Nu mi-a mai rămas decât lehamitea...

Foto: Inquam Photos / Octav Ganea

Cred că ultimul lucru de care mai era nevoie e încă o ieremiadă despre cât de jos am alunecat ca țară, ca societate, ca indivizi. E plin spațiul virtual de astfel de texte, scrise poate cu mult mai multă măiestrie stilistică. Scriu din pură nevoie de descărcare, fără nicio intenție (sau pretenție) de a fi o conștiință civică, o portavoce în slujba primenirii neamului românesc. În plus, tarele și problemele noastre ca nație sunt atât de pronunțate și de adâncite, aproape istoricizate, încât au devenit loc comun și cunoștințe generale. Nu pretind nici că am cheia, secretul, nu propun nici soluții mântuitoare. Sunt destui care o fac, nu cred că acest cor al salvatorilor ducea lipsă de încă o voce.

Sunt aproape doi ani de când – alături de milioane de semeni, probabil – am trecut prin tot registrul posibil al stărilor sufletești negative: revoltă, deznădeje, furie, cinism, duritate și durere. La capătul acestei perioade – surescitată și prin necazuri de ordin familial – nu mi-a mai rămas decât lehamitea...

Pandemia ne-a arătat încă o dată, însă de data asta parcă mai crud și brut decât oricând în ultimii 30 de ani, unde ne aflăm. Nu am căzut din nicio stare de normalitate într-un hău. Nu a avut loc nici o degenerare sau diluare a fibrei noastre spirituale. Ne vedem pur și simplu goi, așa cum suntem (eram). Îmi dau seama cât de neadecvată este mirarea cu privire la această situație, deoarece ea nu e o alunecare, ci un produs firesc al „normalității” noastre din ultimele decenii. Atât doar că acum s-a exacerbat, la fel de natural precum un RMN scoate la iveală tumoarea care era deja în trup.

Și atunci de unde mirarea? De unde ne vine forța de a ne mira că suntem aici, de parcă acum am coborât asemenea lui Moise de pe Sinai și am găsit vrednicul popor ales închinându-se la idoli? Că avem o clasă politică abjectă și mârșavă, că ne scufundăm în talk-showuri politice și emisiuni grețoase, că e plină țara de semianalfabeți și conspiraționiști, că mor oamenii în spitale, că învățămîntul e la un nivel grotesc de scăzut? De unde oare atâta mirare? Mi se pare că suntem blestemați sisific să pedalăm într-o alternanță de amnezie colectivă și mirare consternată. Ceea ce ducem acum este doar recolta unei stări pe care o trăim de mai bine de o treime de secol (la rândul ei „rodul” deceniilor ante ’89). Situația noastră se poate rezuma atât de simplu în banalul: culegem ce am semănat.

De ce ne mirăm că nivelul școlii este atât de deformat și ridicol, când corupția în școli a fost întreținută cu bună știință și în bună (nu totală) măsură de înșiși părinții „grijulii”? Da, înainte de a ne revolta pe profesorii cu 5 sau 6 la titularizare, ar trebui să ne gândim la modul în care aproape toți tac când vine vorba de „fondul clasei”, de cadourile și atențiile din școli? Tac părinții, pentru că nimeni nu vrea să fie ciumatul clasei și acuzat că nu face ceva pentru binele copilului său. Îmi amintesc cum în clasa primară a băiatului meu s-a pus cu atâta naturalețe problema unei imprimante color, ca și cum era datoria părinților să îmbogățească patrimoniul școlii. Noroc că era cineva care se ocupa cu aceste echipamente informatice, să salveze situația. E plină tolba internetului de astfel de istorii, de la zugrăvitul clasei, la ce perdele să se pună în geam. De ce nu iau părinții atitudine față de nivelul slab de predare din multe clase? De ce nu-i iau la rost – ca unii care le plătesc salariile – pe profesorii incompetenți? Ne mai mirăm?

De ce se miră oare doctorii astăzi că lumea nu are încredere în sistemul medical, când ani la rând s-a încurajat șpaga? Când numeroși doctori nu operează fără bani? Când atâția bolnavi sunt la mila unor asistente sau infirmiere care așteaptă să le bagi discret mâna în buzunar? Ani și ani s-a perpetuat această mizerie, iar acum fac apeluri disperate să aibă oamenii încredere în ei. Din nefericire – ca atâția alții – m-am lovit direct de aceste probleme. Îmi amintesc când anul trecut, la un spital în Oradea, într-o duminică urâtă de toamnă, bolnavii de cancer erau ținuți afară în frig, deoarece asistentele erau la rugăciune în capela spitalului. Îmi amintesc cum în ultimele zile pe acest pământ, tatăl meu s-a întors din spital plin de escare și răni din cauza neatenției îngrijitoarelor. Sacoșa cu câteva lucruri pe care i le-am dat unei asistente pentru tatăl meu s-a întors neatinsă acasă. Sunt sigur că, dacă puneam și ce trebuie în ea, ar fi ajuns la el. Știm și tăcem (sau vorbim prea puțin), și atunci ne mirăm?

Îmi amintesc când anul trecut, la un spital în Oradea, într-o duminică urâtă de toamnă, bolnavii de cancer erau ținuți afară în frig, deoarece asistentele erau la rugăciune în capela spitalului. Îmi amintesc cum în ultimele zile pe acest pământ, tatăl meu s-a întors din spital plin de escare și răni din cauza neatenției îngrijitoarelor. Sacoșa cu câteva lucruri pe care i le-am dat unei asistente pentru tatăl meu s-a întors neatinsă acasă.

De ce ne mirăm că oamenii sunt dezorientați, când nu mai știi de unde să-ți iei informațiile corecte, când autoritățile nu fac nimic pentru a opri dezinformarea, când la televizor își dau cu părerea oameni care n-ar trebui să cuvânteze nici în birtul din sat?

Dar cum să așteptăm decizii coerente de la această clasă politică care a ridicat la rang de artă incoerența? De ce ne mirăm că se iau decizii de azi pe mâine? Că fiecare act de gândire la politicienii noștri e urmat de răzgândire și de răzgândirea răzgândirii (uitați-vă la ce trăim de două luni). Cum ar putea rezulta decizii funcționale dintr-o șleahtă de disfuncționali? Gândiți-vă că un apărător al plagiatorilor este chemat să gireze reformarea educației în țară. Și tot el este chemat pe la emisiuni să ne „informeze” cu privire la ce-i așteaptă pe copiii noștri, într-o degringoladă și un haos înfiorător al pseudodeciziilor (gândiți-vă la arbitrarietatea monstruoasă a hotărârii privitoare la obligativitatea vaccinării a 60% din personalul didactic, care hotărâre, bineînțeles, deja va suferi modificări). Trăim de doi ani într-o sarabandă a incoerenței și cacofoniei.

Într-o societate cât de cât normală, astfel de indivizi s-ar afla la marginea societății, nicidecum invitați seară de seară la emisiuni TV sau luând decizii politice. 

Cel mai deznădăjduit mă găsesc când nu văd vreo speranță reală de ieșire. Cum ar putea fi altfel, când contraselecția a ajuns atât de departe, încât bazinul de selecție s-a golit de tot? Când fiecare șef și șefuleț își alege colaboratori sau urmași mai nevrednici ca el (din motive evidente). Ce speranță să ai când totul, la nivel public și politic, e împânzit de rude, pile și relații? Când hotărârile politice sunt luate de indivizi parcă decerebrați, semianalfabeți? Ce perspectivă să ai când aceste specimene hrănesc la nivel de țară un model de căpătuire prin șpagă, lingușire, lipsă de educație și de bun-simț elementar, care se traduce apoi în violența din trafic, în umilința de la ghișeu, în abuzul verbal zilnic, în spitalele murdare și școlile cu WC-ul în curte?

Ce poți să faci într-o astfel de situație? Personal, nu știu, la nivel de țară. Știu doar că voi închide televizorul, ca să nu mai iau antivomitive când îi aud pe politicieni de marcă, gen Cîțu și Ciolacu, vorbindu-mi de interesul țării, și îmi voi vedea de treaba mea, de cărțile și de traducerile mele. Nu văd niciun alt mijloc de a mă apăra sufletește de asaltul zilnic al prostiei, necuviinței și grobianismului decât tăindu-le simbolic microfonul.

A, și încă ceva: vreți să nu vă loviți de sistemul medical românesc? Vaccinați-vă!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp