Moartea Sighișoarei. De Tanti Taia

Foto: Nicu Ardelean

Îmi spunea că am început să merg pe trotuarul din fața casei ei. Îmi amintesc că, mai târziu, i-am promis să-i apăr casa de orice rău. Rău i-au făcut mult mai târziu, în anul ei din urmă, când eram mult prea departe.

Dacă ar fi trăit, azi era centenară. Taisia Maftei, fostă Mihalovschi, născută Murzin, venea dintr-o familie foarte bună din Basarabia, o familie de mici moșieri cu etimologice rădăcini tătărești. După ce au pierdut totul acasă, războiul cu vecinul de la răsărit le-a mânat pe mama și pe sora ei să fugă dincoace de Prut. Atât mai rămăsese din spița ei în Basarabia, restul luaseră, siliți, căi orientale. Pe drumul de refugiu spre țară, surorile au asistat, oripilate, la decapitarea mamei lor într-un atac neașteptat de mortiere sovietice. Au ajuns, în cele din urmă, la unchiul lor, avocatul Murzin, în casa căruia de pe strada Polonă au și locuit ceva timp după aceea. Tanti Taia s-a căsătorit apoi pentru prima oară și a locuit la Sibiu și apoi, cea mai mare parte din viață, la Sighișoara. A fost educatoare la grădiniță și, dintotdeauna, o doamnă. Așa cum se întâmplă în orașele mici, o cunoștea toată lumea, fiindcă îi trecuseră prin mână sute de preșcolari. Cei mai mulți din cei care au apucat-o la vârsta activă îi păstrează o amintire călduroasă și după atâta amar de ani.

Când m-am născut, era de puțină vreme pensionară, așa că o cunosc doar în ipostaza de prietenă a bunicii mele și de doamnă, prezență esențială în paradisul copilăriei mele sighișorene. Primele amintiri pe care le am sunt legate nu atât de persoana ei concretă, ci de atmosfera generală a casei în care locuia de pe strada Vlad Țepeș, la numărul 7. Cea mai frumoasă casă din cartier, în formă de L, cu hochparter și pod mansardat, cu verandă și ghivece de flori suspendate, făcute din porțelan, cu o pivniță care avea în imaginația mea configurația și funcțiunea celarului lui Witwe Bolte a lui Busch. Sub verandă era, desigur, cartierul general al lui Prinți, o corcitură de caniș și schnauzer ale cărui întâmpinări entuziaste le interpretam fără excepție în registrul teribilului. Cred că lui îi datorez timiditatea față de câini care nu m-a mai părăsit niciodată. Dar Prinți era obstacolul necesar de trecut ca să ajung în fabuloasa grădină a Hesperidelor din spatele casei, care avea, ca puține de pe vremea aceea, aerul unei grădini englezești cu gazon natural, bancă cu masă sub doi meri imenși, dintre care unul de vară, labirint de vie tot de vară spre gardul din spate și cărări străjuite de nesfârșite, mi se părea pe atunci, tufe de ribisli, fructe a căror acreală roșie mă atrăgea în mod inexorabil. Fantasma acestei promisiuni de Schlaraffenland se întrezărea, pe lângă casă, de sub castanii venerabili de la poartă. Totuși numai inițiații aveau acces la marile relevații din spatele deșisului de soc care separa curtea de grădină.

O treaptă în plus de inițiere se cerea pentru pătrunderea în casă, mai întâi și mai cu seamă în bucătăria lui tanti Taia, singura combinație reușită de modern cu clasic din câte mi-a fost dat să văd. Tanti Taia era o mare amatoare de ustensile de gătit de ultim răcnet pe care le folosea în mod desăvârșit și pe care i le procurau și în anii cei mai negri de ceaușism rudele și cunoștințele din Occident. La ea am văzut prima oară cuptor cu microunde, robot de bucătărie cu o sumedenie de funcții, cafetieră cu filtru și alte câte! Pe de altă parte, de neuitat sunt credențul negru de lemn de nuc, cu o sofisticată dantelărie neogotică, ce umplea aproape întregul perete de vizavi de intrare. În spațiul rămas se înghesuia capătul unei canapele pe care stătea de regulă lungit nenea Nică, Ioan Maftei, soțul lui tanti Taia. În partea opusă, în dreptul ușii, se găseau nelipsita mașină de gătit și două șezlonguri cu perne de-o parte și de alta. În mijloc, o masă rabatabilă cu patru scaune. Ani de-a rândul, iarnă-vară, am petrecut dimineți întregi în bucătăria aceea, la început în vizită însoțindu-mi bunica, mai târziu și singur cu oamenii casei. Nu încăpea niciodată nici măcar ideea de plictiseală: de neuitat e atmosfera aceea călduroasă iarna și de umezeală răcoroasă vara, cu mirosul înrobitor de cafea bună, ceai rusesc și de keksuri, cu misterul șușotelilor de bârfă nevinovată, dar de care trebuia ferite cu orice preț urechile copilului. Mister care desfășura un întreg aparat de semne complice între femeile bătrâne și care era curmat de mârâielile bruște ale lui nenea Nică. Bărbatul, mai în vârstă decât ea, înalt, uscățiv, ușor înțepenit de spate făcea impresie de ciufut, dar avea, când se lansa, o conversație de zile mari. Ardelean din Mărginime și avocat interbelic, lucrase și pentru Siguranța lui Moruzov, motiv pentru care a petrecut în închisorile comuniste vreo zece ani. Nu-i iubea pe mitici în mijlocul cărora trăise destul fără să dorească să se integreze cu adevărat și îi detesta fanatic pe sovietici. Nu-mi amintesc să-mi fi povestit prea multe din închisoare, așa cum îmi povestise vreme de câteva zile, cu lux de amănunte, pe când aveam șaptesprezece ani, unchiul mamei mele Aurel Coza, greco-catolic, trecut neînfrânt prin experimentul Pitești. Nenea Nică însă avea o memorie prodigioasă și mă uluia cu scenariile mai puțin cunoscute ale lumii politice interbelice din acel București disprețuit. La șaizeci de ani de la absolvirea Dreptului știa pasaje întregi de drept roman în latinește. Rășinărean și apoi sibian, fusese coleg de bancă cu Emil Cioran, Luț, cum îi zicea până la sfârșit. Era un om al deciziei definitive, cu un discernământ amuțitor și neînduplecat.

Nimic mai diferit pe lume firii lui tanti Taia care era o extravertită de un șarm irezistibil și la bătrânețe. Totul în alcătuirea ei era al unei doamne cu o neobișnuită voluptate a dialogului, de un histrinionism abia sesizabil din prima, dar clocotitor în adâncul ființei, o prezență care-ți lua suflul indiferent de vârsta la care erai și, în orice caz, un obiect fascinatoriu pentru copii. Avea o voce extraordinară, cu o dicție studiată și un repertoriu uriaș de cântece în diverse limbi. Nu mi-e nici acum limpede dacă efuziunile de lirism pur se datorau mai degrabă sonorităților tătărești ale numelui ei de fată sau contiguității locului ei de naștere cu universul creativității slave. Jubila în ea o tainică exaltare a stepelor, uneori atât de puternică în manifestare, încât era în stare să facă tabula rasa cu propria experiență dramatică de viață și să declame patetic poezii de Pușkin în original și să cânte în hohote romanțe rusești. Ceea ce nenea Nică nu gusta absolut deloc. Farmecul și optimismul ei mi-au însoțit îndeaproape toate perioadele de recluziune din copilărie din pricină de amigdalite, oreion, pneumonii, rubeolă și altele asemenea. Eram atât de incitat de cântecele ei, încât bunicii mei știau că primul semn al depășirii vreunei răceli era dansul pe ritmurile lui tanti Taia. Când am mai crescut puțin, am aflat de la ea că dragostea de animale e o formă de împlinire a vieții omului și, în subsidiar, că în copii dospesc zăcăminte de curiozitate sadică. Când am crescut și mai mult, am descoperit în ea cochetăria stinsă a doamnelor bătrâne, ironia superioară, bunul gust ca panaceu, distincția, pe care avea să le regăsesc la unele doamne de mare familie din Bucureștiul etern fascinant și pentru mine, și pentru ea. De fapt, fără s-o spună vreodată, tanti Taia trăia, în atât de petrificata Sighișoară, în exil.

Revoluția din decembrie 1989 ne-a apropiat și mai mult și mi-a deschis la fel de misterios calea spre camerele din față ale casei de la numărul 7, unde am văzut împreună, la televizorul lor color conectat la un videoplayer din Germania, mai întâi filmul domnului Liiceanu despre Cioran, apoi cel al lui Sterea Gulea despre Piața Universității și, în fine, cel al vizitei triumfale a Regelui din 1992. Acea efervescență politică din primii ani '90 – de care aveam parte în direct, pe stradă, la București și indirect, în casa acestor oameni în vârstă ultramonarhiști, simpatizanți PNȚ (nenea Nică) și PNL (tanti Taia) – m-a marcat decisiv pentru totdeauna. Ar trebui oare să mai spun că singura oară când l-am văzut lăcrimând pe nenea Nică, scenă pe care o socoteam absolut imposibilă, a fost când l-a auzit pe Cioran povestind despre groparul din Rășinari? Desigur, nici nu mă gândeam că se poate ca tanti Taia să nu plângă în toată legea când l-a văzut pe Rege vorbind mulțimii din balconul de la Continental.

Ca o teribilă ironie, cei doi soți s-au stins chinuiți de o împuținare a vitalității minții, galopantă la nenea Nică și mai lentă la tanti Taia. Ani de-a rândul însă când locuiam încă vara în casa bunicilor materni, și ei trecuți în lumea drepților, trăiam cu bucuria să văd peste drum casa atâtor taine și delicii din copilărie. Grădina aceea ca scrisă cu ața căzuse într-o valmă de vegetație, dar tufele de ribisli, devenite gigantice și încărcate de rod, țineau încă trează amintirea vinului dulce pe care îl făcea tanti Taia din strugurei.

În ultimul an când am stat în casa bunicilor materni peste vară am avut literalmente un șoc. Vizavi, în locul casei lui tanti Taia, se căsca o carie neverosimilă, un crater la propriu. Noii proprietari o puseseră la pământ ca să construiască ulterior un fel de buncăr funerar (alb, gri și negru) cu garaj abrupt, o oroare gândită să obtureze orice formă de contemplare a grădinii de dincolo.                        

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp