Nu o mai văzusem pe mamaia de 2 ani, de când plecase din America înapoi în satul ei. Avea o căsuță micuță din lut și paie, dar cu tot ce avea nevoie în ea: cameră de oaspeți, în care ținea zestrea cea bună; cameră cu intrare separată, unde dormea; o bucătărie de vară, o magazie și un pod. În curtea din spate erau animalele și, bineînțeles, toaleta din fundul curții. Iar în fața porții, era băncuța pe care am petrecut mai multe veri.
Eu aveam 8 ani, nu mai văzusem niciodată cum arată „viața la țară”, cu toate mirosurile specifice, cu toate sunetele animalelor și condițiile limitate. Dușul însemna să ne spălăm într-o albie mare în curte, cu apă încălzită la aragaz și un săpun mare de casă făcut de bunica. Ai putea zice că, pentru o fetiță care a trăit în America până atunci toată viața, a fost un șoc cultural mare. Pentru mine, a fost unul de care m-am îndrăgostit instant. Țin minte prima plimbare în sat, cum mergeam pe o uliță îngustă, vizavi de curtea bunicii. Încercam să cuprind cu privirea și cu simțurile tot ce era în jurul meu și nici nu mi-am dat seama că am tras un inspir adânc chiar lângă o grămadă de bălegar, declarând convinsă: „I LOVE țară!”. Sora mai mare și mama au pufnit în râs. Pe vremea aceea, nu vorbeam încă foarte bine limba română. De la mamaia am învățat multe lucruri, inclusiv regionalisme precum „păpușoi”, înainte să știu că la oraș se zice „porumb”.
Ziua eram copilul care se îndrăgostea de tot ce vedea în jur. Seara însă era o altă poveste. Seara verificam ușa. Apoi aragazul. Apoi întrerupătoarele. Și apoi o luam de la capăt. Uneori și mai bine de o oră, seară de seară, ani de zile. Nu puteam să dorm până când nu verificam casa obsesiv-compulsiv de foarte multe ori. Îmi spuneam povești că, dacă nu verific casa, poate o să luăm foc noaptea. Că trebuie să mă asigur că familia este în siguranță. Gândurile intruzive mă urmăreau ore întregi. De fapt, eram un copil de 8-9 ani care avea mai multe frici decât înțelegere. Privind înapoi, mă întreb adesea ce purtau și ceilalți copii în tăcere.
Mergeam cu bucurie și entuziasm în vacanțele de vară la țară. Mamaia ne aștepta cu poale-n-brâu (plăcintele mele preferate cu brânză). Simțeam că aveam o relație specială cu ea, relație care s-a format în cei 4 ani pe care i-a petrecut în America, atunci când a venit să ne ajute. Acum mă întreb cât de mare o fi fost pentru ea șocul cultural când a venit pentru prima dată la noi.
Duminicile mele din anii '90 erau cu Dunkin Donuts și Sunday School
M-am născut în Philadelphia, PA și am locuit în Statele Unite până la 7 ani. Când oamenii află asta, presupun că am multe povești despre America. Adevărul este că atunci când mă gândesc la copilărie, nu mă gândesc la America. Ci la oameni, în special la surorile mele. Părinții mei s-au mutat în America la începutul anilor ’90, cu un copil, și între timp am apărut și eu cu sora cea mică. Eu sunt mijlocia. Mereu am văzut acest lucru ca pe un avantaj pentru mine, pentru că am putut să relaționez bine cu ambele surori.
Îmi aduc aminte de comunitatea de români din care făceam parte, cum ne întâlneam duminica la biserică și preotul spunea slujba în engleză, dar și în română. Copiii mergeau la Sunday School, unde coloram, ne jucam și învățam din povești biblice. După slujbă, oamenii se adunau într-o sală de mese unde se serveau gogoși de la Dunkin Donuts și cafea pentru adulți. Iar de sărbători, toți oamenii din comunitate se întâlneau acolo să petreacă.
Trăiam într-o căsuță modestă de cărămidă roșie, într-un cartier cu multe familii, unde oamenii nu își îngrădeau curțile. Mergeam la vecini și mă primeau la masă cu ei sau îmi ofereau bomboane. Una dintre sărbătorile mele preferate era Halloweenul. Era exact cum vezi în filme, cu lumini, costume, decor și străzi pline de copii. Țin minte și acum: când aveam 5 sau 6 ani, o vecină de pe strada cu noi, care avea dulapul plin, ne-a împrumutat câte un costum. Eram foarte revoltată că mama mi-a spus că trebuie să port un hanorac roșu pe dedesubt, pentru că era frig afară. Mi-a trecut repede supărarea când am început să desfac bomboanele primite de la colindat.
Am venit înapoi în România în anii 2000. La bloc, aveam mulți copii cu care ieșeam la joacă. Apoi ne-am mutat la casă, unde am avut timp de 14 ani un rottweiler blănos, care părea înfricoșător pentru străini, dar care pentru noi era doar Bruno.
Când mă gândesc la copilăria mea, acestea sunt imaginile care îmi apar în minte. Câinele nostru care mă urmărea peste tot. Verile la bunica. Diminețile cu surorile mele, la MTV și VH1. Mama în bucătărie, care ne pregătea mereu ceva bun. Cursele lungi cu tata, cu mașina, prin România.
Privind înapoi, îmi dau seama că toate aceste amintiri au ceva în comun: mă făceau să mă simt în siguranță. Pozele din perioada aceea spun aceeași poveste. Există însă o parte a copilăriei mele care nu apare în niciuna dintre fotografii. O parte pe care aveam să o înțeleg mult mai târziu.
Poate că fiecare dintre noi a avut, în copilărie, o parte care nu apare în fotografii
Îmi aduc aminte cum, atunci când dormeam la cea mai bună prietenă din școala generală, mă întreba: „De ce verifici iar ușa?”. Simțeam iritarea din tonul ei, dar nu aveam o explicație pe atunci și nici nu știam ce pot să fac ca să mă liniștesc.
În anii aceia, nu vorbeam despre anxietate așa cum vorbim astăzi. Generația în care am crescut vorbea mult despre caracter și foarte puțin despre emoții. Mi se spunea des că sunt prea emotivă și am ajuns să cred, în timp, că eu am o problemă. Că sunt prea sensibilă, că plâng prea ușor, că am prea multe griji, că sunt extremă și că trebuie să învăț să nu mai fiu așa vulnerabilă. Începusem să cred că felul în care simțeam era greșit. De fapt, eram un copil anxios, care avea nevoie de control, cu o frică blocată în mine pe care nu o înțelegeam. Poate că fiecare dintre noi a avut o parte care nu apare în fotografii.
Părinții mei sunt oameni practici. Aveau grijă să avem tot ce ne trebuie, nu se plângeau niciodată și găseau soluții pentru orice problemă. Astăzi, îmi este greu să îi judec. Au crescut într-o lume în care reziliența era mai valoroasă decât vulnerabilitatea și în care supraviețuirea conta mai mult decât introspecția.
Între timp, am devenit și eu mamă a trei copii, iar cu fiecare etapă nouă prin care trec ei, mă surprind întorcându-mă - fără să vreau - la propria copilărie. Când văd manifestările lor puternice de emoții, îmi aduc aminte ce am simțit eu când eram copil, dar nu puteam exprima.
Dacă aș putea să îi spun astăzi ceva acelei fetițe de 7 ani ajunsă pe plaiurile românești, nu i-aș vorbi despre America. Nici despre mutarea în România. Nici măcar despre toate lucrurile frumoase care aveau să urmeze. I-aș spune: „Nu este nimic în neregulă cu tine. O să rămân lângă tine câteva seri și o să îți aduc aminte de fiecare dată că suntem în siguranță. Uneori, propriile gânduri sunt mai înfricoșătoare decât realitatea și frica ta poate deveni copleșitoare. Dar mie nu îmi este frică de ceea ce simți tu și o să trecem peste asta împreună.”
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.