Înmulțirea e simplă: cinci ore pe zi x 175 zile pe an x 13 ani, minimum. Un copil din România petrece în medie, între vârsta clasei zero și cea a bacalaureatului, 11.375 de ore cu ceea ce am putea numi, fără să exagerăm, „al treilea părinte”.
Un părinte cu o mie de chipuri, căruia ne încredințăm copilul, zi de zi, pentru a-l învăța carte - și care-i transmite alături de cunoștințe, printr-un fel de involuntară osmoză, tot ceea gândește, simte și este. Blândețea ori duritatea celui de-al treilea părinte lasă întotdeauna urme asupra copilului - la fel corectitudinea sau derapajele lui, decizia argumentată sau verdictul autoritar, comportamentele, valorile, felul de a privi lumea.
Al treilea părinte îți poartă uneori copilul de mână spre locuri pentru care-i rămâi recunoscător toată viața. Alteori se întâmplă să îl ducă în locuri din care trebuie, neîntârziat, să-l salvezi.
Afară plouă câinește. Am hainele ude, cizmele stropite și un copil mic lângă mine. Strânge la piept, în timp ce îi deschid ușa sălii de la grădiniță, o sticlă de apă și un iepuraș de pluș. Îl văd năuc. Văd cum nu-și găsește locul în mijlocul sălii de clasă și al colegilor și aș vrea să rămân cu el. Rămân în prag, iar el rămâne în ochii mei câteva secunde înainte să plec. Închid ușa.
E băiatul meu și, pentru mulți ani de acum înainte, îl voi lăsa zi de zi în spatele unor uși închise mie, cu oameni despre care, cel mai probabil, nu voi ști mare lucru. În orele în care eu nu-l voi vedea, aș vrea ca cineva să-i vadă înzestrările și potențialul. Să-l ajute să afle, să învețe, să știe, să crească în cunoaștere și încredere. Mă rog ca, din arbitrarul repartițiilor și al împărțirii în circumscripții școlare, să îi iasă în cale oameni. Oameni care să-și dorească să crească înainte de toate oameni.
E copilul meu și nu e cu nimic mai presus sau mai prejos decât fiul sau fiica dumneavoastră. Cu nimic mai presus sau mai prejos decât alte peste trei milioane de copii mici și mari care învață în grădinițele, școlile și liceele românești. Merită, ca oricare altul, șansa la educație și șansa la dezvoltare personală care, odată fructificate, îl vor duce nu doar pe el, ci pe noi toți înainte.
Însă cât din felul în care este conceput, organizat și structurat învățământul românesc oferă cu adevărat această oportunitate? Copiii au cunoștințe de acumulat și examene de trecut, însă de multe ori nu au nicio șansă de a dobândi cunoașterea autentică și încrederea în sine.
Specialiștii în educație și psihologii vorbesc despre felul special în care asimilează copiii, mai ales cei de până-n 12-13 ani ani, informația. În cazul lor, învățarea este strâns legată de starea emoțională pe care o au în timpul orelor. Dacă în clasă trăiesc în tensiune și frică, dacă nu au parte de împrejurările prielnice în care să își dezvolte o motivație interioară puternică, întreg fundamentul educației se surpă: unii elevi se blochează, alții se răzvrătesc, alții se transformă în memoratori care pot să le facă oricând pe plac părinților, profesorilor și examinatorilor, fără să cuprindă nicio clipă cunoașterea în ființa lor profundă. Din acest motiv, sistemele educaționale cu adevărat eficiente ridică relația dintre profesori și elevi la rang de politică națională. În lipsa unei relații de bună calitate între dascăl și copii nu poți avea o educație de bună calitate.
Meseria de profesor, printre cele mai stresante din lume
Profesorii, vreo 250.000, sunt cei chemați să stabilească această relație, să ofere inspirație, să dezvolte motivația, să transmită mai departe cunoștințe. Copiii învață din ceea ce facem, nu din ceea ce spunem. În fața lor, omul triumfă întotdeauna asupra materiei. Tocmai de aceea au nevoie de profesori echilibrați, atenți la nevoile lor, disponibili din punct de vedere emoțional și intelectual, pregătiți, capabili.
Însă oamenii nu se nasc gata construiți astfel. Cel mai adesea, ei trebuie formați în acest spirit, trebuie învățați să își stăpânească emoțiile și să își controleze furia, trebuie să aibă resurse care să îi ajute să facă față situațiilor dificile, să fie sprijiniți atunci când se simt copleșiți. Trebuie monitorizați și înlăturați din preajma copiilor dacă au derapaje de comportament, devin prezențe toxice pentru copii, îi agresează psihic, verbal sau fizic. Felul în care profesorii își gestionează emoțiile în clasă, modul în care vorbesc și se comportă, calea prin care aleg să predea o lecție - toate acestea dau o turnură sau alta prezentului și viitorului copiilor noștri.
Meseria de profesor este una dintre cele mai stresante din lume. În SUA, de pildă, între 40 și 50% din dascăli renunță la această meserie în primii cinci ani de carieră. Simt că e prea greu să facă față situațiilor dificile care apar iar și iar în clasă, să construiască punți între ei înșiși și elevii atât de diferiți unul de celălalt. În România nu există date referitoare la stresul prin care trec cadrele didactice, nici căi bine stabilite și exersate care să îi ajute să gestioneze acest stres. Când sunt evaluați, sunt evaluați pe baza hârtiilor pe care le întocmesc, hârtii care vorbesc prea puțin despre influența profundă pe care o au oamenii mari asupra celor mici. Când sunt pregătiți, în facultăți, sunt pregătiți pentru a face planuri de lecții, nu lecții pentru planuri de viață. Când ajung în fața copiilor, atât de mulți și atât de diferiți, devin adesea niște oameni extrem de singuri. Prea singuri pentru o misiune al cărei scop final este binele unei comunități. Prea singuri, prea lipsiți de resurse, prea puțin călăuziți de un cod vag de bune practici pentru pentru a-și putea dedica tot timpul, răbdarea și dedicarea adevăratei lor misiuni - transformarea copiilor noștri în oameni de caracter, puternici emoțional, cu valori solide și încredere în sine.
Există profesori care merg înainte cu capul sus și profesori care merg înainte așa cum pot. Există și profesori care cedează. Există, câteodată, profesori care n-au ce căuta în școală. Cu toții sunt însă judecați uniform, asimilați la grămadă, într-un sistem de învățământ prea puțin interesat de oamenii lui și de viitorii oameni mari, azi doar niște copii – copiii noștri.
Școala vrajbei noastre
Prin sălile de clasă și prin coridoarele din școlile românești izbucnesc tensiuni care ar putea slăbi și fibrele sufletelor născute tari. Au loc agresiuni asupra copiilor care se perpetuează zi după zi, fără ca cineva să le considere grave. Când, într-un final, un părinte află și se revoltă public, sistemul eșuează în a-i proteja pe copii și a elimina un om toxic, care are o uriașă putere formativă asupra lor. Chiar și în mijlocul scandalului și al presiunii publice. Directorii și inspectorii subliniază apăsat că astfel de cazuri sunt excepții. Că se află undeva în marja de eroare a sistemului. Dar până unde se întinde marja de eroare? Și e aceasta tolerabilă în condițiile în care știi că în ea poate intra într-o zi și copilul tău? Care e magnitudinea consecințelor pe care le au „excepțiile nefericite” asupra adulților care vor crește din sufletele copiilor așezați, în fiecare zi, într-o bancă de școală? E la fel de mare, fără îndoială, cu cea pe care o au și „excepțiile fericite” - copiii aceia care devin, grație unor profesori cu vocație, oameni mai buni, mai pasionați și mai puternici decât i-am putea face, singuri, noi - părinții lor. Marja de eroare e acceptabilă doar dacă tinde, sistematic, spre zero. Când prețul e măsurat în sufletele copiilor noștri, orice marjă de eroare pe o acceptăm așa cum e, fără măcar să ne străduim continuu s-o corectăm, e totalmente inacceptabilă.
Statisticile care ar putea arăta câte agresiuni în care sunt implicați profesorii au avut loc într-un an sunt incomplete. Unele inspectorate le fac, altele nu. Cu atât mai puțin se vorbește în sistemul de educație despre situațiile tensionate din clase, despre calitatea vieții pe care elevii și profesorii o au în școală. Despre țipete, frustrări, excese de putere, reglări verbale de conturi în timpul orelor. Peste ele se așterne de multe ori tăcerea, deși ecourile lor zdruncină mult timp, uneori pentru totdeauna, ființa unor copii.
Când vorbești despre educația unor copii, miza este uriașă. Simt asta și profesorii, și părinții, o simt copiii înșiși. De multe ori, în acest sistem extrem de formal, miza ia o formă tehnică, cea a notelor obținute la evaluări și examene. Toată lumea presează pe toată lumea: părinții și profesorii pe copii, părinții pe profesori, profesorii pe părinți. La final, adevărata miză, devenirea unor oameni, dispare în irelevanță sub această presiune copleșitoare. Se pierde undeva în ceea ce a ajuns să fie, în trei cuvinte, școala vrajbei noastre.
****
În acea dimineață ploioasă de toamnă despre care vorbeam la început, mii și mii de părinți și-au lăsat și ei copiii la școală sau la grădiniță. Au plecat purtând în ei nevoia de a ști că, indiferent de urgia de afară, i-au lăsat într-un loc bun. I-au lăsat?
****
Am căutat, prin proiectul „Al treilea părinte”, nu atât să găsesc un răspuns de tip da/nu la această întrebare - ci să să înțeleg cum se face că „marja de eroare” din sistemul românesc de învățământ nu tinde, nici măcar la nivel de intenție, spre zero. Premisa de la care plec e că „excepțiile nefericite” ale sistemului, profesorii lipsiți de tact, de răbdare și de drag de meserie - care ne vor marca inevitabil, pentru totdeauna poate, copiii - n-au intrat în învățământ cu intenția de a-și limita elevii, de a le amputa aripile, de a le mutila valorile. Sunt și ei, profesorii, cum suntem cu toții, în caz că nu facem ceva radical: oameni sub vremuri, prizonieri ai unui "sistem" cu misiune confuză, înecat într-o birocrație în care forma a încetat demult să se mai subordoneze fondului, cu valori distorsionate, cu recompense prost gândite, cu mecanisme imunitare date peste cap și cu un orizont îngustat de umilințe, muncă nevalorizată, statut marginal, presiuni de tot felul.
Punctul de pornire al traseului meu jurnalistic e un caz extrem, o „excepție nefericită" din România lui 2015 - una din multele excepții care dau substanță acelei "marje de eroare" cu care niciun părinte din România nu se va putea împăca vreodată. Orizontul proiectului - destinația, cumva - e superlativul global, sistemul norvegian de învățământ. Între punctul de pornire și destinația norvegiană - care pare azi, pentru noi, o splendidă utopie -,am reconstituit povestea tulbure a unui sistem de învățământ care rătăcește, de 25 de ani, după o busolă capricioasă, inconsecventă, care nu bate pe termen lung, amăgindu-ne ba cu „excepții fericite”, știrile cu olimpici internaționali de pildă, ba cu „excepții nefericite” - abuzuri incalificabile încadrate, indulgent, într-un „n-avem ce face, ăsta-i sistemul”.
Ce pot spune azi spune, ca părinte, e că nu țin neapărat ca băiatul meu să fie subiect al știrilor din categoria „excepțiilor fericite”; știu însă sigur că nu vreau, cu niciun chip, ca băiatul meu să fie potențială victimă a „excepțiilor nefericite”. Pentru mine, ca și pentru părinții celor peste 3 milioane de copii din România, orice marjă de eroare care nici măcar nu se străduiește să tindă la zero e inacceptabilă.
Am încercat, prin proiectul „Al treilea părinte”, să aflu, să înțeleg și să judec - deopotrivă pentru mine și pentru voi, părinți asemenea mie ori profesori asemenea vouă - ce face ca această marjă de eroare tolerată în învățământul românesc să fie de decenii întregi, prin definiție, axiomatic aproape, diferită de zero.
A ști care e problema nu înseamnă a o rezolva, firește - dar e cel mai bun început. "Sistemul" nu e săpat în piatră. E făcut din 250.000 de dascăli care-și trăiesc, cu intensități diferite, drama de a nu putea fi întotdeauna la înălțimea misiunii pe care și-au asumat-o. Treaba lor e să și-o împlinească, iar treaba administratorilor "sistemului" e să-i ajute, nu să le ridice bariere.
Veți citi, în următoarele șapte zile, o analiză a sistemului de învățământ din România care pleacă de la cea mai importantă resursă din educație: oamenii. Vă veți întâlni marți cu un caz extrem, care a stârnit o uriașă emoție în spațiul public. Un caz care vorbește despre neputința unui sistem.
----
FOTOGRAFII REALIZATE DE DRAGOȘ SAVU
Acest material a fost realizat în cadrul proiectului Bursele Superscrieri/BRD pe tema educație, sub egida Premiilor Superscrieri, non-ficțiuni care schimbă lumea. Competiția anuală Premiile Superscrieri este o inițiativa a Fundației Friends For Friends, care promovează jurnalismul narativ și scrierea creativă în România.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Nu inteleg de ce nu se adopta aceasta solutie. Este secret de stat predarea unei lectii ?
E adevarat ca in felul acesta inspectorii nu mai au motive sa faca controale sau "lectii deschise"
Cred ca o astfel de solutie adoptata ar produce un cutremur calitativ in actul predarii !
E ca si cum fiecare cadru didactic ar face lectia la televizor.
Iar bani pentru investitie s-ar gasi relativ usor.
Si asa s-ar putea supraveghea si alegerile politice !
Din ce înțeleg eu, marja de eroare este un concept statistic care se referă la eșantioane luate dintr-o populație anume. În această accepțiune, într-adevăr marja de eroare poate să tindă spre zero atunci când creștem mărimea eșantionului până a ajunge să înglobeze întreaga populație statistică. Dar îmi este clar că nu la o astfel de marjă de eroare vă gândiți când vă referiți la sistemul de învățământ din România. Pe de altă parte, marja de eroare poate să se refere la „dimensiuni, proprietăți sau condiții cărora le este permis să aibă o anumită variație fără ca să afecteze semnificativ funcționarea unui sistem, a unei mașini, a unei structuri”. Oare la această dimensiune a conceptului vă referiți când spuneți că „am încercat, prin proiectul „Al treilea părinte”, să aflu, să înțeleg și să judec (…) ce face ca această marjă de eroare tolerată în învățământul românesc să fie de decenii întregi, prin definiție, axiomatic aproape, diferită de zero.”? Dar atunci nu vă înțeleg nedumerirea și pornirea împotriva lucrurilor firești. Este normal ca prin definiție, axiomatic, o astfel de margine de eroare să fie diferită de zero. Altfel am vorbi despre sisteme, mașini, structuri perfecte. Ori așa ceva nu există în lumea reală. A vrea să ai un sistem de învățământ perfect (=marjă de eroare tinzând până la zero), adică unul care să „producă” oameni în parametrii stabiliți, fără excepții negative sau pozitive, e o inepție mai stufoasă și mai hidoasă decât articolul pe care îl semnați. Accept totuși că pot să greșesc și că, de fapt, în articolul dvs. se află sămânța de geniu pentru care eu nu am dinții destul de tăioși ca să o ronțăi. Aștept cu nerăbdare promisele articole viitoare pe această temă. Sper să fie mult mai lămuritoare, mai scurte și mai unitare din punct de vedere stilistic.
2. Evaluarea Tuturor invatorilor, profesorilor (Scoala, Liceu, Univ) care si-au ocupat posturile inainte de 1989 (cand a fost o repartitie si nu un concurs).
3. Evaluarea cunostintelor "IT" a tuturor profesorilor. Nu e nevoie de cine stie ce cunostinte de programare (caz concret - Profesor Univ (+55 ani) de la Univ.Galati suna Asistentul sa vina sa ii deschida proiectorul)
4. Evaluarea Directorilor si Adj sa se faca anual si de o comisie externa axata pe management.
5. Declaratii de avere publice pentru Tot Consiliul de Administratie.
6. Examenele de titularizare si repartitia profesorilor pe posturi sa fie analizata astfel incat "dedicatiile" sa fie oprite.
7. Orice post administrativ (secretara, contabil, bibliotecar, etc) disponibil sa fie public in ziarele locale, bestjobs, ejobs, etc. Conditiile de participare si angajare sa fie transparente.
8. Inspectorii, metodistii si orice alt functionar de la Inspectorate sa fie evaluat "extern".
Pe principiul - "Pestele de la cap se-mpute" - reforma/progresul trebuie sa inceapa de data aceasta de sus in jos. Un elev sta un numar limitat de ani "in scoala", un invatator/profesor sta o viata. Vreau sa am incredere in Profesor, dar nu vreau sa fiu orb.