Cu mâna-n șold, crucea la vedere pe bluză, buzele țuguiate și vocea ascuțită, vă-ntreabă: eu știu să pierd demn, am dovedit-o, dar dacă eu vă vreau, voi de ce nu mă mai vreți?
E ca-n relațiile terminate de câteva luni și îngropate în care el sau ea insistă: cum, nu mă mai iubești?/ sigur nu ți-e dor de mine? mai ții minte cum ne iubeam?/ de ce taci?/ știu că te gândești la noi.
Doamna nu înțelege că s-a rupt/ terminat/ încheiat. Că e gata, că el/ ea a divorțat, că nu mai vrea să-l/ o vadă, că povestea s-a sfârșit, orice ar face.
A trecut prin toate stările - furie (mai să spargă televizorul stimabilului stăpân de submarin), a aruncat flăcări spre toată lumea (colegii ar fi trădat-o, membrii familiei ar fi înjunghiat-o pe la spate, oglinda-oglinjoară care-i spunea că e cea mai frumoasă din țară, până ieri corectă și fidelă, azi e parte a conspirației universale, guvernele toate, de la primul, la ultimul, i-au făcut rău, chiar dacă purtau aceleași haine cu ea).
A dat în oponenți, a dat și-n oamenii răi de la conducte care le-au stricat intenționat ca să nu ajungă apa caldă la supuși, special ca să o saboteze pe ea.
I-a luat pe toți în coarne.
Altfel, ca să ne înțelegem, ea a dovedit că știe să piardă.
Când? Numai ea ne poate arăta.
Bate în continuare din toculeț și toată lumea ar trebui să fie aliniată, în fața ei, dar nu-i.
Ar vrea ca mai marii bărbații să o apere, să spună că trebuie să o primim din nou, că a fost o greșeală, o neînțelegere, că e plină de calități. Că dacă nu-i observăm bunătatea, frumusețea, intelectul, anvergura, credința, sufletul de înger blând nu e pentru că ele nu se văd, ci pentru că noi suntem fie strâmbi, fie orbi.
Doamna a-nțeles că a primit tot. Chiar și când nu a meritat să ia, ea întins ambele mâini. Nu i s-a cuvenit, dar i s-a dat și a luat.
Acum tot nu merită, dar ce s-a schimbat acum, de ce de data asta ba chiar i se ia?!
Așa rușine o singură dată a mai pățit, pe ditai stadionul, când oameni fără minte au huiduit-o. Sau de fapt au huiduit-o pe campioană (?!). Că ea tot cu impresia asta a rămas.
E ca o elevă care pică examenele că nu o duce capul sau nu a învățat, dar spune că vinovați sunt părinții (că nu i-au gătit ce a vrut ea de mâncare), profesorii (că nu i-au predat destule), colegii (că de ce ei au luat testele și ea nu), vecinii (că de ce se uită seara la televizor), magazinul din colț (că de ce nu avea suc verde în seara de dinaintea examenelor), șoferul de taxi (că de ce avea mașina galbenă și nu cu picățele galbene).
Ură deloc creștinească, victimizare, țipete, flăcări, icnete, strigături, momente de furișare cu spatele lipit de ziduri, aruncând priviri paranoice spre orice umbră.
Așa știu unii să piardă. E ca o exorcizare.
La sfârșit, se așterne o lungă și meritată liniște.
Pe străzi se poare respira din nou, după atâția ani de impostură, gălăgie, claxoane, praf, țățisme de piață urlate la goarnă de sub rochii cu paiete.
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.