Sari la continut

De șase ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

Poveste de Anul Nou

Mircea Radu

(Foto: Dinu Lazăr)

Am aflat că am ochi verzi într-o noapte de Anul Nou, de la o vecină căreia i se spunea Tanți Borșuleasa. Aveam vreo zece ani, vârstă la care puteam trăi bine-mersi și fără să știu ce culoare-mi sunt ochii, mi-erau de-ajuns gura, picioarele, mâinile cu care făceam ceva, dar că erau verzi…cui îi păsa?

Credeam că Borșuleasa e numele ei de familie, dar nu era; nici măcar pentru că vindea borș nu era poreclită așa, ci fiindcă îi dădea sângele pe nas foarte des, din senin. Venea de la cumpărături cu pungile în mâini și poc!; vedeai cum dintr-o nară i se prelingea un firicel vâscos până la marginea buzei. Muta greutatea într-o singură mână și își continua drumul cu cealaltă ținută în sus, de parcă ar fi arătat lumii că e bine mersi, e acolo pe trotuar și umblă, nu s-a întâmplat nimic special, ce să se-ntâmple?…Avusese vreo 4 soți, mi-o aduc aminte mai tot timpul îmbufnată, într-un capot cu romburi șterse, cu părul spălăcit făcut permanent numai în față – nu-mi puteam lua privirea de la moțul ei, mi se parea că are pe cap o imensă garoafă maro-roșcat.

Mă trimisese bunica mea să iau niște zahăr și, la plecare, de-acolo din tocul ușii, Tanți mi-a ridicat bărbia și mi-a spus : „Băi, Mircescule, tu când o să fii mare, cu ochii ăștia verzi ai tăi o să faci prăpăd printre femei! Dar și ele or să-ți mănânce sufletul!” – nu știu de ce, când a zis sufletul și-a dus mâna la spate și, prin capot, s-a scărpinat în cur.

Nenea Nelu avea un atelier de pompe funebre, chiar pe colț, la intrarea pe o stradă lată, unde îmi petreceam timpul când ploua și pe-afară nu erau copii cu care să mă joc. Nu îmi era frică de coșciuge, povești cu morți, mătăsuri și dantelării, nu le vedeam, nu eram nici atras, nici speriat de nimic din toate astea. Era rudă cu un domn căruia toți oamenii îi spuneau pe nume legat, dintr-o suflare, domnuldoctorPopilian, de la care am rămas cu vorba că marile destăinuiri, chestiunile cu-adevărat importante care țin de viață, moarte și dragoste se fac pe o plajă lungă și pustie, când sunteți numai voi doi și marea. Altfel, doctor meseriaș, renumit în cartier, niciodată căsătorit, prieten cu Aurelian Andreescu căruia îi știa toate piesele, mai ales Merit eu” pe care o cânta la pileală; băutor de vin aspru și fumător de Kent lung, acea țigară care neaprinsă mirosea a prună uscată, un bărbat bine care avea o ciudățenie: agăța tipe în Gara de Nord.

De la asta i s-a și tras; ultima dată fusese văzut intrând în bloc cărându-i geamantanul unei puștoaice cu părul în vânt. A ieșit câteva zile mai târziu țeapăn, pe o targă, acoperit cu un cearșaf – lumea începuse să se strângă, veniseră și de la celelalte scări; legistul i-a spus pe șest bunică-mii, pe care o cunoștea, că domnuldoctorPopilian făcuse infarct, murise în timp ce… n-a continuat, dar a bâțâit din mâini înainte și-napoi ca atunci când te ții de hățuri, apoi au râs – asta a transmis și ea mai departe vecinilor, doar că nimeni nu a crezut-o. Până în ziua de azi legenda morții domnuluidoctorPopilian din Cartierul Gării de Nord e că a fost asasinat. Criminala nu a fost prinsă niciodată, iar cazul a fost clasat, chiar dacă s-a omis un indiciu foarte important: pe oglinda din baie cineva desenase litera Z, cu ruj . (Zorro?…)

La înmormântare a fost puhoi de lume. Atunci am văzut multe femei singure și frumoase care plângeau în același timp – la asta am rămas sensibil, e o imagine care și-acum mă face să tresar. Am întrebat-o pe bunica cine sunt doamnele alea; prima dată s-a făcut că n-aude. Am mai întrebat-o o dată și a făcut „Eh…” – cu răspunsul ăsta mi-a închis gura pentru că (ar fi trebuit să știu asta) marile destăinuiri se fac pe plajele pustii nu acolo, în buza gropii…

Îți recomandăm

La ani distanță, într-o duminică, mama mi-a zis „du-i-le tu că n-are cine; n-are pe nimeni” și mi-a pus într-o pungă niște șervețele, un piept de pui la grătar și un borcan de compot. Nenea Nelu era internat în spital. Pe drum m-am întrebat ce avea, de ce o suferi?; nu mai știam nimic de el de multă vreme, nu îmi mai petreceam vacanțele la bunici, ci la părinți, în cartierul Colentina și întrerupsesem legătura. Îmi părea rău de el, era un om bun și o ancoră puternică în copilăria mea, dar crescusem…

Când am ajuns în salon, dormea. Slăbise mult, era aproape de nerecunoscut; din mâneca de la pijamaua-n dungi îi ieșeau niște oase pe care urcau ca șerpii vene albăstrui. M-am așezat pe pat, la picioarele lui și s-a trezit. A zâmbit.

– Am rac…

Nu i-a tremurat vocea, nu i-au înotat ochii în lacrimi. Nici măcar nu m-a privit, a zis-o ca pentru el. Se uita pe geam. Din pat, de unde era, se vedeau crengi golașe care zgâriau cerul plumburiu.

– Ăștia nu mi-au spus, dar eu știu.

Știam și eu ce-nseamnă boala asta, auzisem că li se întâmplase și altora și nu scăpaseră; tot așa cum nimeni nu-mi făcuse mie o asemenea destăinuire. Între noi era o tăcere albă și grea pe care o simțeam fizic; aș fi vrut s-o pleznesc, s-o fac țăndări, dar cum? Cu doctorii se mai înșeală, ce, parcă dumneavoastră nu știți? Cu ce v-ați dori acum? Cu vreți să plec?… Cu ce?…

Am rămas în loc.

– Tu ce părere ai despre moarte, Mircescule?

La 16 ani câți aveam atunci nu cred că aveam încă o părere despre viață; i-am răspuns că moartea e atunci când te desparți de cineva drag și nu îl mai vezi niciodată. Am repetat cuvântul niciodată.

– Dar de Viața de Apoi ai auzit? Atunci când întâlnești oamenii pe care i-ai cunoscut și iubit în viața asta și petreci cu ei într-o bucurie fără de sfârșit?

I-am amintit de un tablou pe care-l avea în atelier, chiar deasupra pragului, cu Iisus îmbrăcat în alb, în mijlocul unei mese lungi, cu apostoli de-a stânga și de-a dreapta. Aia era?

– Nu, aia e Cina cea de Taină….

Am dat vag din cap.

– De reîncarnare ce știi?

Reîncarnare… Nu auzisem cuvântul ăsta pronunțat de mama nici măcar în șoaptă; la școală nici atât; am dat din umeri că habar n-aveam.

– Reîncanarea e după ce mori și sufletul trece într-un alt corp, într-o altă perioadă; poate să fie și în alt secol, poți fi bărbat sau femeie, orice. E după cum ți-e scris.

Adică un schelet de femeie găsit cine știe pe unde aș fi putut fi eu cândva? Era imposibil să cred asta. Și-apoi unde să-ți fie scris?… Am dat mutește din cap că nu mă interesează reîncarnarea și dacă ar fi după mine n-aș vrea să trec prin așa ceva.

– Cruce îți faci?

Eram adolescent; pe ultima foaie a caietelor mele scria cu diverse culori „Black Sabbath” întretăiat, cu Black pe orizontală și Sabbath vertical, așa încât numele trupei devenea o imensă cruce. Eram așa de talentat la asta, că niște colegi chiar m-au rugat să le desenez și lor. Fără să exagerez cred că eram cel mai bun din liceu la făcut cruci.

– Cei care-și fac cruce au un avantaj în fața lui Dumnezeu pentru că ei au grijă aicea pe Pământ de lucrul Lui. Pentru că, să știi tu de la mine, atât a lăsat Dumnezeu: oameni și cruci care să fie duse. Atât. Restul e apă de ploaie.

Asistenta a venit la injecție. Cu o vată îmbibată-n spirt i-a lipit pe braț firele de păr și a înfipt acul în venă. „În cinci minute să vii la spălătură” a zis ea și a plecat.

S-a făcut din nou liniște.

Nenea Nelu era pe jumătate acoperit de un paravan, întins pe-o parte, nemișcat, cu un tub vârât în spate prin care se băga în el apă călduță. Sora ținea cu o mână furtunul de de cauciuc și cu cealaltă zornăia niște chei pe care le avea în buzunar. Vorbea tare la telefonul ținut între obraz și umăr cu un barbat pe care-l făcea prost. Când m-a observat – rămăsesem acolo, în pragul ușii, fără să-mi dau seama de ce, poate pentru că, subconștient, știam că trebuie să amân momentele astea – mi-a mârâit să plec acasă că „ce-i aicea, e panaramă?!”. Înainte să închid ușa, l-am auzit pe Nenea Nelu cum mi-a vorbit, întors cu spatele:

– Ai crescut, Mircescule. Dacă te-aș fi văzut pe stradă poate că aș fi trecut pe lângă tine fără să știu cine ești. Hihi… Ba nu, te-aș fi recunoscut după ochi.

Pășeam scările cu umărul aproape lipit de perete, trecând printre mirosuri de tifon fiert, dezinfectant, mâncare de regim și spirt; căram după mine gemetele care răzbăteau dincolo de uși, bipurile de la Terapie Intensivă, tusea, șoaptele chinuite și toate zgomotele pe care le face boala. În coborâre ștergeam cu mine albul de spital, al dulapurilor metalice, al paravanelor, al halatelor, al cearșafurilor întinse pe paturile de fier.

Ajuns în stradă, peste crengile rășchirate ale pomilor și peste toți oamenii care treceau cu capul în jos care-ncotro, se pornise Zăpada Mieilor.

Iarna murea.

Deschid ochii. Cât am stat cu ei închiși? Secunde? Ani? Scene întregi? … Iarna e încă tânără. Din geam, un alt eu care mă privește …„Băi, Mircescule, tu când o să fii mare…” Parcă o văd pe Tanți Borșuleasa pe trotuar grăbind pașii spre casă, făcând cu mâna unui tren imaginar care se pune în mișcare luându-i ce-i era mai drag, lasând-o pe un peron și mai singură decât era. De unde știa ea toate astea? Cu femeile, cu prăpădul; dar și ea a murit demult, cred că din curul ei n-a mai rămas nimic….

Se zice că un bărbat este suma femeilor pe care le-a iubit în viața asta; posibil, dar nu-i obligatoriu; tot așa cum nu ochii spun cel mai mult despre cineva. Un adult strânge în el amintiri memorabile lăsate de cei singuri, cu-adevărat singuri, pe care i-a întâlnit. Iar dacă ar fi să mă refer la un adult anume, acela sunt eu.

Și uite cum, pentru o destăinuire ca asta, nu e neapărat nevoie de o plajă pustie și o mare, mi-e de-ajuns o imagine imaculată a unor pomeniri. O coborâre în mine unde îi găsesc laolaltă pe Tanți Borșuleasa, pe Nenea Nelu și pe domnuldoctorPopilian, prietenii cei mari ai copilăriei mele, oameni care au fost înconjurați de oameni fără să fi avut de fapt pe nimeni. Acolo, în albul cel fără de sfârșit al sufletului, ne așezăm împreună la o masă lungă și petrecem într-o bucurie fără de sfârșit.

Ca într-o Viață de Apoi.

Articol publicat pe blogul autorului

Îți recomandăm
Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Stilul lui Mircea Radu de a scrie mi se pare delicios. Răscolește sentimente din iarna sufletului meu.
    • Like 0
  • Ce surpriză plăcută! Frumoasă scriere!
    Te-aș citi.
    • Like 0
  • Frumos!Neasteptat de frumos bre Mircea,bre!
    Mi- ai intors la 360 grade parerea despre Mircea Radu,bre.M -am uitat de trei ori la poza.
    Frumos!Foarte frumos!
    • Like 2
    • @ Mioara Mioara
      Victor66 check icon
      Adica, ai aceeasi parere ca la inceput.
      • Like 3
  • Plăcută povestioara, se simte că Mircea are ceva talent narativ. Totuşi,, cred că mai corect ar fi fost "le-a iubit în viața sa" şi nu "le-a iubit în viața asta". Viaţa "asta" sună ambiguu, e ca şi cum am trăi cu toţii aceeaşi viaţă unică.
    • Like 0
    • @ Ervin Cristian Enciu
      Corina check icon
      La nivel mare, chiar avem cu toții și o viață comună. O realitate comună despre care vorbim aici, de exemplu. Nu mi-ar fi trecut prin minte că e o problemă cu „viața asta.” Cel mult, introduce posibilitatea ca autorul să creadă în existența vieților multiple ale cuiva și vrea să o distingă pe „asta” de celelalte.
      • Like 1
  • Foarte frumos scris.
    • Like 2
  • Mai scrieti.
    • Like 0
  • Placut de citit.
    • Like 0
  • Corina check icon
    Neașteptată poveste, neașteptată percepție. Am intrat să spun că mi-a plăcut, alte cuvinte nu vin. La mulți ani!
    • Like 5


Îți recomandăm

UNStudio 1

UNStudio este unul dintre cele mai cunoscute și apreciate birouri de arhitectură din lume, cu filiale în Amsterdam, Frankfurt, Shanghai, Hong Kong, Dubai și Melbourne. are în portofoliu peste 120 de proiecte internaționale, precum clădiri de birouri, rezidențiale, muzee, poduri, dar și masterplanuri urbane. Printre cele mai cunoscute lucrări - Podul Erasmus din Rotterdam, Mercedes-Benz Museum din Stuttgart, Arnhem Central Station, Designul Doha Metro Station.

Citește mai mult

Marius Sava

„La mine pacienții nu vin niciodată singuri, vin cu partenerul”, spune medicul specialist pneumolog Marius Sava, cu competențe în somnologie, de la Rețeaua Privată de Sănătate Regina Maria, despre cei care ajung la ușa cabinetului cu simptome de apnee în somn.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Mihai Bran - Claudiu Pandaru

Când medicul psihiatru Mihai Bran le-a povestit colegilor săi de la muncă, în 2015, că ar vrea să își facă un startup în domeniul serviciilor de telemedicină, pentru a-și putea urmări mai ușor pacienții, cei mai mulți dintre ei au izbucnit în râs, neîncrezători. În prezent, business-ul său, ATLAS, pornit alături de câțiva prieteni IT-ști, a ajuns la o cifră de afaceri de un milion de euro și 400.000 de utilizatori.

Citește mai mult

Food waste Japonia

„În Japonia mâncarea e un personaj din marea poveste a lumii, un prim pas în călătorie. Fiecare regiune are cel puțin un ingredient sau o mâncare pentru care e faimoasă și care, când îi vine sezonul, e consumată în restul Japoniei. E și o formă ritualică de a reuni timpuri, locuri și oameni. Mâncarea japoneză e o formă de echilibru”, spune scriitorul George Moise într-un interviu pentru habits by Republica.

Citește mai mult