Multe din lucrurile acestea pe care le-am făcut eu pentru copilul meu trebuia să le facă școala

Foto: Antonio Guillen Fernández / Panthermedia / Profimedia

Băiatul meu a trecut foarte dezamăgit prin școala generală și eu la fel pe lângă el. A fost prima generație cu clasa pregătitoare, nu a avut niciodată manuale pe bancă la început de școală ca noi toți, a avut trei (3) învățători, din a căror experiență adunată aș fi făcut aproape unul ca învățătoarea mea, zic aproape pentru că oamenii ăștia își fac oarecum treaba, dar nu își iubesc copiii. A rezultat un colectiv zbuciumat și aproape mereu nestăpânit, sursă de frustrări maxime mai apoi pentru profesori și diriginte, frustrări care au estompat arta educațională și dăruirea pe care o așteptam de fapt. O școală care curge rutinat, fără a da șanse copiilor cu inițiativă sau idei de modernizare și care nu îi învață nici să citească (să descopere sau să iubească în fapt cărțile), nici să învețe, ci doar lasă zilele să curgă. Fără inițiative, fără zvâc, fără vlagă și fără dorința reală de evoluție.

Uite un exemplu: Copiii candidează pentru a fi șeful școlii. Pe vremuri am fost și eu comandant de școală, aveam trese albastre și bătălia era pe coronițe și pe premiile de la olimpiade. Azi copiii care candidează au platforma electorală și ulterior participă la deciziile școlii. Ca sa învețe, vezi Doamne, procesul democratic. Mă rog, doar pe hârtie. Copiii iau asta în serios, fac propuneri spre binele colegilor, unele realiste, altele copilărești. Apoi sunt aleși de colegii din școală. Contracandidații fiului meu au cerut teme mai puține, ghiozdane mai ușoare, mai multe zile libere. Băiatul meu a câștigat cu două propuneri mult mai practice: reuniuni în weekend la școală (grupuri de joacă mixte, împreună cu colegi din clasele mici, cu schimburi de jucării, prăjituri de casă, un fel de târg) și cu propunerea de a monta un suport de biciclete în curtea școlii, pentru copiii ca el, care voiau să vină cu bicicletele la școală. El s-a gândit la lucruri concrete, practice și mai ales ieftine, care să nu solicite prea multe din partea școlii. Copiii din școală l-au ales. Profesorii i-au dat cu tifla. L-au dus chiar cu zăhărelul un an de zile, dar de chemat la ședințe cum cerea legea, l-au chemat. Orice încercare de a le solicita să pună în practică propunerile lui simple s-au lovit de un zid, cu toate argumentele lui de economie.

Au mai avut și ghinionul pandemiei, cu un corp profesoral luat ca noi toți pe nepregătite, cu o lipsă de educație medicală terifiantă și o lipsă de apetit la adaptare ceva de groază.

A plecat din gimnaziu fără niciun regret și fără să se uite în urmă, iar eu pierdusem speranța că îi va mai plăcea vreodată la școală, că va descoperi parfumul acela special al adolescenței cu multe lucruri făcute pe furiș...

Azi însă e fericit. Mai jos vă voi spune de ce.

Vizitând tot felul de muzee de prin lume nu am putut să nu constat cu tristețe că la noi nu e obiceiul sănătos să faci orele prin muzee. Am văzut zeci de copii tolăniți pe parchet sau pe perne în Muzeul de științe ale naturii în Londra, în castelul Belvedere la Viena, nu mai zic de Oceanograficul din Valencia, Oceanario Lisboa, în furnicarul din muzeul transporturilor din Covent Garden sau în Musei dei Bambini în Roma. Aici, în minunăția de la Antipa, în iarba verde la Muzeul Satului, printre ulcelele, lingurile și iile de la MNTR, cu ochii zgâiți în telescopul de la Observatorul Astronomic, printre curiozitățile de la Casa experimentelor, copiii merg doar în excursii sau duși în tururi private, pentru că nu-i așa, școala nu poate fi părăsită în timpul orelor și e prea scump și prea complicat să iei un autocar, consimțământ de la fiecare părinte și toate avizele epidemiologice, plus aprobarea inspectoratului sau mai știu eu ce dosar cu șină ca să arăți elevilor tăi cum arată un cuib de barză sau un schelet de dinozaur sau cum zboară fluturii în curte la Antipa... Vă asigur că astfel copiii noștri ar ține mult mai bine minte toate aceste lucruri și ar învăța să prețuiască natura, decât stând drepți cu mânuțele la spate în băncuțele lor, încă de lemn...

Multe din lucrurile acestea pe care le-am făcut eu pentru copilul meu trebuia să le facă școala, pentru a oferi șanse egale la educație tuturor, inclusiv acelor copii ai căror părinți nu și-au putut permite astfel de ieșiri din cauza serviciului în ture sau a salariilor josnice. Pentru că un stat cu copii educați și fericiți are șanse să nu se scufunde în conspirații și poate evita credulitatea gratuită. Așa am fi evitat furtuna prin care am trecut în ultimii doi ani și care demonstrează nivelul incredibil de scăzut de educație la care s-a ajuns, cel puțin în privința educației medicale, de care m-am lovit direct. 

Am tot citit zilele acestea ce se scrie în bula mea despre educație. Evident toată lumea se pricepe la orice, de asta poate că dezbaterea ar fi trebuit să fie oficială, vizibilă, nu doar în bule închise și de care oricum nu se tine cont la "împărăție". Așa cum știm că e în sănătate, așa vedem că e peste tot. Toți dezbat, discută, argumentează chiar, combat, dau feedback, dar la final cine are drept de decizie face fix cum îl taie capul... Și așa scade și apetitul tuturor pentru a dezbate, devreme ce aici e locul unde nu se întâmplă nimic. Știu foarte bine asta din ceea ce se întâmplă în profesia mea.

Evaluarea Națională a fost o cursă cu poticneli, nicidecum un examen ca treapta pe care am dat-o eu. Nu vreau să aduc vorba despre meditații, asta e un obicei la fel de vechi ca ștampila pe documente și probabil imposibil de abolit. Dar să ajungem să căutăm lecții online pentru că sunt mai clare decât lecțiile din clasă, asta a fost o mare surpriză! Slavă Domnului că și în învățământ, precum și în medicină, există oameni care au decis să iasă online și să facă educație în timpul lor liber!

Din cartea mea de limba română de atunci nu a mai rămas nimic în manualele de azi. Îmi aduc aminte și acum de subiectul meu de la treaptă, în care am trecut prin toată poezia modernă și contemporană pentru un subiect de sinteză și am umplut lucrarea de citate în versuri. Acum: alte vremuri, doi ani de pandemie, materie ciuntită, ore online, evaluările, dar mai ales circul de după, cu goana după un loc la liceu.

Nu ne-am chinuit să ajungem în unul din liceele de mare renume și la mare modă. Am vrut amândoi să aleagă o combinație între ce își dorește (științe) ca să îi placă (nu să se chinuie sau să fie la modă) și apropierea de casă. București este un oraș în care oamenii își petrec un sfert din zi în transportul în comun și am vrut să evităm asta. Fiecare alege cum crede pentru copilul lui și nu-i judec pe cei care au ales alte strategii. Așteptări prea mari oricum nu mai aveam, după experiența școlii generale.

Am fost optimistă când am vizitat liceul. Am găsit ordine, un spațiu civilizat, laboratoare (de care a fost văduvit la gimnaziu, deși spera zilnic să vadă eprubete, efervescență, butonașe și arcuri electrice… nu s-a întâmplat), sala de sport nouă, terenuri de sport bine întreținute, mi-a dat speranțe. Primul an însă nu a trecut spectaculos, dar îl vedeam cu câtă bucurie merge totuși la școală. Trec peste propriile mele dezamăgiri, pentru că tind să fiu prea pretențioasă și nici nu aș vrea să dau prilej de hărțuire din cauza acestor gânduri ... În primul an de liceu a descoperit ce îi poate oferi în plus acesta. Și bune și mai puțin bune... 

A descoperit fotografia. A primit de la tatăl lui un aparat bun și s-a pus pe treabă. A fost primit la școală într-un program de voluntariat în care a început sa fie solicitat pentru poze. S-a înscris într-un grup de "ambasadori juniori" care se pregătesc să abordeze problemele Parlamentului European și este angrenat într-un schimb pe care liceul lui îl face cu un grup din Portugalia (Erasmus). S-a pregătit, a muncit, s-a integrat perfect într-un grup care s-a implicat în pregătirea acestui schimb.

Astăzi acest proiect este deja în desfășurare. Un grup de adolescenți din Portugalia a venit aici și fiecare liceean de-al nostru a adus în familie și în casă un adolescent portughez, pe care îl găzduim. De aproape o săptămână sporovăim toți în engleză, pentru ca tânărul coleg de lângă Braga să nu se simtă discriminat sau respins.

Au un program foarte încărcat. Sunt implicați într-o mulțime de dezbateri (așa cum sunt în programul din fotografie*), cresc într-o lume deschisă în care abordează cu curaj probleme altădată tabu.

Dimineața se trezesc și fac întrecere la baie. Eu le pregătesc cafeaua și micul dejun, ei se îmbracă și ies pe ușă zâmbind și spunând Hi, mom! Amândoi. O săptămână întreagă am fost mamă de doi băieții!

Ceea ce se întâmplă acum îl face pe băiatul meu fericit. Tot acest iureș, multitudinea de pregătiri, toate aceste activități, vizite, dezbateri, sunt în sfârșit lucruri care te fac să simți ca trăiești, gândești, respiri aer nou.

Lucrurile astea se întâmplă prin munca nesfârșită și dedicată a unei echipe întregi, elevi și profesori, care au găsit calea aceea specială în care lucrează împreună: nu pe furiș, nu pe ascuns, nu se fac să fac, chiar fac! Și asta cu bucurie! În mijlocul acestei echipe și în inima ei, doi profesori de la liceul Ion Barbu: Christian Tănase și Luiza Crivăț. Oamenii aceștia îi iubesc pe copii! Se vede de la o poștă, iar copiii stau pe lângă ei ca albinele pe lângă matcă! Vorbesc aceeași limbă, nu au nicio urmă de agresivitate și nici orgolii mărunte, nu îi bârfesc pe ceilalți profesori, își văd de treabă, dedicându-se copiilor. Sunt la fel de tineri pe dinăuntru și de deschiși ca liceenii pe care îi strunesc cu blândețe.

Au reușit să ne implice și pe noi, părinții, în mai multe activități depășind plictiseala unor ședințe obișnuite cu părinții, pentru că fiecare dintre noi a acceptat sa pună imediat și necondiționat umărul în atmosfera asta. Ei bine, de astfel de profesori au nevoie copiii noștri, locomotive care să ducă generația asta debusolată înainte, dincolo de frustrările profesorilor înăcriți de un sistem care nu îi stimulează și nu îi pune în valoare! 

Mai multe despre acest proiect aici și aici.

Și da, acum sunt puțin mai optimistă. Pentru că astfel de inițiative ca niște mici focare de oxigen, dacă se înmulțesc și se întind în pată de ulei, pornite de la niște oameni cu inimi mari și încăpătoare, încet-încet vor acoperi valul de incompetență și superficialitate care ne conduce și chiar dacă va dura mai mult, generațiile mai noi vor putea să vindece bubele astea coapte.

Da, mulți vor privi dincolo de granițe, vor să plece și nu îi condamn, părinții e firesc să caute scăparea pentru copiii lor în societăți mai libere, în care să aibă loc să zboare, să poată zâmbi zilnic și să se dezvolte.

Mi-e mi-ar plăcea să rămână aici și să se lupte să schimbe în bine, să lucreze și pentru ceilalți, nu doar pentru ei înșiși, dedicându-se cu timp și spațiu și colegilor mai puțin luptători, așa cum și eu mă străduiesc, dar trebuie să rămână alegerea lor și vor trebui să își asume și consecințele.

Închei aici, cu speranța că amintirile pe care copilul meu și le construiește acum să fie la fel de vii și de frumoase ca multe dintre cele din liceu, pe care le-am răscolit eu în aceste zile, în mintea (sau în inima?!) mea.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp