Sari la continut

De șapte ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

Marius Florea Vizante: „Viața e o sumă de decese, chestia e cum le mori”

Marius Vizante

M-am întâlnit cu Marius Florea Vizante la masă. Am vorbit mai mult de o oră. Despre teatru, despre comedie și la ce mai râde azi românul, despre spectacolul lui, „Viziuni”- oameni show, pe care l-a scris și regizat și în care joacă 7 personaje, despre familia lui, despre copilăria plină de lipsuri, despre bullying-ul din școală.

Am râs, am ascultat, am întrebat și am asistat la un show doar pentru mine, făcut de un om care le întoarce pe toate părțile, până prinde cel mai bun sens. Cu toate acestea, prima întrebare pe care am pus-o a fost…

Marius, ești mai degrabă timid?

Da, cred că da. Dar iau „tratament” zilnic deși nu întotdeauna funcționează, că așa se întâmplă atunci când vrei să pari altceva, dai pe afară fix în sens invers.

Și cum rezolvă timidul relația cu mulțimile de oameni din jurul lui?

Ca să-ți răspund la asta trebuie să mă întorc un pic în timp. Eu am avut un șoc când am venit în București, știi? Am venit din Mediaș în capitală pentru că tata, fiind ofițer de carieră, a primit un post aici. Și așa am ajuns la o școală nouă, unde mi-am dat seama că nu știam nici să înjur, nici să scuip, nici să bat, nici să sparg semințe și nici să joc fotbal.

Ce lucruri minunate nu știai!

Da! Dar să știi că erau importante în curtea școlii când eram în clasa a doua… Eu eram blonziu, și grăsuniu, și cu accent, așa că am fost luat bine peste picior. Acum se cheamă bully, atunci nu avea nici un nume și nici nu mă durea așa de tare. Adică dacă știam că ăla era bully, m-ar fi durut mai tare:)

Și atunci mi-am dat eu seama că cei din jurul meu nu se vor schimba, pe mine părinții nu mă vor muta și am decis că eu va trebui să mă adaptez, pentru că eu sunt noul venit. Și am început să-mi pun mintea la contribuție ca să văd cum pot să mă schimb, cum mă pot adapta. De altfel, de multe ori în viață mi-am pus mintea la contribuție pentru asta. De multe ori am fost nevoit să mă schimb pentru a fi acceptat.

Mi-am folosit atuurile, adică exact acele lucruri care mă făceau diferit

Și în liceu?

Am ajuns la un liceu pe care nu mi l-am dorit, Industrial 20, la confluența Militari cu Crângași. În prima zi de școală erau parcate în față două dube de miliție care au plecat pline cu viitorii mei colegi.

Și ce ai făcut de fiecare dată? Cum te-ai descurcat?

Mi-am folosit atuurile, adică exact acele lucruri care mă făceau diferit. Mi-am folosit „întorsătura” de limbă, le răspundeam, îi făceam să râdă și am încercat să mă fac plăcut. Și mi-am dat seama că de fapt colegii mei făceau lucrurile într-un anume fel, pentru că așa fuseseră învățați. Când am devenit prieteni, lucrurile s-au schimbat.

La liceu miza era alta: cum să fac să nu-mi iau bătaie! Și atunci am scos la iveală toate bancurile pe care le știam, monoloagele satirice și îi făceam pe bagabonți să râdă. Și se mai întâmpla ca, din când în când, să deschidă ușa când eram în oră și să zică„ tovarășa, îl luăm și noi pe Chioru puțin că avem o treabă cu el. Nu-i puneți absență, că e cu noi!”

Și mă luau din oră să le spun bancuri, să mâncăm o pizza, să fumăm o țigară străină, că aveau din astea, să-i fac să râdă! Și așa am și devenit Vizante în clasa a noua. Am spus un monolog cu Vizantea haiducu, care de fapt era Vizantea bișnițarul, în fine… Și monologul ăsta fiind extrem de blând, a fost admis pe la toate serbările cu liceeni, cântări ale României, etc. unde m-au văzut toți liceeni recitând poezii și spunând monologul cu Vizante și așa am și rămas.

„Dar dacă vine un regizor mare și îmi pune un text în față, știu să-l fac?”

Personajele tale, chiar și acesta pe care l-ai creat în pandemie, Dorin Zidaru`, sunt oameni, nu caricaturi.

Da, eu nu prea pot să fac altfel, pentru că am senzația că păcălesc. Am încercat și comedia dell`arte, dar mi-a fost foarte greu pentru că simțeam nevoia să pun mai multă carne pe personajul aceal arhetipal de nu mai răm\nea arhetip, devenea altceva.

Cum spunea Nichita Stănescu: râsu-plânsu. Noi suntem de toate, că uneori iese mai tare râsul, uneori plânsu, dar noi suntem toate acestea la un loc. Suntem și ciufuți, și veseli, sunt și plăcut, și neplăcut și obosit, și activ. Toate sunt în noi, așa cum scria într-o lemă de pe peretele clasei la școala de teatru: „Toate personajele sunt în noi.” Ele sunt deja acolo, noi trebuie doar să le scoatem la suprafață.


Teatrul a venit firesc în viața ta?

Eram în clasa a patra și se făcea o serbare. Și era, evident, o serbare cu anotimpurile, fetele erau primăvara, vara, erau regine, gâze, fluturi și mie mi-a picat licuriciul. Și el nu avea nimic de zis, săracul, doar cânta cântecelele cu toți ceilalți.

Nu aveam bani, că eram săraci, să-mi iau un costum de licurici, nici nu cred că exista, așa că mi-a dat mama cea mai albă pereche de izmene chinezești, un tricou care acoperea prohabul, aveam niște staniol de la copiii cărora le trimiteau cicocolată rudele din străinătate, pe care l-am netezit cu degetele și mi l-am cusut pe izmene. Și după serbare a venit lumea la mine să mă felicite pentru costum și atunci mi-am zis că, dacă eu, care nu am fost vreun prinț, ci doar un licurici, am fost remarcat, înseamnă că am ceva special.

Știu că faci multe cursuri cu copii, cursuri de teatru în tabere și nu numai, participi la teambulduing-uri ale unor corporații… Ai răbdare, înseamnă…

Așa pare, dar nu am… Cu copiii am mai multă, e adevărat.

De ce?

Așa mi-e firea. Și probabil că m-am învățat prost să răspund eu primul, să am o replica primul. Mă grăbesc.


Ai făcut facultatea de teatru particulară…

Da, primii trei ani. În vacanța de vară dintre anul trei și patru m-am gândit ce să fac. Nu aveam bani nici să trec strada. Jucasem deja în două spectacole la teatrul de comedie, directorul Teatrului de Comedie mi-a zis să fiu cuminte, să intru în anul patru, și mă va angaja. Cumva viitorul meu era deja așezat pe o cale.

Dar în vacanța aia de vară stăteam serile și mă gândeam: „dar dacă vine un regizor mare și îmi pune un text în față, știu să-l fac?” Și am fost sincer cu mine atunci și am recunoscut că nu. Și m-a apucat frica. Și frica asta, plus plictiseala de peste vară m-au făcut să îmi iau inima în dinți. M-am pregătit solid pentru examenul de admitere la Facultatea de Teatru la stat. M-am gândit atunci: îl dau, intru, mă duc acolo, fur niște idei, văd care e treaba și mă întorc la mine la facultate

Și?

Examenul a avut mai multe probe, a fost un proces mai lung. Și, în timpul acestor probe, am simțit ce seriozitate era acolo și mi-am dorit din ce în ce mai tare să intru. Și, de unde venisem cu aroganță maximă, am devenit mic și umil…

Am intrat. Facultatea începea cu două săptămâni mai devreme decât cea particulară și mi-am zis să merg să văd ce se face la stat în perioada aceea. Și în acele două săptămâni mi-am dat seama cât teatru mai am de învățat! Și atunci am decis să renunț la facultatea particulară, la Teatrul de Comedie, și am luat-o de la zero. A fost extraordinar!

Și cum te-ai întors pe scenă?

Mult mai bine, mult mai sigur pe mine.

Ți-a mai fost frică de regizorul mare care vine cu textul?

Mi-e frică și azi, doar că știu mai multe, știu că-mi pot domoli frica și mai știu ceva: că pot recunoaște dacă pot sau nu să fac un rol. Și să mă retrag.

Comedia este o chestie foarte serioasă

Ce fel de actor ești?

Dificil.

De ce?

Pun o mie de întrebări. Până nu mi-e clar, până nu desfac firul în patru ca să-mi fie după aceea ușor, nu lucrez. Și, dacă un regizor nu e foarte bine pregătit, va avea o viață foarte grea cu mine. Și mai e ceva. Trebuie să-mi spună de ce m-a ales pe mine și nu pe altcineva, adică ce a văzut el la mine de m-a ales? Asta mă ajută enorm.

Și ai obținut răspunsuri?

De la unii, da. Nu toți sunt cu adevărat regizori, ci doar știu să monteze niște texte. Sunt niște meșteșugari de texte. Nu au o opinie personală, distinctă și spectaculară asupra textului pe care îl aleg.

Ești un actor de comedie foarte serios.

Comedia este foarte serioasă. Este matematică. Dacă poanta nu vine la timp, dacă nu înțelegi gluma, nu râzi! Nu e absolut nimic întâmplător. Și mai e ceva: nu poți spune o glumă, dacă nu o înțelegi. Cei care practică umorul ca profesie, sunt niște oameni foarte serioși când muncesc.

Te placi?

Uneori da, uneori, nu.

Trăiești bine cu tine?

Uneori, da, uneori, nu. Dacă ai fi mereu mulțumit cu tine însuți, ai fi mort, nu?

Ești Leu.

Da

Leii se zice că sunt orgolioși.

Da, așa e, zic greu „îmi pare rău”, dar când o zic, o zic din toată inima.

Ai o soție, o fată… Le faci să râdâ?

Da! Dar acum să nu înțelegi că la mine în casă e un stand up continuu:). Dar râdem mult. Iar cu fii-mea chiar am făcut un fel de educație a umorului. Calambururi, replici, poante, spuneam tot felul de chestii ca s-o provoc să judece, să râdă. Că nu te prinzi când ești mic de o glumă… Și a funcționat!

Țin minte că era mică, în clasa întâi, și pentru că eu aveam spectacole seara, stăteam cu ea în timpul zilei și făceam teme. Și, la un moment dat, i-am spus să scrie un cuvânt, cred că „șarpe”. Și ea mi-a zis, „tati, dar noi nu am ajuns la școală la litera ș!”. I-am răspuns că, dacă a făcut litera „s” la școală, e exact ca un „s”, dar cu o codiță dedesubt, deci nu e mare lucru, „ai înțeles?”– am întrebat-o. Și ea s-a uitat la mine, a făcut o pauză lungă și mi-a răspuns „deșigur”

Eu toată viața m-am luptat să învăț cum să nu mint, că numai atunci mă crede publicul, când nu mint!

Care au fost momentele tale faine din meserie pe care le pui pe un perete imaginar?

Nu pot da un exemplu concret. Ține mai mult de revelații. Uite, mă gândeam zilele trecute că noi cam orbecăim prin întuneric printr-un magazin de cristaluri și, după ce te chinui să nu spargi nimic, să nu atingi nimic, să nu strici nimic, vine cineva și aprinde lumina. E atât de concretă senzația asta! Ei, uite, această senzație am avut-o cu câteva persoane în cariera mea de până acum. Au fost oameni care m-au făcut un actor mai bun prin felul lor de a vedea lucrurile.

ș

Cu cine regreți că nu ai jucat?

Cu nea Gigi Dinică. Am repetat câteva luni la Teatrul Național. Se monta Othello și nea Gigi îl juca pe Iago. Și acest Iago, înainte să-l „lucreze” pe Othello, își face mâna cu un locotenent al lui, Rodrigo. Și erau vreo 3 scene „cărnoase” ale lui Iago cu acest Roderigo pe care îl jucam eu. Și am avut șansa să joc ochi în ochi cu nea Gigi! Din păcate, spectacolul nu a mers mai departe…

Dar ce te-a fascinat la el?

Felul în care își privea personajul. Jucam cu el și mă gândeam în același timp „să mor eu, dacă Iago nu are dreptate”. Iago avea 100% dreptate, pentru că el a plecat de la ideea că, dacă ești gelos, nu iubești suficient. Și atunci femeia nu merită un astfel de bărbat.

Și, deși noi ni-l amintim pe Gheorghe Dinică fiind un mucalit, atunci când îl juca pe Iago nu era nimic de râs. El gândea perfect personajul, exact cum spunea o altă lemă care era pe peretele de la facultate: „Arta actorului este un mod de a gândi, abia apoi un mod de a face”, în traducere însemnând că trebuie să descoperi modul de gândire al personajului și astfel să devii el. Cum faci asta? Imitând? Prefăcându-te? Cum îl faci autentic? Gândind. Numai așa.

Râzi în funcție de nivelul cultural pe care îl ai. Când nivelul e mai jos, atunci râzi de unul care alunecă pe o banană, când ești mai cultivat, lucrul care te face să râzi este mai rafinat, mai complex.

Doare acest proces?

Nu e ușor, uneori e teribil de greu. Dar câteodată se aprinde becul din cap și instantaneu devii altcineva. Ține de exercițiul intern pe care unii actori îl fac, alții nu. Unii merg pe ideea că nici nu contează ce gândesc ei, dacă fraieresc spectatorul, scopul final a fost atins. Și, da reușesc să creeze iluzia că au gândit personajul, că l-au lucrat adânc, dar e doar o iluzie. După mine, ei sunt niște iluzioniști. Pot fi buni, spectaculoși când îi privești, dar eu nu pot așa.

Nu spun că e bine sau e rău, dar eu nu pot așa. Mai am discuții cu cu cei care îmi spun, „hai mă, ești actor, bagă și tu o minciună că știi cum”. Greșit! Actorul este exact invers! El este în căutarea adevărului. El trebuie să fie în mod autentic altcineva atunci când se află pe scenă. Eu toată viața m-am luptat să învăț cum să nu mint, că atunci mă crede publicul, când nu mint!

Să se uite publicul la mine și să spună, eu îl știu pe ăsta, dar acum nu e el! Că publicul se pierde în poveste! Bine, nu toți, că sunt unii care mai mestecă o gumă, se mai uită la ce celulită a pus nu știu ce actriță, sunt ocupați cu telefonul. Și la final sar cu toții ca niște păpuși stricate și aplaudă prelung, orice spectacol ar fi văzut.

Creația ar trebui să fie mirabilă și rodul unor succesiuni de lucruri mirabile și miraculoase

Ce s-a întâmplat cu publicul?

Ca toată societatea românească, și publicul s-a dez… culturalizat. Nu neapărat că am fi avut cea mai mare cultură, dar teatrul avea un public avizat. Acesta este din ce în ce mai puțin și publicul larg care, slavă Domnului că vine, nu mai are repere și nici nu cred că le mai vrea, nu le mai caută.

Și atunci teatrul nu ar trebui să vină cu niște texte care să ridice nivelul discuției?

E mult de spus aici… Creația adevărată ține de miracol. Cum ar fi noi acuma să ne apucăm să ne iubim știind că vom face un băiat cu ochii albaștri și cu ficatul pe stânga? Unde ar mai fi miracolul iubirii? Creația ar trebui să fie mirabilă și rodul unor succesiuni de lucruri mirabile și miraculoase. Sunt multe spectacole azi care nu mai sunt „teatru”, chiar dacă ele folosesc multe din mijloacele teatrului. E loc sub soare pentru toate, dar e bine să se facă diferența dintre ele…

Râsul te apucă, e ca strănutul

Ce este unic în teatru?

Faptul că actorul acela pe care eu îl cunosc și îl știu devine altcineva sub ochii mei și mie nu-mi vine să cred! Și plâng și râd cu acel altcineva intrând în povestea lui! Ce are teatrul diferit față de orice alt spectacol? Actorul și transformarea lui autentică sub ochii spectatorului în timpul reprezentației.

La ce se râde azi? Sau cum ai descrie râsul azi, umorul azi?

Dacă unii râd de ceva, nu înseamnă că acel ceva este umor. Deloc. Mulți râd în virtutea inepției, că e cool, în gașcă. Ei nu râd, ei mimează râsul. Pun emoticonul cu râs. Dar ei nu râd. Râsul este un act involuntar. E ca strănutul, te apucă! Are o mecanică precisă.

Nu râzi din orice, restul este o prefăcătorie socială. Râzi în funcție de nivelul cultural pe care îl ai. Râzi în funcție de nivelul cultural pe care îl ai. Când nivelul e mai jos, atunci râzi de unul care alunecă pe o banană, când ești mai cultivat, lucrul care te face să râzi este mai rafinat, mai complex.

Corectitudinea politică îți place?

Nu, pentru că îmbracă niște uniforme tembele. Revenim la cazonul gândirii. Regulile astea sunt multe și prea neacoperitoare. Nu pot acoperi întreaga noastră diversitate, că suntem miliarde de unici! Ele pretind că se fac în numele diversității, dar de fapt te obligă să acționezi în masă. Ne spune cum să facem, ce să zicem.

Te uiți pe stradă la oameni?

Da, de la ei îmi iau inspirația! Am sertare în cap cu oameni, i-am pus pe găști!

De aceea le dedici spectacolul „Viziuni”?

Da. „Viziuni” oameni show. Joc 7 personaje într-un spectacol scris de mine, regizat de mine. Scenografia este semnată de artisul Daniel Rădulescu, muzica este compusă Simona Strungaru.

Spune-mi o replică din acest oameni show.

Viața e o sumă de decese. Chestia e cum le mori.

Citiți mai mult pe cristinastanciulescu.ro

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Frumos interviul, ba chiar toată seria Cristinei îmi pare interesantă.
    • Like 1


Îți recomandăm

e.on - energie

În viața de zi cu zi, când spunem energie, ne referim la lucrurile mici pe care le facem în mod uzual, fie că aprindem un bec, deschidem televizorul, gătim sau dăm drumul la centrală pentru a ne încălzi. Aceste acțiuni au devenit atât de uzuale, încât nu mai stăm să ne gândim cum a fost produsă energia respectivă - dacă vorbim despre energia electrică - sau de unde provine ea - dacă vorbim despre gazele naturale.

Citește mai mult

Cluj Napoca.

Persoanele care au în derulare credite cu dobândă variabilă, majorată ca urmare a creșterii indicilor de referință în funcție de care se calculează aceasta, ar putea avea parte de o perioadă în care ratele să nu mai crească atât de puternic, începând din a doua jumătate a anului. Foto: Andras Ferencz

Citește mai mult