Cum am descoperit din propria experiență care este ingredientul secret al unui profesor bun: copilul învață doar în compania plăcută a unui mentor pe care îl admiră

Foto: Olivier Douliery/ AFP/ Profimedia

Aud în fiecare zi acest laitmotiv al reinventării care ni se pare că se pretează acestor vremuri pe care le trăim.

Învățarea trebuie reinventată, noi ca profesioniști trebuie să ne reinventăm, viața de familie trebuie reinventată, cea de cuplu, relația cu fiul, fiica, mama, tata, pisica, ariciul. Totul este o reinventare. Pare obositor și nu-mi dau seama dacă atâtea lucruri și acțiuni ar trebui reinventate. Mă voi referi în cele ce urmează la învățare pentru că despre ea știu mai multe și cu ea lucrez zi de zi cu copiii mei. 

Ce poate insemna reinventarea învățării?

În primul rând vă invit să delimităm două contexte în care este posibilă o etalare și o observare a învățării. Un context formal, la școală și unul informal, în afara școlii, care cuprinde familia, prietenii și societatea. În aceste 4 locuri diferite se manifestă, se întâmplă învățarea și toate comportamentele care derivă din ea. Și totuși de ce susțin că nu trebuie să reinventăm nimic în învățare știind care este impactul ei în viața oricui, rolul absolut împresionant, forța și detenta? Practic învățarea ne bântuie peste tot și ne asigură absolut toate comportamentele necesare vieții. Cred cu tărie că nu dominăm încă învățarea care ar trebui să se întâmple în mediul formal, școala, astfel încât mi se pare cel puțin ciudat să ne dorim să o reinventăm.

În al doilea rând este important să înțelegem că învățarea este o emoție care te zdruncină atât de profund și dulce, încât îți dorești să se repete, cauți cu îndârjire acel moment în care se repetă și te străduiești să ți-l reconstruiești. Copilul învață doar în compania plăcută a unui mentor pe care îl admiră. Indiferent de subiect și de dificultatea acestuia, copilul învață să învețe doar atunci când se simte bine, este văzut si auzit, este conținut și într-un mediu sigur care îi permite sa greșească de n ori. 

Copilul învață doar în compania plăcută a unui mentor pe care îl admiră. Indiferent de subiect și de dificultatea acestuia, copilul învață să învețe doar atunci când se simte bine, este văzut si auzit, este conținut și într-un mediu sigur care îi permite sa greșească de n ori.

Odată stabilită această conexiune cu un mentor, copilul învață singur, fără ca noi să facem ceva deosebit, însă putem contura personalitatea fiecărui copil într-o manieră absolut covârșitoare, deci avem o mare responsabilitate pentru ceea ce îi arătăm acelui copil. Desigur, are importanță strategia pe care o alegem pentru a prezenta noțiunile noi, are importanță materialul, însă niciunul dintre cele două elemente nu întrece în importanță relația pe care cadrul didactic o stabilește cu copilul și esența omului care are rolul de facilitator al învățării.

Foto: Getty Images

Odată bifată stabilirea relației, copilul învață de dragul acelei persoane și are nevoie ca noi, pentru că știm și înțelegem, să-i construim contexte variate de învățare, de experimentare și de cunoaștere.

Adică, reinventarea despre care se tot vorbește este de fapt o flexiune a aceluiași verb care își schimbă forma în funcție de timp, persoană, mod, diateză. Mai exact, dacă ne dorim să învețe scrierea corectă a ortogramelor, în primul rând după relația pe care deja o avem construită și care repet, constituie baza construcției, copilul are nevoie să înțeleagă de ce sunt importante în această viață ortogramele, ce înseamnă folosirea corectă și mai ales cea greșită, care este percepția oamenilor educați cu privire la folosirea greșită a acestora, către ce loc în societate te propulsează dominarea ortogramelor. Copilul are nevoie să știe ce va spune despre el folosirea corectă sau incorectă, are nevoie să știe cum îl vor privi oamenii educați ai societății și ce oportunițăți poate prinde din zbor. 

Apoi copilul este pregătit pentru învățarea experiențială, adică pentru învățarea din, în și prin experiență. Pur și simplu se va apuca să le folosească și să se sfătuiască în echipă, cu alți colegi, iar la finalul acestei activități, alături de colegii cu care a lucrat, colaborat, va prezenta în fața mentorului și restului colectivului concluziile. Cu ghidajul mentorului, copiii vor înțelege singuri dacă le-au folosit corect sau nu și vor ști pentru totdeauna și „de ce-ul” folosirii corecte, regula, aflată din propria experiență. Imediat după, copilul este pregătit să mai încerce cu alte exemple, folosindu-se de cele aflate în exercițiul anterior, cel de interacțiune și colaborare. Este pregătit să judece singur, pentru că știe regulile și le poate aplica oricând. La final, copilul știe pentru totdeauna ce-i corect și ce nu și are și un grad superior de autonomie și încredere în forțele proprii.

Înțelegeți de ce nu avem nevoie sa reinventăm nimic? Este suficient să facem bine ceea ce ar trebui deja să facem. 

Nu cred că trebuie să reinventăm învățarea, ci mai degrabă să aplicăm pe bune ceea ce știm, adică să dăm dovadă de flexibilitate, creativitate, empatie, deschidere către cunoaștere și calibrare la copiii care devin din ce în ce mai digitali. Sunt cerințe sine-qua-non pentru toți cei care își doresc să fie profesori, pentru toți cei care sunt deja, adică au pe mână copii vii pe care ii educă. Cred că tot ce am învățat la școală, am citit sau am văzut în filme trebuie doar pus în practică imediat cu multă responsabilitate, cu multă colaborare, cu asumarea greșelilor și cu vigilență la viața reală.

Pentru a ne reinventa nu trebuie să mergem în mâini, este suficient să mergem drept, în picioare.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp