Munca de acasă nu mai pare atât de romantică. Fiecare membru al familiei se bate pentru lărgimea lui de bandă, laptop-urile invadează dormitoarele, angajații se simt însingurați. Cum se va redefini felul de a lucra

Foto: Guliver/ Getty Images

Anii ’90 ne seduceau cu promisiunea unei lumi mai bune pe care zorii digitalizarii urmau să ne-o aducă: expansiunea internetului, proliferarea “.com”-urilor și a telefoniei mobile ne ademeneau să avem curajul să ne imaginăm viață așa cum o vedeam în filmele SF. Într-adevăr, umanitatea a cunoscut în decadele care au urmat un nivel de conectivitate fără precedent, iar Silicon Valley a democratizat accesul la tehnologie și folosirea ei pentru a avea viață mai bună. Cu mai bine de zece ani în urmă, participam în San Diego la una din conferințele anuale, organizate regulat de partenerii noștri din US, The Ken Blanchard Companies (KBC). Îi știam pe mulți dintre colegii noștri de acolo mai mult prin intermediul teleconferințelor noastre lunare și din email-uri. 

Entuziasmul cu care se îmbrățișau atunci când se revedeau la începutul conferinței mi se părea cel puțin bizar și, pentru mine, vizibil superficial. “Nu voi face niciodată așa ceva, nu vreau să mimez asta doar că să dau bine”, îmi spuneam. M-am dus la cel care coordona rețeau globală de parteneri și i-am spus direct, în stil est-european(!), că de la mine se vede ciudată exaltarea asta între oameni care lucrează constant împreună. 

“Marea majoritate a colegilor din US pe care îi vezi aici se întâlnesc “în-persoană”, de maximum 2 – 3 ori pe an, la astfel de conferințe.

Lucrăm de-acasă de mulți ani deja, împrăștiați prin toată țară. Nu ți se pare normal să te bucuri sincer când îți revezi colegii cu care te înțelegi bine? Știm că dacă nu profităm de fiecare ocazie atunci când ne revedem “în-persoană”, ne vom îndepărta, deconecta și izola încet-încet unii de alții...”. Vârsta la care eram atunci (în jur de 35 de ani), momentul în care era societatea românească în acei ani, mediul și cultura propriei noastre organizații, m-a făcut să-i zic: “La noi nu se va întâmplă niciodată așa ceva”! Mai târziu am învățat însă o lecție veche de când lumea – “ niciodată să nu spui niciodată ”!

Fanteziile promise de munca de acasă 

Munca de acasă, munca virtuală, forțată acum de pandemie, a fost ceva nou pentru marea majoritate a angajaților români. Doar un procent infim dintre ei fuseseră în trecut obișnuiți cu așa ceva (personal, am parcurs primii mei ani de muncă, între 1996 – 2000, lucrând de acasă, iar acest mod de lucru a avut apoi o pondere mare de-a lungul timpului). Munca de acasă a fost mulți ani un adevărat deziderat pentru cei care zi-de-zi trebuiau să meargă la lucru sau să călătorească zile întregi, săptămână de săptămână. Părea un stil romantic de viață, o împletire perfect echilibrată și reconfortantă între viată profesională și viață privată, părea că rezolva probleme la modă, precum “work-life balance”. În 2009 un prieten m-a invitat chiar să-i văd biroul de-acasă, așa cum i-l dotase recent compania, un adevărat centru de comandă: un ecran de teleconferință mult mai mare decât televizorul meu de acasă, scaun ultra-ergonomic, sisteme audio și un copiator imens (acasă!) de ultima generație!

Munca de la distanță promitea flexibilitatea pe care o doream, puteam munci oricând și oriunde, printr-un simplu “device” pe care îl aveam mereu la noi. Priveliști cu locurile de muncă idilice au devenit rapid populare în postări prin toate rețelele de socializare atrăgând aprecieri și invidie: putem munci de la casă bunicilor de la țară cu privirea către o livada superbă, admirând un apus la mare sau căutând inspirație în contemplarea un vârf cutezator de munte. Dacă și copiii trebuie să facă școală online – cu atât mai bine: fiind acum împreună, putem să-i sprijinim la lecții, putem să avem cu ei conversațiile de care nu am avut niciodată timp! Un zâmbet complice se observă ușor și pe fața responsabililor pentru costurile operaționale din companii: tehnologia de azi va aduce costuri de “travel” aproape zero și va scoate din bugete costurile logistice de “events” sau a surprizelor plăcute pentru angajați: coșurile de fructe, cafenelele din birouri, spațiile cu mese de tenis, serviciile de masaj și tot felul de workshop-uri de “well-being”.

Ne-am construit cu toții o poveste în care munca de acasă oferă libertatea individuală mult căutată: suntem stăpâni pe agenda nostră, avem cum să ne dedicăm timp învățării continue și celor apropiați, profităm la maximum de accesul “remote” oricând și la orice avem nevoie. 

Realitățile muncii de acasă și efectele lor adverse

Cu atâtea promisiuni și beneficii ale muncii de acasă, ce altă față a monezii ne arată realitatea? Ce efecte adverse aduce muncă de acasă și cum ne-ar putea afecta negativ? Vorbesc mai jos doar de două dintre ele, pentru că le-am auzit în jurul meu cel mai frecvent în aceste luni de vară.

Sentimentul de însingurare și izolare. Este de departe pe primul loc în această lista. Biroul avea rezonanța lui, te simțeai conectat la organizație, la un ritm comun, la poveștile colegilor, la știrile neoficiale – erai conectat la lumea largă. Știai ce ai de făcut când voiai să-ți pui amprenta pe ceva și să îți faci simțită influența. Simțeai când ești susținut de comunitate și când trebuie să faci ceva că să recâștigi susținerea. Puteai să primești imediat un sprijin de la un coleg de birou plecând de la o simplă conversație sau întrebare. 

În prezent, după valul de solidaritate din primăvară, mulți angajați trăiesc sentimentul că sunt pe cont propriu. Acum, contactul cu deciziile care ne-ar putea influență progresul și evoluția profesională este foarte slab și avem sentimentul că suntem la voia întâmplării și la mâna altora. Tinerii – cei care au cel mai mult nevoie de socializare – suferă cel mai mult de deconectare și de izolare. Am pierdut interacțiunile spontane de pe culoare și care întăreau, moment cu moment, rețeau și capitalul social ale organizației. Stilul lor informal era ceea ce construia cu adevărat încredere și conexiune umană.

Iar când încrederea se erodează crește în aceeași măsură sentimentul de nesiguranță, chiar și atunci când te afli printre cei cu care ai lucrat ceva timp. Tehnologia despre care credeam că ne conectează mai bine, ne obosește acum prin nenumărate video-conferințe de-a lungul unei singure zile. Am realizat că deși ne ajută la accesul și distribuirea informației cu viteza luminii, nu aduce și sentimentul de conectare. În plus, știrile despre avântul global luat de vânzările de aplicații de supraveghere a muncii angajaților și de monitorizare a productivității lor ne fac să ridicăm mai degrabă o sprânceană către promisiunile tehnologiei pentru o viață de angajat mai bună. 

Transformarea casei în birou și sala de clasa pentru școala copiilor. Casa familiei a devenit acum mulți-funcțională: birou, sala de conferințe, sala de clasa pentru copii, spațiu de locuit și de odihnă – toate în același timp și cu program prelungit. Nu mai pare acum nimic romantic. Fiecare membru al familiei se bate pentru lărgimea lui de bandă de internet. Laptop-urile invadează dormitoarele și bucătăriile când nu își mai găsesc locul în spațiul de lucru care le-a fost dedicat. Ne-am luat adio de la energia dată de ritualurile de dimineață, de dinaintea plecării la birou, chiar dacă de multe ori era doar un mare haos. Personal, ajung “să mă văd” cu adevărat cu soția mea doar spre seară, ea lucrând ... tot în aceeași casă cu mine: mâncăm de prânz la ore diferite (atunci când apucăm), ne intersectăm însă din fericire în jurul espressorului și bem o cafea împreună, povestind cum ne merge ziua ca doi colegi de birou, după care mergem iar la task-urile noastre. În funcție de importantă video-call-ului, ne alegem și locul din casă de unde participăm: nu vom pătrunde prea curând misterele “Wi-Fi”-ului și ale cablurilor pe care le avem instalate! 

Ideea de a merge și lucra frecvent din locuri cu priveliști fabuloase s-a transformat doar în aventuri trecătoare, în lumina felului în care am descoperit cum funcționează internetul prin țară, în lumina unor urgențe și treburi administrative apărute peste noapte când ni se cere prezența fizică în nu-știu-ce-loc – un “du-te, vino” de care unii dintre noi parcă s-ar lipsi când ar trage o linie.

Felul în care muncim se va transformă chiar în viitorul apropiat, iar multe linii roșii, ne-negociabile în trecut, au fost acum depășite. Vom întâlni tot mai des o combinație a muncii de acasă, cu muncă remote de oriunde, cu muncă de la birou și cu muncă din mici spații împrăștiate prin orașe, puse special la dispoziție de către organizații. Executivii companiilor care sunt acum pe creștere caută încă scenariile optime din aceste puncte de vedere: cum să valorifice cât mai bine spațiile pentru care au deja chiria plătită, cum să profite și să-și extindă business-ul acum, când au depășit limitările numărului de oameni care puteau lucra în spațiile fizice pe care le avea organizația. Deși la prima vedere pare că muncă de acasă definește deja noul normal, deciziile nu sunt încă tranșate: sunt multe argumente și pro- și contra-muncii de acasă atât în rândul angajaților, cât și în rândul angajatorilor. Uneori, aceiași executivi sunt când ambasadori ai muncii de acasă, când proclamă beneficiile revenirii la birou. În tot acest context, muncă de acasă se așază cu fața la viitor și promite o nouă eră. 

Organizațiile au acum responsabilitatea de a-și reconstrui aproape de la “0” practicile de cultură organizațională astfel încât să preîntâmpine cât mai bine sentimentele de izolare, însingurare, stagnare pe care le resimțim mulți dintre noi. Efectele neglijării și desconsiderării lor se vor vedea mai curând de cât se așteaptă în scăderea nivelului de implicare a angajaților, o tot mai proastă colaborare, în scăderea productivității muncii.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp