O parte din familie e anti-vaccinistă, cealaltă parte a familiei, mult mai mică, a fost pe metereze într-un centru de vaccinare, de când s-a dat startul la imunizare

Mamaie a murit în martie. Tocmai ne lovise ultima ninsoare abundentă, schimbasem deja cauciucurile de iarnă și expirase și asigurarea. Înainte să sune telefonul, niciuna dintre ele nu era o problemă. Oricum nu mergeam nicăieri.

Am privit-o cum încearcă să-mi vorbească, șoptind când un da, când un nu, când îi repeta asistenta întrebările mele, mai încet, mai rar. Da, mă iubește. Nu, nu e supărată pe mine.

Eu te iubesc, mama te iubește, A. te iubește, C. te iubește.

Liniște.

Nu avea mască asistenta. Nu știu dacă se vaccinase. O colegă de-a ei din celălalt schimb sigur nu o făcuse și nici nu credea că o va face, îmi spusese la telefon cu vreo două săptămâni înainte. Nu știa dacă să creadă în vaccin, iar eu m-am amuzat la gândul că până și un cadru medical poate privi vaccinul ca pe Moș Crăciun. Dup-aia, din scenă stânga, simt cum intră încet dracii. Instinctiv, îmi țin respirația. Tot dăduseră la televizor și pe net atâtea, continuă ea, că nu știe ce să mai creadă, dar mai bine nu se vaccinează, că nu se știe ce bagă ăștia în el. Oricum, în familie avusese cumnatul ei COVID și a fost rău, rău de tot, dar a scăpat, acum e bine, acasă, l-au adus de la spital, sunt toți împreună. E tot o gripă, nu? 

Expir.

M-am abținut. O voiam drăguță cu mamaie, că doar am avut noroc de școli care ne-au educat tari în gând, umili la vorbă și absenți cu fapta - clasicul nu te băga, nu e treaba ta când trebuie să iei atitudine; în plus, doar gândul de a trage de mânecă un cadru medical mi-a lăsat un gol în stomac, ăla care apare când știi că e posibil să fii nesimțită. Nu i-am zis decât că cel mai bine ne informăm din surse sigure, că nu toți cei de la televizor sau de pe net care vorbesc despre vaccin au competențe în domeniu și că eu îl voi face când mi-o veni rândul. Vaxalbina.

Mamaie se chinuie să respire. Abia se aude. Apoi, ca să parafrazez pe conf. univ. dr. Simin Aysel Florescu și probabil pe mulți dintre cei 4,55 milioane de morți la nivel mondial din primăvara lui 2020 până acum, horcăie. Încet. Avea ochii abia crăpați, crustă alb-galbenă de lacrimi uscate împrejur. Întotdeauna i-a fost frică de moarte. Nu asta avea să se întâmple acum, eram sigură. Nu ei. Voi n-o știți pe mamaie. Tun. Nu carne de. A mai avut ea căderi, avea și o bronșită cronică, dar avea să își facă antibioticul efectul. Avea să fie bine. Avea să moară peste câteva ore.

Ultima întâlnire, ultimele vorbe, într-un apel video pe WhatsApp. Momentul de care mi-a fost cel mai frică, motivul pentru care am învățat să mă rog când eram mică. Cauza decesului, oficial, nu a fost COVID.

Măcar de m-ar fi lăsat să o țin de mână.

O parte din familie e anti-vaccinistă. Înțeleg. Acum că va apărea articolul ăsta, îmi vor spune, cum au mai făcut-o, că nu am văzut bine, că exagerez, că oricum era bătrână și că e mai bine că a murit (odată). Sau nu-mi vor spune nimic, ca să nu se enerveze că n-are rost și vor vorbi între ei despre asta, cam până la Crăciun. Cealaltă parte a familiei, mult mai mică, a fost pe metereze într-un centru de vaccinare, de când s-a dat startul la imunizare. 

Nu-i compar, nu arăt cu degetul. Iubirea are multe forme, la fel și frica, iar oamenii procesează diferit suferința, ne zic psihologii pe Tik Tok. Nu neg. La fel de bine pot respecta și faptul că mulți se ascund în spatele unor afirmații generale, perfecte pentru a-i absolvi de umanitate și de responsabilitățile-i aferente, lucru care se manifestă adesea într-o părere diferită de mea. E OK. Nu suntem noi vaccinații mai catolici decât Papa, mai buni, mai deștepți, mai frumoși (mai intoleranți, mai demni de a trăi în pădure, pentru a lăsa dreptul la lipsa de credință în vaccin neatins), cum anti-vacciniștii ne acuză că încercăm să părem, în cadrul Festivalului Marea Schismă 2.0. Aici nu-i despre a-l distinge pe ăl deștept de ăl prost, pe bun de rău. Nu-i momentul să înotăm în abstract- este despre faptul că avem cu toții datoria concretă de a-i proteja pe cei din jur și avem și mijloacele să o facem.

Putem intui, însă, de ce această idee este respinsă de mulți. Cu câteva săptămâni înainte de înmormântare, pe Instagram, unii influenceri se lăudau pe story că au luat, în sfârșit, COVID. Bineînțeles, lauda venea după ce le trecuse. În timpul bolii pozau lasciv, dar cam transpirate și trase la față pe canapea și vorbeau mai puțin. De mult îi ocolea virusul ăsta, dar uite că în sfârșit l-au luat și au scăpat- și chiar le-a prins bine, se bucură, datorită lui au și slăbit câteva kilograme pe care se chinuiau să le dea jos de ceva timp, că dacă tot nu aveau gust, de ce să mai mănânce? Acum arată super bine, le vin și blugii ăia mărimea S de dinainte de sarcină. Culmea, o dată cu ei au luat și toți cei din jur, toți prietenii, antrenorul de la sală, mama, copilul de un an, numai soțul e încă asimptomatic. El poate să iasă, să meargă la cumpărături. Ce chestie, cum i-a luat pe toți odată. Nu că respectivul influencer și alte colege de breaslă merseseră până atunci în toate spațiile publice fără mască, filmându-se în oglinzi prin mall, iar în spatele lor, vânzătoarele grăbind pasul afară din cadru. Nu că tocmai au mărturisit în detaliu sutelor de mii de urmăritori cum au încălcat legea, cu poze și filmări trase zilnic, pe o perioadă de luni de zile, recunoscând că i-au îmbolnăvit grav pe alții, probabil, ducând la spitalizarea și poate chiar și moartea multora, fără să fie măcar trase de mânecă de autorități. Pentru că asta, când o comiți cu bună știință, cumva nu e crimă (plângerile cu probe sub formă de poze și clipuri care demonstrează încălcarea legii sunt respinse).

De ce mă uit dacă nu-mi convine? Pentru a scrie despre asta. Conținutul produs de mulți influenceri autohtoni de modă și frumusețe - aparent considerați inofensivi prin trivialitatea subiectelor pe care le abordează - nu a promovat doar șampon în ultimul an și jumătate, ci și atitudini de respingere a măsurilor de sănătate împotriva răspândirii virusului, atitudini pe care și le apără ori lamentându-se de cât de rea e lumea, ori agresiv, cu amenințări de plângere penală pentru defăimare. 

E greu de demonstrat intenția din spatele comportamentului etalat, pentru că acest segment de persoane juridice nu își exprimă păreri politice în mod direct, nu îndeamnă pe nimeni, uitându-se în cameră, să nu poarte niciodată mască atunci când li se cere, ci modelează un comportament antisocial mascat ca dezirabil, care arată toate acestea și este foarte ușor de copiat. Urmăritorii încep să se uite din varii curiozități, apoi mulți rămân fideli, datorită noțiunii de comunitate care le este repetată ad nauseam. Cum nu te alături niciodată unui cult, ci unui grup de prieteni, sunt urmăritori care aderă la percepția de apropiere emoțională; avizi de modele educaționale accesibile, copiază cu pixul în caiet ce spun influencerii cuvânt cu cuvânt, apoi le mulțumesc înzecit pentru ce fac pentru ei. Însă într-o astfel de comunitate, beneficiile nu se împart în mod egal între membri. Ba mai mult, cele primite de influenceri pe seama celor care îi urmăresc sunt adesea ascunse.

De ce ne-ar îngrijora? Cifrele: un studiu HypeAuditor & MOCAPP arată că, în octombrie 2020, 23,5% din populația României avea cont de Instagram, adică 4.539.000 de utilizatori. Mai mult de 47% dintre creatorii de conținut de pe Instagram din România au fost implicați în fraude, manipulându-și numărul de aprecieri și urmăritori. Peste 15% au anomalii de creștere în mediul online. 60,4% dintre ei sunt femei.

Dacă numărul real de urmăritori este greu de determinat, atunci gradul în care influențează populația în mod pozitiv sau negativ e și mai și. Asta nu înseamnă, însă, că nu este evident când influencerii vorbesc și acționează în cunoștință de cauză limitată, comportându-se adesea de parcă pandemia nu există pentru a crea aspirații și a genera vânzări de produse neesențiale unei populații care, în mare, încă trage din greu. Dureros, când te gândești că de COVID au murit aproape treizeci și cinci de mii de oameni în România, iar rata de vaccinare e doar de 31%, în parte și din cauza dezinformării.

În Uniunea Europeană, conform Reuters, cinci oameni au murit din cauza efectelor adverse avute asupra inimii ale vaccinurilor ARN mesager Pfizer și Moderna, din 200 de milioane de doze administrate. În Statele Unite au fost raportate 2.574 de cazuri de miocardită sau pericardită, din 300 de milioane de doze de vaccin Pfizer/BionTech și Moderna administrate. Cifrele au fost înregistrate până la 9 iulie 2021. 

Acum, o pauză de la cifre, pentru o rundă de adevăr sau provocare: dați un exemplu de un argument a cărui rostire este mai ipocrită și mai dureroasă ca ușurința cu care mulți oameni trec de la n-au murit de COVID, că oricum mureau la au murit de la vaccin, erau perfect sănătoși, în lipsa oricărei dovezi care să le sprijine afirmațiile. Puncte bonus dacă puteți demonstra că cei care spun asta sunt dintre aceia care au rupt și rafturile de hârtie igienică în martie 2020.

Există un argument bine consolidat de dovezi concrete cum că ignoranța și lipsa de încredere în abilitatea de a ne cultiva propria capacitate intelectuală naște monștri. Bineînțeles, metaforele nu își au rostul în studii științifice, dar nimic din acest text nu este știință, în afara numerelor de mai sus - pentru că dacă ar fi știință, nu ar fi scris aici, ci în jurnalele pe care nu aveam bani să mi le iau în facultate. Acolo apare de obicei munca de zeci de ani a cercetătorilor, ale căror metode sunt disecate și ras-disecate, pieptănate cu pieptăn rar, să prindă toți păduchii informaționali care s-ar putea strecura printre rânduri- nu așa, ia să vedem ce mai zice o oarecare Andreea azi. Dar nah, jurnale scumpe înseamnă că sunt și plătiți acei cercetători (nu cât să-și ia ML, ci de regulă doar cât să acopere încă o lună chiria).

Deja nu prea se mai încadrează în viziunea consumatorului de rând, căruia i se cuvine și conținut de calitate, și gratis și fără reclame. Scumpe mai înseamnă și că nu toți le pot accesa, citi și înțelege limbajul, că la noi nu prea sunt în română și nimeni nu are vreun interes să dea alți bani să le traducă (acum, nu vă lansați în argumente cum că toată lumea vorbește engleză în ziua de azi și ar trebui să caute și să cerceteze, până nu vă analizați cu sinceritate propria reacție atunci când trebuie să alegeți între un articol de 3000 de cuvinte sau o carte scrise în engleză, și un paragraf de trei rânduri aparent despre același subiect în română, pe Facebook. Bun. Nu presupun că reacția vă e bună sau rea, presupun doar că există).

În era gratificării instante, dacă zice unul ceva și e scurt și înțelegem din prima, ăla are dreptate. Mai mult, putem fi tentați să credem că avem capacități intelectuale mult superioare celor din jur, ba chiar clarvăzătoare, dacă informația e de nișă și parcă nouă ni s-a năzărit printre primii, știam noi ceva, ne-a venit așa un mesaj și uite acum zice și ăsta la fel în postare. Să nu credeți că ironizez o astfel de gândire sau oamenii care o (re)produc; să nu citiți pe un ton sarcastic nimic din ceea ce am scris, vă rog - n-aș putea să fac asta. Pe unii i-am întâlnit, am stat de vorbă cu ei, am împărțit aceeași sufragerie și farfurie cu telemea și roșii, le știu transpirațiile, aspirațiile și fricile, de unde le vin traumele și lipsa de flexibilitate, iar aceste gânduri sunt cât se poate de reale și concrete pentru ei. Însă, nu ar recunoaște o relație de cauzalitate între frica de necunoscut și afinitatea pentru conspirații; poate cel mult o corelație, dar nici ăla nu-i genul de gând care-ți vine imediat în minte la bere, cel puțin nu fără un anumit antrenament în gândire, formal sau nu. 

Nu suntem roboți - pe fond de oboseală și surmenaj, fizic și psihic, care sunt mai reale astăzi ca propria reflexie în oglindă, orice părere în situații de criză, neinformată dar fermă, ne e ancoră și scut, știm ceva; credem, când să mai și cercetăm? Chiar dacă nu este cunoaștere în sensul perceput de academicieni, este ceea ce ne face intrarea și ne asigură locul într-o tabără, protecție și confort. A ne auto-examina și a extinde mai apoi acest proces atât asupra bulei, cât și asupra societății din care facem parte, e o mișcare continuă de dat din colț în colț. Durează și e epuizant. Adaugă tu asta peste cele opt ore de muncă, două de navetă, alte două de teme, trei de curățenie și mâncare și câte au mai rămas de somn. Nu-i de mirare, teoriile conspirației prind teren fertil acolo unde inegalitatea socială este atât de mare încât altă realitate decât cea care este cel mai simplu de înțeles este complet pierdută din vedere- și din speranță.

Acum, de ce vă spun toate astea, trecând de la una la alta? Pentru că, în general, poveștile cu ceva teorie merg cel mai bine. Oi fi naivă, dar poate și a mea va avea o tracțiune similară prin coaforuri ca cea a asistentei care o știe pe altă asistentă a cărei cumnată i-a făcut nepotului vaccinurile când era mic și acum are ceva, deci gata, nu-i mai vaccinăm nici noi pe ai noștri cu nimic și nici pe noi înșine anti-COVID. Bine, e atât de departe povestea mea (sau a asistentei) de realitatea științifică, încât simpla menționare a amândurora în același paragraf nu-și are locul, dar poate ne dă totuși de gândit- poate ceva nu ne zic vecinii, cunoștințele sau influencerii de bine, poate le scapă și lor din vedere ceva esențial. De ce să credem doar despre ăia care se zbat în spitale să mai scoată încă o suflare din pacienții de la ATI că au un interes să ne cipeze? Ne-am gândit la asta?

Știu că la influencer în casă arată cum mi-aș dori să arate și la mine când oi avea bani, știu că are rujul ăla scump cu textura nelipicioasă și saboți de la Paris și păr cu volum de la peria aia de 15 milioane, știu că are Seria 5, știu că nu poartă centură la volan și mă regăsesc în asta, că și pe mine mă jenează pe piept când conduc și dacă ei văd că îi merge, hai c-o fac și eu- poate bag și o filmare live pe autostradă, la volan, cât doarme copilul în scaun, ce poate să se întâmple? Totuși, când vorbește cu atâta venin despre oameni în general, când recunoaște că a îmbolnăvit atâția cu bună știință, când se pune pe ea însăși și pe copilul ei în situații periculoase pentru trei like-uri în plus și ar mai face-o o dată și-nc-o dată, chiar pot crede că îmi vrea binele- mie?

Știu, atunci când oamenii de știință ne vorbesc în termeni concreți, reali, greu de înțeles, ni se pare că ne vorbesc de sus, fac pe deștepții, ne umilesc și ne mint. Dacă ar colabora și comunica mai bine, lăsând uneori orgoliile la o parte, s-ar face și ei cu siguranță mai înțeleși. Dacă și presa le-ar scoate constant munca în față, nu doar senzaționalul sau cazurile de corupție, am avea și noi șansa de a ne forma o părere informată mai echilibrată. Însă sentimentul de inferioritate resimțit de public, marcă înregistrată la noi, care în gât ni se înnoadă când îi ascultăm și nu înțelegem nimic din ce zic, nu știința în sine îl cauzează. Hai să nu mai fugim de ce și de cine nu trebuie. Pe de altă parte, dacă ne vorbesc colocvial, clar ne simțim lezați, ne jignesc, ne fac proști pe față. Așa să fie? Sau poate ne dăm seama că postarea conf. univ. dr. Simin Aysel Florescu pe Ro Vaccinare nu e o insultă, ci un strigăt de ajutor către noi și instinctul de apartenență la o comunitate reală, pentru bunăstarea căreia cu toții trebuie să ne aducem contribuția și pe care trebuie să o apărăm, fără a continua să plătim o rată de sute sau mii de vieți omenești pe lună?

E 2021. Nu au inventat vaccinul peste noapte. Din punct de vedere al evoluției vaccinurilor, ne-au trebuit 225 de ani de la prima inoculare făcută de Edward Jenner împotriva pojarului, ca să ajungem aici. Lui Kati Karikó i-au luat 50 de ani de muncă pe brânci, ca să cerceteze potențialul terapeutic al ARN mesager, pentru a se putea pune bazele a două dintre vaccinurile anti-Covid. De-aia se poate.

Hai, mai gândiți-vă, vă rog!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp