M-am gândit mult dacă să mai dezgrop morții, scriind acest articol. Asta și pentru că ar însemna să recunosc în primul rând în ochii mei vina că am am dus-o pe mama la cămin, că am închis ochii într-un fel la micile semnale de alarmă că ceva era necurat. Dar face parte din procesul de vindecare și accept tot ce mi s-a întâmplat și îmi accept vina.
Scandalul cu căminele de bătrâni „mi-a ridicat mingea la fileu” pentru partea a treia a poveștii, cu mama bolnavă de Alzheimer. Partea întâi, o miime din începutul sfârșitului mamei mele, o găsiți aici, tot pe Republica.
Partea a doua e între și e nepusă pe hârtie încă.
Ca în majoritatea cazurilor unde sunt doi sau mai mulți frați (în cazul nostru doi), între mine și fratele meu au apărut neînțelegerile. Ca să fie sigur că nu va participa sub nicio formă, în niciun fel în toată povestea asta, la mama în casă, după câteva pahare, roșu de furie, a început să țipe la mama, care nu înțelegea ce se întâmpla, și la mine, că „tata a murit sărac, că a avut grijă de voi”. Noi fiind frați doar prin alianță, părinții noștri venind fiecare dintr-o căsătorie anterioară, cu câte un copil. Eu având atunci un an și eram fata mamei.
Și dus a fost! Și dacă Dumnezeu a vrut să nu ne întâlnim nici măcar din întâmplare, deși locuim în același oraș, sunt sigură că a fost spre binele meu. Ne-am revăzut la înmormântare, iar anul ăsta a început să ia legătura cu mine, ca și cum nu s-a întâmplat nimic, pentru că și-a adus aminte că părinții noștri au un apartament care trebuie împărțit. Ce-i corect e corect, nu? Asta e singura rufă spălată în public, nu așteptați mai mult.
Cu anxietate și în depresie, am început vânătoarea de cămine private. Varianta de stat am exclus-o din start, deși am fost sfătuită că „ea nu înțelege oricum unde este și ce i se întâmplă”. Asta după tentative de a o ține lângă mine. în Cipru, unde a rezistat trei săptămâni doar, cu țipete și bagaje la ușă, o urcam în mașină și o plimbam până uita. După, a început să mă amenințe că se aruncă de la balcon, decât să stea printre străini. Asta e altă poveste. Într-o zi poate o să pun totul pe hârtie, de la cap la coadă.
Știam ce vreau. Cămin privat în jurul Bucureștiului, să o vizitez cât de des pot, având legătură bună cu avionul. Liste, notițe pro și contra, telefoane. Într-un final, m-am oprit la un cămin numit „Moșia Bunicilor”. Judecând după poze, părea ceea ce căutam, spații verzi, oameni zâmbitori. Să-mi zică cineva că pozele nu vând 50% din produs. Îl contrazic. L-am ales pentru că era singurul cu lift și în funcție de disponibilitate ofereau cazare vizitatorilor.
Viziunea mea despre un cămin pentru bătrâni cu Alzheimer era că trebuie să fie ca o grădiniță pentru copii. Bătrânii cu Alzheimer nefiind departe. Să aibă spatii verzi unde mama să se plimbe cu alți colegi și să vorbească pe limba lor vrute și nevrute, iar înainte de somn să coloreze. M-am și dus acolo cu cărți de colorat și multe creioane, pentru toți din clădirea ei. Visez frumos nu? La 3200 lei minim în ianuarie 2018, adică peste 650 euro, ceream prea mult?
Am discutat prin telefon, am stabilit detaliile, inclusiv prețul. Cereau și depozit o lună. Ok.
“Unde mergem? Te duc la stațiune, mama” Era bucuroasă. Asta a fost înainte de Crăciun, am considerat că perioada de acomodare o să fie mai ușoară, aveau colindători, mai mulți vizitatori decât de obicei, suna bine. Am vizitat clădirile, plângând în hohote. Am plecat a doua zi dimineața. Aveam acces online la living room și la sala de mese.
Viziunea mea cu mama plimbându-se prin verdeață s-a năruit repede. Din clădirea cu mai puțin bolnavi a fost mutată imediat în clădirea cu cei mai bolnavi. Și într-o cameră pe colț, unde era foarte frig, iar plapuma era subțire.
Erau ținuți numai în sala de mese, pe niște scaune de plastic incomode pentru majoritatea, pentru că erau prea mici. Nu avea libertate de mișcare deloc.
Lăsasem o pungă cu tot ce găsisem - analize și rezultate medicale, tratamentul de diabet, vitamine în ideea că voi fi contactată de medicul satului care venea de două ori pe săptămână și de psihiatru ( vizite la fel) cu eventuale întrebări. Vise! Nu! Dar am aflat, din întâmplare, prea târziu, că medicația de Alzheimer i-a fost schimbată imediat, la prima “consultație”. Psihiatra, o femeie nu foarte deșteaptă și neuitându-se prin hârtiile medicale lăsate de mine, nu s-a gândit că un bătrân de 77 de ani poate fi și surd! Pentru că mama nu îi răspundea la întrebări, i-a schimbat toată medicația de Alzheimer! Mai pe românește o droga! De aici mama a început să facă pe ea și să vorbească incoerent. O adusesem fără pampers, se ducea singură la toaletă și mânca singură. Eu nu aveam voie să vorbesc cu ea la telefon, dar la prima vizită am văzut schimbări în rău. Prea repede, prea rău. Tot la prima vizită era foarte opărită și începuse să aibă bubițe. Am cerut explicații pe un ton nemulțumit. Mi s-a spus că se întâmpla, e normal, ca la bebeluși. Ok, am înțeles, se întâmplă, dar există creme pentru așa ceva. Nu părea că pielea mamei a fost atinsă de vreo cremă.
La a doua vizită, în februarie, începusem să-mi schimb părerea. Era mai rău. Își ferea fața. Nu am găsit-o bătută. Mâncarea era sărăcăcioasă. Deși am fost de acord să plătesc 100 lei in plus pentru meniu de diabet, singura diferență era marmelada pentru diabetici. În rest, aceeași marcă ieftina ca pentru toți. Nu mai spun de haine. Cele noi nu au ajuns la ea deloc. Purta și haine vechi, străine.
La a treia vizită, era plină de bube. Ca să aflu de la îngrijitori că era râie. Gândacii erau eclipsați. Nici că îi dispăruseră cerceii de aur din urechi nu mai conta. Eu eram vinovată că i-am lăsat?! Adică furtul era un fapt normal.
Într-una din seri am încercat o discuție cu medicul pe care l-am numit în review-ul lăsat pe pagina de facebook “medic comunal la propriu și la figurat”. Nu am greșit.
Nu am avut cu cine vorbi. Era de decor pe acolo. Căminul găzduia la momentul acela 120 de bătrâni din care o parte erau întregi la minte și erau într-o clădire separată, deci nu aveau nevoie de îngrijiri speciale. Tot ce vedeți pe site și pe pagina lor de Facebook este din clădirea respectivă doar.
La 120 de bătrâni cum spuneam erau doi asistenți și foarte puțini îngrijitori, insuficienți, și de vârstă înaintată. Nu mai țin minte numărul lor și nu vreau să greșesc. Mi s-a cerut și șpagă. Am dat, că voiam să fie îngrijită. Pe online am văzut cum o pereche tânără o cheamă la bătrână în cameră. Mi-am dat seama de ce. Bătrâna era într-o camera călduroasă și bine îngrijită, curată. Am rugat-o să aibă grijă de mama, că o să am și eu de ea. Nu a mers, cred că avea mulți “clienți”.
Una era asistenta Cristina, veche acolo, un fel de zeu . Într-o seară, când vorbeam cu ea, mama striga după mine, nu era violentă de obicei, înjura doar. Eu nu mă supăram, știam că e boala, nu ea. A doua zi dimineața, mama era drogată rău. Am întrebat-o ce are mama. Mi-a zis că probabil nu s-a odihnit bine. Am filmat-o. Am și acum dovezi. Ea o drogase, nu era altcineva în noaptea respectivă cu acces la medicamente.
În fiecare lună, am stat câte o săptămână. Am văzut două cazuri rele. Mi se rupea sufletul, auzind cum urlau bătrânele alea și nimeni nu se ducea să le dea măcar apă. Una dintre ele a fost adusă în același timp cu mama, a și murit în zilele în care am fost acolo. M-am speriat. Mama era în pericol.
Tot la a treia vizită am sesizat că nu am văzut să i se ia glicemia, să i se facă insulina, dar pentru că dormeam separat, nu aveam voie să dorm cu ea în cameră, lucru pe care l-am înțeles, am întrebat. Stupoare! Mama, care din 1995 făcea insulină, ajunsese în 2018 la 38 de unități de două ori pe zi, nu mai avea nevoie de insulină!? “Nu mai are nevoie”, mi-a zis Cristina. „A fost dusă la analize și e bine”. O minciună. Mama nu a părăsit locația, i-au luat sânge și l-au dus la analize, unde un medic, Dumnezeu știe dacă era diabetolog, a decis că mama nu mai are nevoie de insulină. Nu-mi venea să cred. Asta a pus capac. Seara, când a venit „comunalul”, am cerut explicații. I-am spus că eu nu mi-am adus părintele aici să moară, ci să fie îngrijit corespunzător. El bănuiesc că era obosit după o zi de muncă la dispensar și m-a repezit: “Doamnă, dacă nu vă convine, luați-o acasă”! “Da, cred că asta e soluția”, am zis eu fără ezitare. Fără să mă gândesc ce și cum o să fac. Eu, singură, cu un copil la facultate în Anglia care avea nevoie de susținere financiară și cu un business. Viață personală? Singurul meu lux era sala. Seară de seara îmi refulam stresul, depresia și singurătatea. Lucram cu lacrimi în ochi, dar nu mă lăsam. Era singura mea salvare. Sala și valeriana rusească, procurată prin cunoștințe. Am refuzat orice altă medicație. Mi-era frică de dependențe. Acum, uitându-mă înapoi, pot spune cu mâna pe inima că sala și gândul că tata și poate altcineva mă susțin de sus, m-au ținut în viață. Acum sunt sănătoasă psihic și fizic, lucru pentru care sunt profund recunoscătoare oricui m-a susținut de acolo de sus.
Ca să scurtez povestea, două săptămâni mai târziu, după ce am angajat o asiatică să mă ajute, m-am întors să o iau pe mama. De data asta nu am mai fost cazată, văzusem prea multe. Am plătit să stau în sat. Doamna de la contabilitate mi-a adus ultima factură. Umflată, bineînțeles. Mi-a refăcut-o de două ori. Eu i-am arătat pozele cu mama. “Pentru asta îmi cereți să plătesc!” Era șocată. Ca și „comunalul” și psihiatra, și ea venea doar în vizite.
Era de 1 mai 2018, deci la patru luni și jumătate după ce o adusesem la cămin. O luam la mine pe căruț, legumă. Serviciul de asistență din ambele aeroporturi a fost impresionant. Am plecat cu o rezervă consistentă de săpun cu sulf și creme de râie, că inevitabil luasem și eu. Am plecat și fără verigheta mamei, care dispăruse în cele două săptămâni. Fusese încarnată în deget, de 50 de ani. Mi-e greu să mă gândesc ce a îndurat, până i-au scos-o.
De-a lungul anilor, mă rugam de mama și tata să vină să locuiască cu mine. “Nu vin, tată, că nu știu să cer nicio bere la magazin”, glumea el. “După ce mor eu, mama poate să vină”. Iată că se împlinea, mama venea să stea cu mine, nu se mai putea opune, dar era prea târziu.
Mama mea nu a murit de Alzheimer, nici nu știu dacă se moare de Alzheimer. Mama mea a murit pentru că eu am avut încredere într-un cămin de bătrâni privat. Pentru că un medic comunal a considerat că nu mai are nevoie de insulină. A murit pe 20 august, în brațele mele, în spitalul general.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Sper să vă găsiți liniștea.