Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De doi ani, peste 300 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu! La doi ani de Republica, îți mulțumim că ne ești alături!

Neurochirurgul Bogdan Iliescu despre Shogunii din Sănătate: „Vine Dumnezeu la spital ca pe domeniul lui, fără să înțeleagă nimic din actul medical, din boli, nimic”

Bogdan Iliescu

Neurochirurgul Bogdan Iliescu, de la Spitalul de Neurochirugie din Iași, a renunțat la Statele Unite pentru România. Este fellow la Rice University, Houston. Predă la Universitatea de Medicină. A crescut la țară, în județul Botoșani. Înspre pămînt, cum îi place să spună. Despre cum lucrează un medic „cu creierul”, despre migrația creierelor din România, dar și despre „Dumnezeii din Sănătate” care vin „ca pe domeniul lor la spital”, citiți în interviul de mai jos.

Interviul pe scurt:

  • Despre comunism: Ultima carte pe care am citit-o în comunism, după treapta întâi, a fost Shogunul. După treaptă, ăsta a fost premiul meu. Am citit-o ca pe apă.
  • Despre operația pe creier: Primul șoc la Neurochirurgie a fost atunci când profesorul m-a luat în sală și după ce au deschis pacientul, am pus mâna pe un creier viu și când l-am simțit că pulsează în mână m-am topit. 

  • Despre frică: Eram cu o asistentă foarte bună. A fost un moment crucial. Atunci ești doar tu, cu tine și cu Dumnezeu. Responsabilitatea de a tăia într-un organism viu o simți colosal. E ca înainte de moarte.
  • Despre ierarhiile din spitale: Când Dumnezeu vine la spital, tu nu poți să fii decât un prost care nu ai făcut ce vrea el. Și atât. Din păcate, sunt concetățeni de-ai noștri, care vin la spital ca pe domeniul lor, fără să înțeleagă nimic din ce înseamnă actul medical, din boli, nimic.
  • Despre greșeli: Merg la un curs european de neorochirugie. La cursul ăsta sunt invitați seniori care prezintă și două ceasuri greșelile pe care le-au făcut și care le-au marcat cariera. Este extraordinar când ești tânăr să vezi că un medic de calibrul ăla, pe care îl crezi Dumnezeu, îți spune „uite ce am făcut”. Îți dă curaj și îți aduce aminte, dacă e nevoie, că tu nu ești Dumnezeu niciodată. (...) Chirurgii au o marjă de eroare foarte mică. O greșeală mică poate însă însemna pentru pacient o catastrofă. Dacă statistica ta se duce la vale, e momentul în care nu mai intri în sală cu conștiința faptului că îl ajuți pe acel om. Unii sunt conștienți de asta. Alții, nu!
  • Despre efort: 13 sau 14 ore am stat în picioare la o operație. E ca la atletism. Să suporți efortul fizic. Se întâmplă, acum ceva mai rar, să scazi și trei patru kilograme într-o operație.
  • Despre America și România: Îmi lipsește căldura oamenilor (din America, n.n.). Toată lumea zice că românii sunt calzi. Românul este prietenos, cald pentru ăia de afară, dar între ei românii se mănâncă. Este aici o violență care mie îmi repugnă. În State, oamenii zâmbesc și dacă nu ai nimic să le spui. (...) Asta vine din faptul că nu mai avem modele, fiecare se crede un mic Dumnezeu pe pamânt.
  • Despre baronii din Sănătate: Sunt mulți (medici) tineri, pe care acești baroni ai zilelor noastre, că zici că suntem într-o societate numai de nobilimi, îi desconsideră cel mai mult.

Interviul pe larg:

Amintiri din comunism?

Mă uitam la un documentar prin care copiii germani învață istoria. Copiii nu au experiența fizică a comunismului. Tinerii din ziua de astăzi care vorbesc despre comunism cu ardoare mă deranjează. Nici nu erau născuți atunci. Eu am fost ferit de anumite lucruri care auzeam că se întâmplă. Nici biserica nu a lipsit din viața noastră intimă. Am fost pionier, dar Liceul Racoviță și-a păstrat un strandard, chiar și pe vremurile alea. Ni se spunea minimul necesar și din când în când erau adunări.

Părinții?

Tatăl meu a murit repede, dar am avut discuții cu el. Prin '87. Pe vremea aia, la Telejurnal, erau prezentate producțiile la hectar în anumite județe. Și eu țineam neapărat ca Iașul să câștige. Tatăl meu a văzut că ăia mă păcălesc și a vorbit cu mine. Și în mintea mea de atunci, multe lucruri nu aveau prea mult sens, dar le-am ținut minte. În rest, îmi amintesc că Rahan m-a prins. Piff-uri nu am avut, nu îmi plăceau. Winnetou si cărțile copilăriei noastre... făceam rost de cărți din „interzise”. Ultima carte pe care am citit-o în comunism, după treapta întâi, a fost Shogunul. După treaptă, ăsta a fost premiul meu. Am citit-o ca pe apă.

Treptele?

E relativ ușor de explicat, deși acum treaba cu diplomele și școlile s-a diluat. Atunci era esențial. Dacă nu luai treptele și nu terminai un liceu teoretic, ajungeai pe filiera tehnologică, care pe vremea aia era foarte bună, dar trebuia să te potrivești cu ea. Presiunea era foarte mare. Treapta a II-a nu am dat-o. A venit Revoluția.

Admiterea la Medicină?

În anul în care am dat eu, am fost 12 pe loc. Nu am prins testul scris, ucigător. Am prins test grilă, la prima vedere. Nu aveam opțiunea manualelor pe care acum, dacă îți pui mintea, le înveți pe de rost. Tata murise, nu puteam să fac pregătire, cum fac toți, mama își reproșa că nu mă putea ajuta. Acum la Medicină nu mai sunt examene orale! În aproape tot sistemul de învățământ superior nu mai există examene orale.

Sunt foarte multe lucruri de spus când vine vorba de Medicină. Lucruri care țin de meseriile vocaționale. Știința de carte nu e suficientă în meseriile vocaționale, să-ți garanteze un profesionist de calitate. Interviurile se practică în toate facultățile din lumea asta civilizată. Studenții la Medicină văd, peste tot în lume, comisii. Sunt multe lucruri care țin de caracter, să îi vezi cum verbalizează. Cum vorbesc, ce fel de contact uman au. Asta e o chestiune fundamentală. Oricât de tehnologizați suntem, și vin dintr-o specializate extraordinar de tehnologizată, contactul uman dintre doctor și pacientul lui rămâne fundamental. Niciun examen nu ți-l poate da. Niciun test psihologic nu ți-l poate da. 

Neurochirugia?

Din anul I, am știut că vreau să lucrez cu creierul. A trebuit să aleg. Aici a intervenit o latură practică. Din toate specialitățile, am ales specialitatea care trebuia să mă pună în mișcare și unde rezultatul să fie imediat. Ai făcut operația, s-a trezit pacientul, dacă totul a fost bine, omul e bine. Din vacanța anului II, m-am dus la spital și am întrebat la care dintre seniori mă duc să mă țină. Am bătut la ușă, la profesorul Poiată și am zis că vreau să fac neurochirurgie. Cred că a zis că ori sunt nebun și nu e bine să se pună cu mine, ori chiar vreau să fac asta și atunci tot sunt nebun.

Primul șoc?

Primul șoc la Neurochirurgie a fost atunci când profesorul m-a luat în sală și după ce au deschis pacientul, am pus mâna pe un creier viu și când l-am simțit că pulsează în mână m-am topit. A doua. Când mi-a zis, te duci, faci operația și o duci până poți. Eram cu o asistentă foarte bună. A fost un moment crucial. Atunci ești doar tu, cu tine și cu Dumnezeu. Responsabilitatea de a tăia într-un organism viu o simți colosal. E ca înainte de moarte. Înainte de operație, îți trec prin minte toate întrebările. Oare sunt suficient de pregătit? Când începi operația, toate gândurile filosofice dispar. Ăsta e un prag.

Greșelile?

Neurochirurgia a ajuns la un nivel de finețe extraordinar. Acum nu mai concepi operație fără microscop. Lumea noastră este mărită de 20 de ori. Creierul tău ca operator trebuie să se obișnuiască să facă mișcările mai fine.

Încercarea fiecăruia dintre noi este să nu facem greșeli. Deși asta nu există. Merg la un curs european de neorochirugie. La cursul ăsta sunt invitați seniori care prezintă și două ceasuri greșelile pe care le-au făcut și care le-au marcat cariera. Este extraordinar când ești tânăr să vezi că un medic de calibrul ăla, pe care îl crezi Dumnezeu, îți spune „uite ce am făcut”. Îți dă curaj și îți aduce aminte, dacă e nevoie, că tu nu ești Dumnezeu niciodată.

Cum îți revii?

Nu avem tot organismul de suport după un eșec. Peste un eșec treci când ai convingerea că tu ai făcut tot ce ți-a stat în putință. Eșecul apare când nu te pregătești. Sunt eșecuri care vin din particularități anatomice. Sunt lucruri pe care le vezi în momentul operației. Oameni care au făcut operația de o mie de ori pot să aibă eșecuri. E un cumul de factori. Tot ce poți să faci este să revezi filmul operator și să înveți. Sunt 200 de neurochirugi în toată țara. Muncesc enorm. Efortul mare este să înveți din greșeală și să nu te culpabilizezi. Următorii tăi pacienți vor fi tratați și mai bine pentru că ai învățat și ai respectat protocolul.

13 sau 14 ore am stat în picioare la o operație. Majoritatea colegilor mei au o activitate fizică. E ca la atletism. Să suporți efortul fizic. Se întâmplă, acum ceva mai rar, să scazi și trei patru kilograme într-o operație. E ca la formula unu. Nu sunt 13 ore în care stai. Trebuie să te concentrezi maxim. Nu-ți dai seama până nu ieși că e noapte sau dimineață.

Când trebuie să se retragă un chirurg?

Eu nu știu un chirurg care să-și imagineze că face altceva. Cred acum că fiecare doctor are statistica lui personală. Cu erorile lui. Gesturi pe care știi că le faci de o mie de ori și îți ies bine. La un moment dat, îți dai seama și vezi că gestul acela care era perfect, pe care erai sigur de o mie de ori, din când în când nu mai e așa bun. Chirurgii au o marjă de eroare foarte mică. O greșeală mică poate însă însemna pentru pacient o catastrofă. Dacă statistica ta se duce la vale, e momentul în care nu mai intri în sală cu conștiința faptului că îl ajuți pe acel om. Unii sunt conștienți de asta. Alții, nu! La noi, lucrul acesta nu este încetățenit, dar afară ți se spune: tu nu mai dai randament. Îi dai (medicului respectiv, n.n.) un post de adviser, nu poți să îl arunci. La noi, pensionările sunt făcute cu șutul. În străinătate, am văzut (că-i păstrează pe) seniori ca să înveți de la ei. Nimic nu se compară cu experiența unui foarte bun profesionist. Sunt lucruri pe care nu ți le dau cărțile. Să nu mai facă chirurgie este ok, pentru că nu mai e performant. Asta e evoluția naturală. Dar să nu îl păstrezi pe lângă tine? Ce ne facem când seniorii nu vor fi? Pentru că, dacă intri într-o problemă, poți să îl chemi, îți dă mai mult curaj...

Medicul român, azi?

Când Dumnezeu vine la spital, tu nu poți să fii decât un prost care nu ai făcut ce vrea el. Și atât. Din păcate, sunt concetățeni de-ai noștri, care vin la spital ca pe domeniul lor, fără să înțeleagă nimic din ce înseamnă actul medical, din boli, nimic. Doar cu părerea lor bună despre rolul lor în univers. Cu oamenii aceștia este extrem de greu să lucrezi. Ei își imaginează. Dacă lor le-a ieșit și au făcut un milion de euro într-o firmă, li se pare că toate lucrurile se rezolvă la fel. Nimeni nu se mai gândește la ceilalți.

Regrete, America?

Îmi pare rău după America în unele aspecte. Culmea, profesional nu. Pentru că am satisfacții cu românii mei. Îmi lipsește organizarea socială, lipsa grijilor mărunte care (aici, în România, n.n.) te toacă toată ziua, cu facturi, cu un sistem care vine peste tine grobian. Îmi lipsește căldura oamenilor. Toată lumea zice că românii sunt calzi. Românul este prietenos, cald pentru ăia de afară, dar între ei românii se mănâncă. Este aici o violență care mie îmi repugnă. În State, oamenii zâmbesc și dacă nu ai nimic să le spui. Dacă ai ceva de spus, le spui frumos, civilizat. La noi, toată lumea caută un vinovat. Să discute, să se pună în bocancii celuilalt?! Asta vine din faptul că nu mai avem modele, fiecare se crede un mic Dumnezeu pe pamânt.

Salarii?

Fiecare face un efort. Sunt mulți tineri, pe care acești baroni ai zilelor noastre, că zici că suntem într-o societate numai de nobilimi, îi desconsideră cel mai mult. Peste tot pe pământul ăsta oameni aceștia tineri sunt sângele care fac lucrurile mult mai ușoare. Dacă vrei ca un profesor să se gândească la operație, atunci trebuie să aibă o puzderie de tineri care să îl ajute să facă din lucrurile care consumă timp. Și învață. Pe acești tineri lumea îi desconsideră, sistemul îi desconsideră. S-au făcut unele eforturi. Sunt oameni care fac asta din vocație. Stă în puterea noastră, încercăm să ne ajutăm între noi, să îi susținem altfel, nu financiar. În mediile profesionale, lumea a început să învețe să le recunoască meritele.

Ciubuc?

Nu vorbim de condiționarea actului medical. Florile nu se refuză... atențiile de genul acesta se fac peste tot pe pământ. Nu e o treabă pe care am inventat-o noi, noi am încercat să facem din asta o telenovelă. În Franța, un cunoscut profesor a operat pe cineva apropiat de proprietarii Bic. I-a adus din primele pixuri Bic făcute pe pământul ăsta. Era gestul unei doamne de 80 de ani. Nu știa profesorul ce să facă cu el, dar a fost onorat. Ciubucul pare să fie o problemă doar la doftori. La mecanici, la frizeri, la primărie e lege (râde) sau la avocați... ne deranjeaza ciubucul la doftori, celelalte ciubucuri sunt ok.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Lucrurile par destul de simple.
    Dupa episodul Ordonanta 13, guvernul nu mai risca un scandal de strada. Dar nici nu a renuntat la tintele lor. Astfel, gaseste un "iepuras" in speta d-l Serban Nicolae, sacrificabil (este parlamentar si nu se supune demisiilor nici din guvern nici din parlament). Spilul este cei din functii executive se detaseaza de acesta (Guvern, Prim Ministru, Presedinte PSD, Conducere PSD), poporul nu va gasi vinovati directi. Responsabilitatea va fi transmisa catre parlament (care este reprenzentantul poporului). Legea va trece. Ramane ca poporul sa se revolte impotriva propriului parlament, ales democratic si corect. Impotriva cui va menifesta poporul? Ramane sa vedem? Trebuie recunoscut ca miscarea, desi este cinica, este geniala? In urma miscarilor din Europa trebuie vazut ce se mai poate face? Ne gandim din nou sa plecam, la naiba, in alte tari straine? Asta am castigat dupa toate sacrificiile din ultimii 27 de ani?
    • Like 0
  • check icon
    Interesant interviul. Interesantă și opinia doftorului despre ciubuc. Probabil că dacă tunsul, reparatul mașinii sau servitul mesei la restaurant ar fi pe lista asigurărilor sociale, m-ar deranja și acolo ciubucul. Așa cum, de altfel, mă derajează ciubucurile și abuzurile primăriei. Dar vai! Vorbesc despre ciubuc în sectorul privat?!! Nu se poate! Nu există așa ceva! Ciubuc iau numai bugetarii!
    • Like 0
  • Madam Cincu de unde ati scos titlul asta?
    Citatul este trunchiat ...iata ce spune medicul :Despre ierarhiile din spitale: Când Dumnezeu vine la spital, tu nu poți să fii decât un prost care nu ai făcut ce vrea el. Și atât. Din păcate, sunt concetățeni de-ai noștri, care vin la spital ca pe domeniul lor, fără să înțeleagă nimic din ce înseamnă actul medical, din boli, nimic"
    Ati trunchiat si asamblat inceputul si sfarsitul a doua fraze..urat!!!
    • Like 6


Îți recomandăm

Alexandra Boberly

Este prima dată în ultimii ani când președintele Academiei Europene de Film încearcă să semnaleze pasarea ștafetei - fie și numai declarativ momentan - tinerei generații. Și când spunem tineri nu mă gândesc la cineaști sub 30 de ani, ci la un spectru mai larg între 20 și 50 de ani. (În imagine: Alexandra Borbely//Foto: Guliver/Getty Images)

Citește mai mult