Părinții îmi cer teme, chiar și la clasa pregătitoare. Știți ce fac atunci?

Mă întorc cu mulți ani în urmă, în copilăria mea când tema de acasă era pusă la loc de mare cinste între activitățile pe care le desfășuram pentru pregătirea mea zilnică. Știu că îmi plăcea tare mult să îmi fac temele, care aveau dimensiuni normale (câteva exerciții și o problemă-două, cu plan de rezolvare). Vacanțele erau o adevărată întrecere între unii dintre noi. Aveam caiete scrise îngijit, în care rezolvam sute de exerciții și probleme (fără să exagerez și fără a fi impuse de învățătoare). Așa eram eu, lucram suplimentar cu drag și pasiune, lucru care nu era valabil pentru toți colegii mei.

Ajunsă elevă la liceu, lucrurile s-au schimbat, așa cum s-au schimbat și calitatea și conținutul temelor. În proiectele de lecție pe care le făceam, ca practicantă, știam că verificarea temei pentru acasă e un moment important în desfășurarea orei. Mi-am dat seama mai târziu că era important să văd ce reprezintă tema, dacă elevii știau să o rezolve singuri, fără ajutor.

Ceea ce știam despre pedagogie a fost răsturnat în momentul în care am ajuns la clasă ca învățătoare, într-o comunitate care mi-a provocat cariera didactică timp de 25 de ani. Am aplicat și am reorganizat tot ce învățasem. Multe, foarte multe, nu se potriveau aici. 

Cui să dau temă acasă? Erau puțini cei pentru care aceasta activitate se dovedea benefică. Aceștia își făceau temele, lucrau și suplimentar, citeau și erau mereu curioși să afle lucuri noi. Ei au înțeles că doar așa își vor consolida ceea ce au învățat în clasă și că poate, neavând cine să îi ajute acasă, se vor strădui să-și ducă la sfârșit sarcinile temei.

Foto: Guliver Getty Images

Lucrurile nu erau la fel pentru ceilalți care nu aveau caiete, pe care nu avea cine să îi ajute acasă, care nu aveau un loc unde să învețe în condiții cel puțin normale. Pentru copiii proveniți din familii foarte sărace, fără venit, cu nivel educațional scăzut (8 persoane într-o încăpere ce servea drept bucătărie, baie, dormitor), temele erau doar un cuvât sec auzit zilnic din gura învățătoarei, dar fără nicio relevanță în viața lor. Iar progresul acestor copii s-a datorat doar activității desfășurată cu ei la clasă.

Văzând cum stau lucrurile, am găsit multe alte variante la tema pentru acasă. Am personalizat și individualizat parcursul predării-învățării-evaluării. Mi-am dat seama ce merge și ce nu merge, am regândit punctual ceea ce simțeam că va fi în folosul copilului.

După aproape 30 de ani am avut alte provocări: altă comunitate, școală, părinți și, mai ales, alți copii. A fost greu, dar nu imposibil, să îi fac pe părinți să înțeleagă la începutul clasei pregătitoare că nu se dau teme, atunci când mă întrebau: „Ce temă au pentru a doua zi?” (întrebau de parcă tema era pentru ei și nu pentru copii). 

Începând cu clasa I antrenamentul acasă era foarte redus cantitativ, dar cu un conținut calitativ ridicat, în scopul consolidării și perfecționării acolo unde a fost nevoie, recuperare sau dezvoltare în situații punctuale.

Barometrul temelor sunt copiii. Eu îi întreb de fiecare dată cât, ce, cum vor să lucreze în funcție de tema lecției și, de nivelul la care sunt în urma unor evaluări.

Elevii mei au votat ca ziua de vineri să fie ziua fără teme. Am dat acestei activități numită „antrenament” (le-am explicat importanța unui antrenament) o altă față: o varietate de acțiuni pe placul lor, realizarea unor sarcini în cadrul proiectelor desfășurate (pe unitățile tematice), fișe creative, care stimulează gândirea critică, cu provocări de tot felul. Îmi reglez permanent activitatea în funcție de modul în care le simt pulsul vieții de elev. Cât de mulțumit poți să fii când, la finalul zilei, spun: „Lili, ne dai astăzi fișe suplimentare?”

Înaintea zilei în care elevii intră în vacanță, se mai găsesc doi ochi să mă privească întrebători și o voce să îi acompanieze, spunând: „Ne dai temă în vacanță?” Eu le răspund cu o altă întrebare: „Ați avut vreodată teme în vacanță?” 

Citind anunțul Ministrului Educației, mă gândesc la cât de diverse sunt situațiile, contextele, perspectivele de abordare, aspectele pozitive/negative derivate din această activitate „tema de acasă” pentru elev. La cât de greu este de reglementat volumul temelor și cât de greu sunt de elaborat instrumentele de verificare a timpului pe care copiii îl petrec la teme.

De la dascălul, cel în mâna căruia se află puterea de a măsura când, cât, cum și mai ales cui se dau teme, mă duc la elev, cel care este subiectul acestei discuții controversate. Oare cadrele didactice îi cunosc atât de bine profilul vârstei și dezvoltării încât să fie sigure că parcursul acțiunii educaționale din care face parte are o finalitate dorită?

Societatea se schimbă, se dezvoltă, elimină sau adaugă elemente, iar noi ar trebui să îi formăm pe copii să facă față provocărilor și situațiilor diverse de viață. Nu mai educăm copii toleranți, ascultători, care rezolvă la nesfârșit sarcini repetitive, mulțumiți doar cu informația transmisă de cadrul didactic.

Copiii au diferite stiluri de învățare, ei asociază elemente pe care noi nu le anticipăm, învață în contexte diferite, situațiile de învățare au ieșit din carapacea disciplinelor, având o abordare interdisciplinară. Lucrurile care au relevanță sunt cele care le formează competențe transferabile.

Dragi colegi, haideți să privim cu atenție la cei de lângă noi și să vedem ce își doresc, de ce au nevoie, unde vor să ajungă și să înlăturăm competiția lui „cine dă mai multe teme, cine folosește mai multe auxiliare, cine participă la mai multe concursuri”.

Îmi doresc să stau în clasă lângă niște copii fericiți, care își doresc să vină a doua zi la școală, dornici să afle ce le-a pregătit Lili.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp