Foto: George Călin/ Inquam Photos
Împărtăşesc mai jos o experienţă personală şi o altă perspectivă a vieţii în spitalele româneşti, pe care am cunoscut-o atunci când fiul meu a venit pe lume.
Ultima dată când fusesem internată a fost acum vreo 28 de ani, deci nu prea am termen de comparaţie în măsura experienţelor personale.
Aş fi avut posibilitatea să nasc la un spital privat, dar mi-am dorit foarte tare să nasc la un spital de stat, cu un anumit doctor la care mergeam de aproximativ cincisprezece ani. Din păcate, nu am avut parte ca acesta să fie alături de mine în ziua respectivă.
Am ajuns la spitalul Giuleşti la cinci ore după ce am intrat în travaliu, fiind preluată la camera de naşteri. Exerienţa în sine din camera de naşteri este greu de povestit şi greu de digerat, însă vă pot spune că nu mi-aş fi imaginat vreodată că nişte femei care au dat naştere, mă refer aici la moaşe, pot să fie atât de lipsite de compasiune. Astfel, în camera de naşteri am întâlnit primul tip de personal medical din această luuungă călătorie de trei zile pe care a trebuit să o îndur. Şi nu spun asta din pricina naşterii în sine.
Tot ceea ce vă pot spune în acest moment este că după trei telefoane insistente ale medicului meu, care se afla în alt oraş, am primit, în sfârşit, un analgezic.
Din motive obiective, am născut prin cezariană, la alte cinci ore după ce am ajuns la spital. Travaliul a fost atât de greu şi suportul primit din partea moaşelor a fost atât de mic, încât, în urma durerilor pe care le-am avut, pur şi simplu nu am simţit când acul pentru rahi m-a stăpuns pe undeva pe la mijlocul coloanei vertebrale. Ţin minte că i-am mulţumit ulterior de nenumărate ori doamnei, sau poate domnişoarei doctor anestezist, pentru că era foarte tânără. Şi blândă. A venit inclusiv să vadă cum mă simt după operaţie. În timpul operaţiei, încă de la început, a avut grijă să-mi spună tot ce urmează, pentru a nu mă speria.
Domnul doctor - un personaj destul de rece, cu glume seci, pe care îl mai văzusem o singură dată la o ecografie, pe perioada sarcinii. Operaţia în sine a durat puţin, a fost uşoară, iar mai apoi am fost transferată la ATI.
Întâi de toate, aş vrea să vă spun că spitalul arată poate mai bine decât unele spitale private. Sau, cel puţin, saloanele prin care am ajuns eu.
La secţia ATI am avut parte de cea mai bună îngrijire de care puteam beneficia, erau foarte mulţi angajaţi pe tură, cred că am băut în douăsprezece ore 6 l de apă, pe care o doamnă mi-o aducea în reprize, într-o sticlă de jumătate de litru. Toate cele din salon am fost atent monitorizate şi îngrijite până a doua zi, când am ajuns pe salon. Unde a început distracţia.
Am fost de acord să întru în programul „Rooming in”, un program nou lansat, pe care, de altfel îl salut ca pe o iniţiativă grozavă, permiţându-ţi să iei bebeluşul cu tine în cameră. Îl ţineam pe timp de zi, iar noaptea îl lăsam la neonatologie, împreună cu toţi ceilalţi bebeluşi. Salonul de tip „Rooming in” are maxim 3 paturi, grup sanitar cu duş, frigider, televizor, aer condiţionat şi… un telefon pe care să suni personalul de la neonatologie, în condiţiile în care ai nevoie de ajutor.
Toate bune şi frumoase până acum, doar că persoana care răspundea pe acel număr, care trebuia să fie la dispoziţia noastră, a celor cazate în regim „Rooming In”, era una singură pe cele trei camere, plus cei aproximativ douăzeci de bebeluşi din neonatologie. Da, aţi înţeles bine, singura! Am rămas stupefiată când am auzit acest lucru, deoarece tocmai trecuseră câteva luni de la isteria creată de stafilococul auriu şi doar câțiva ani de când muriseră bebeluşii arşi, tot acolo, la Giuleşti.
Ei bine, acum imaginaţi-vă cum arată o asistentă care trebuie să hrănească din trei în trei ore, să spele zilnic şi să schimbe aproximativ douăzeci de bebeluşi şi să vină atunci când este chemată la saloanele „Rooming In”.
Tura se schimba zi şi noapte. S-a întâmplat să nimerim aceeaşi asistentă de mai multe ori. Am prins mai multe ture în cele trei zile pe care le-am petrecut acolo.
Asistenta cealaltă, a mamelor, ne chema să ne vadă două ori pe zi, iar dacă aveai nevoie de ceva, trebuia să mergi tu la cabinet. Nu ştiu, poate să ceri ceva pentru dureri.
La neonatologie doctorii vin doar în timpul săptămânii şi atunci poţi discuta foarte scurt cu domniile lor şi primeşti câteva sfaturi despre cum să îngrijeşti micuţul.
Din trei în trei ore proaspetele mămici erau chemate la alăptat într-un salon care cred că avea maxim 6 m². Nu ni se explica absolut nimic din ceea ce trebuia să facem. Am fost, sincer, destul de revoltată de la bun început. M-aş fi aşteptat să primesc măcar un minim de explicaţii. După ce am întrebat trei persoane diferite despre a numită problemă în privinţa alăptării, am primit trei răspunsuri distincte.
În prima seară am rugat-o pe doamna asistentă de la neonatologie să vină să ne ajute în salon cu spălatul micuţilor, pentru a vedea şi noi cum se face şi pentru a învăţa. Iniţial voiam să ţinem bebeluşii peste noapte cu noi în salon. Însă, între timp, asistenta noastră, a mamelor, ne-a spus că ne sfătuieşte ca peste noapte să lăsăm copiii la colega ei, pentru a ne putea odihni liniştite, fiind proaspăt operate.
Când doamna a venit să spele copiii şi i-am spus că ne-am răzgândit şi dorim să lăsăm copiii peste noapte acolo, a avut o grimasă pe care am înţeles-o abia ulterior. În timp ce îl spăla pe fiul meu, am primit un mesaj pe telefon de la mama mea şi am răspuns. Doamna asistentă a început să ţipe la mine să nu o filmez şi că acum înţelege de ce noi ne-am sucit şi că dorim să îi facem rău. I-am explicat situaţia şi sincer mi-a părut rău pentru dumneaei, pentru că mi-am dat seama în ce situaţie stresantă se afla.
Toate, dar absolut toate asistentele de la neonatologie erau absolut panicate de faptul că erau mereu singure pe tură. Doar câte o persoană. Este greu să ai grijă de un singur bebeluş, dar de douăzeci?
A doua seară, a venit o altă doamnă asistentă, la fel de speriată, dar mult mai blândă, care a stat şi ne-a explicat de-a fir a păr cum se îngrijeşte bebeluşul şi mi-a permis să o filmez în timp ce îl spăla pe fiul meu, pentru mine. M-a rugat să îi promit că nu îi filmez faţa şi că nu pun filmuleţul pe internet. Dacă aş face-o acum însă, aş face-o pentru a da un exemplu grozav.
Deja era a doua persoană traumatizată de cele întâmplate, care lucra singură pe tură.
Ulterior, şi-a luat „papară” de la o colegă infirmieră, care i-a spus că dacă face aşa cu noi, vor vrea apoi toate mămicile să primească acelaşi tratament şi că celelalte colege vor fi forţate să muncească mai mult. Văzusem o privire ciudată când întrase să schimbe coşul de gunoi. Am aflat apoi că fuseseră amandouă colege la infirmerie, însă cealaltă avansase.
Doamna asistentă de la mămici mi-a povestit, printre picături, în timp ce mă plângeam de atitudinea moaşelor de la sala de naşteri, că a avut o experienţă la fel de traumatizantă ca şi mine, deşi era colegă cu doamnele care lucrau acolo.
Colega mea de salon, până să fie martoră unor anume „ieşiri” ale personalului, m-a acuzat că sunt exagerată şi că toată lumea se poartă minunat acolo. Până când, într-o zi, întrebate fiind de către o asistentă de ce nu am folosit coşul pentru scutece, am spus că nu avem aşa ceva. La nici cinci minute după, a intrat pe uşă o infirmieră, cu o falcă-n cer şi una-n pământ, urlând la colega mea că a minţit. Din nou, fusese o neînţelegere, pentru că nimeni nu ne explicase nimic din ce aveam de făcut. Ulterior, din păcate, mi-a dat dreptate şi colega mea de salon, după o porţie bună de plâns.
Ultimul şoc a fost chiar înainte de extrenare, când am fost să întreb care este procedura pentru mămicile aflate în saloanele „Rooming in”. Mi-a spus domnul doctor care era în tură să aduc bebeluşul la neonatologie. Până am traversat culoarul cu copilul, pentru că eram abia în ultimul salon, în celălalt capăt, operată fiind, domnul doctor dispăruse din salon şi am fost întâmpinată cu ţipete de către domna asistentă, foarte revoltată de faptul că venisem cu copilul.
Nu mai înţelegeam nimic. Evident că, după trei zile în care se urlase la noi într-una, mi-am pierdut orice urmă de răbdare şi am început să urlu şi eu. Deşi cred că este simplu ca dumneavoastă să trageţi nişte concluzii, vi le voi spune, totuşi, şi eu pe ale mele.
Se pare că oricâte s-ar întâmpla, procedurile continuă să se lase aşteptate, iar personalul medical habar nu are ce are de făcut.
Oricât ar fi un spital de curat şi de bine echipat şi mobilat, vreau să cred că „omul sfinţeşte locul”.
Înţeleg într-un final, că presiunea exercitată asupra managementului nu a făcut de-a lungul timpului decât să se răsfrângă, mai departe, asupra angajaţilor, fapt pentru care aceştia au ajuns să fie nişte bombe cu ceas, gata să explodeze la cea mai simplă întrebare pe care aveai de gând să le-o adresezi. În egală măsură, noi, proaspetele mămici, nu aveam nicio vină pentru că ajunseserăm într-un sat fără câini, unde toţi alergau ca nişte găini cu capetele tăiate, încercând să facă faţă unor task-uri mult prea exagerate, având în vedere că personalul era, evident, drastic redus din punct de vedere numeric proporţional cu nevoia.
Atunci când, în loc să înstitui nişte proceduri clare şi să soliciţi tot ce ai nevoie pentru a-ţi face treaba cu cinste, terorizezi angajaţii şi speri că totul se va schimbă peste noapte, urmările pot fi doar două: cei cu frică de Dumnezeu se panichează şi mai rău şi sunt şi mai cu frică de Dumnezeu, iar cei fără pic de compasiune rămân la fel cum erau, tot fără pic de compasiune.
***
Zilele acestea, când am auzit că cei ce fac parte din personalul medical al mai multor spitale au început să îşi semneze demisiile, întâi de toate, mi-a venit să dau cu piatra, aşa cum poate ar fi făcut mulţi. Sunt convinsă că printre aceştia se numără şi persoane care nu au ales această meserie cu sufletul şi inima. Însă la o analiză mai profundă şi în urma unui interviu al unei fiice de asistente infectată la Spitalul de Urgenţe din Suceava, am reconsiderat părerea- fulger pe care mi-o făcusem. Şi m-am întrebat aşa: cum ar fi să fost eu singură pe tură, cu douăzeci-treizeci de pacienţi infectaţi, fără mască, fără procedură, fără ustensile şi medicamente şi fără niciun pic de demnitate? Am fi rămas doar eu şi frica.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Ma numesc Cristiana Gabriela si sunt din Brasov si in cele ce urmeaza voi relata o întâmplare dramatica cu urmări grave asupra mea .
Acum 6 luni am nascut un băiețel perfect sănătos iar la 4 luni de la nașterea sa am rămas din nou însărcinată. Am vrut să păstrez sarcina însă din cauza timpului scurt de refacere( in care nu eram refăcută total ) nu am putut păstra sarcina asa ca mi am facut o programare la Maternitatea Giulesti pentru întrerupere de sarcină. In dimineata programării totul părea să fie ok . Am făcut testul covid, am urmat toti pasii internării si am ajuns in salon așteptându mi randul sa intru .Vine o asistentă imi da 2 supozitoare de Uscosin si o pastilă de Diazepam. Nu m a intrebat nimic despre medicament dacă aș fii alergica sau ceva .. pur si simplu mi a zis ia le si vin sa te duc in sala . Intr un final după lungi așteptări de câteva ore am intrat intr o încăpere in care eram doar eu , asistenta , o infirmieră si surpriza un medic rezident neasistat de cineva competent .. Incepe procedura in care simteam absolut tot însă suportam.. gândul meu era la copilul pe care nu il puteam avea si mi as fii dorit să mor acolo o data cu el ..La un moment dat mi s a facut rau , asistenta tipa la doctorita care făcea procedura sa se oprească ca ceva nu este in regula , era prea mult sânge.. Am leșinat, urmând să mă trezesc înconjurată de mai mulți medici și asistenta care ma stropea cu apa si ma striga sa imi revin .. Unul din medicii apăruti intre timp face schimb de locuri cu acea doctorita rezodenta si imi spune sa incerc sa ma calmez ca este o problema si trebuie sa o rezolve . Initial părea un medic blând însă a inceput sa tipe sa desfac picioarele mai tare , sa ma las mai jos , ma apasa ingrozitor pe burta .. Din toata taria mea nu mai rămăsese nimic .. pur si simplu am început să plâng de durerea pe care mi o cauzcauza. Intr un final ajung in salon cu o stare foarte rea .. aveam stari de greața si simteam ca leșin . Mi au pus o perfuzie si pur si simplu au uitat de mine .. timp de 1 ora nu a venit nimeni la mine care sa imi explice de fapt ce s a întâmplat sau care să îmi scoata perfuzia care se terminase de mult . Incepand sa ma simt putin mai bine am decis să caut o asistentă care să îmi scoata perfuzia si sa ma lămurească ce s a întâmplat. Din cabinetul asistentelor a iesit o cucoana care a inceput sa tipe la mine sa imi vad de treaba ca vor venii cand vor avea timp ( desii stăteau de vorbă) . După 4 ore de așteptare in sfârșit ma duc sa imi faca un ecograf in care imi cer externarea pe semnătura deoarece nimeni nu imi spunea ce s a întâmplat.. Imi spuneau doar ca e grav .. Am decis să ies pe proprie semnătura urmând să merg la privat sa ma lămuresc ce s a întâmplat . La 2 pre după ce am iesit din maternitate soțul m a dus la o clinică privată unde mi s a spus că am uterul perforat . Am trăit un adevărat soc .. Acum am o stare foarte rea cu sângerari puternice , cheaguri foarte mari si dureri pe care le stopez doar cu Doreta. Sunt nevoită să astept câteva săptămâni pana voi afla dacă voi mai putea face vreodata copii.. Am decis să fac o plângere împotriva doctoritei care mi a perforat colul deoarece risc sa nu mai pot face copii niciodată din cauza ranii provocate . Nu va sfătuiesc să mergeți la Maternitatea Giulesti . Au personal însă suntem lasati drept cobai pe mana rezidenților . Mi as dorii mult ca povestea mea sa fie publicată pentru a nu patii si alte femei ce am pățit eu .
Greutatea nu consta in faptul ca nu stiam sa alaptam sau sa spalam copilul (sa fim seriosi, astea le puteai invata inainte, doar sa fi vrut, ai atata informatie la indemana). In cele trei zile de spitalizare, cu greu am putut pune geana pe geana din cauza faptului ca eram si nou trei in salon, cu trei copilasi. Cand atipea unul, plangea altul si tot asa incontinuu. La sfrsitul celor trei zile eram zoombie. Cam asta a fost "rooming-in"-ul meu. Bine gandit, prost aplicat.