Suntem niște zei când visăm și niște cerșetori când gândim. (Holderlin, citat de E. Sabato)
- Tușă, cum se rugau bătrânii?
Tușa Anuța umbla prin fân cu o greblă îndemânatică tare. Greierii tăceau la trecerea ei, cosașii se dădeau deoparte în semn de respect. Grebla mea trecea prin polog precum un tanc sovietic.
- Cum să să roage? Dupa cum le ierea de trabuință. Am șciut o rugaciune de la mama da am uitat-o…
- Ce rugăciune?
- Cu Maica Domnului. Ea o șciut-o de la mama batrână.
De câțiva ani, buzele mele nu mai puteau îngăima către Dumnezeu vorbe ce nu zvâcneau la un loc cu sângele inimii.
- Da tu Tatal Nost nu-l șcii? Șî doară că-s destule rugaciuni în cărț.
- Eram numai curios…
Și dezamăgit. Cum putuse uita?
- Acu mă caiesc că n-am scris-o. Da trăbuie să-mi amintesc. Mă rog la Bunu Dumnedzău să-mi aduc amintie.
Am lucrat tăcuți, îngândurați. Poate că Tușa începuse deja să se roage să-și amintească. Eu mi-o închipuiam pe străbunica, scoțând mălaiul din țăst când Tușa, doar o fetișcană, tuna, cu iapa Neli, din Plai, și striga de afară:
- Mamă, mi-i foame!
- Noa binie, mamă, că țî foame!
Nu mi-am putut închipui niciodată chipul „mamii”. Dar o vedeam în rochia „înverigată” de petec (țesătură deasă de lână, din care se făceau rochii, cioareci, obiele și străcători), croită dintr-o bucată, ”din umere pân în pamânt”, încinsă la mijloc cu o brăcire țesută tricolor.
- Cân o murit mama, ieream de șeptesprazăce ani. Ea o murit până-n Paști cu câteva dzâle, tatuțu până-n Creciun. Ș-am uitat atunci rugaciunea, bag samă că ierea până-n Paști șî rugaciunea ierea cu patimile lu Cristos.
A doua zi, dis-de-dimineață, m-am pomenit cu Tușa la magazin.
- Am visat-o az noapte pe mama. Pe tatuțu l-am tot visat, da pe ia acu o visăz întăi. O vinit la minie, la coteță, că să-mi dzâcă rugaciunea Maicii Domnului.
Cruce-n casă,
Cruce-n measă,
Cruce-n casa de colea
Da în ea cinie şădea?
Şădea Maica Precista.
Nu şădea
Da citea
Carte mică,
Carte mare,
Cât ierea dzâua de vară,
Până lânga sară.
Tot citea
Da de fiuşoru iei,
Din trupşoru iei,
Nu şcia.
Şî ieşî afară
Şî să uită-n sus şî-n gios
Şî nu-l vazu.
Şî vazu pe Ion Sântion
Şî-l întrebă:
Ioane Sântioane,
N-ai vazut
Pe fiuşoru mieu
Din trupşoru mieu,
Încatro parte de pamânt o fi,
Că nu-l pot gasî
Nicaiuri?
Grăi Ion Sântion şî spusă
Că nu l-am vazut,
Maica ceriului ș-a pamântului.
De l-oi fi vazut,
Nu l-oi fi cunoscut.
Grăi Maica ceriului ș-a pamântului
Că, de l-ai fi vazut,
A-L cunoaşte ai fi putut
Căci faţa Lui-i
Raza soarelui,
Otii lui
Doauă mure negre,
Obragiorii Lui
Doi luceferei,
Fruntea Lui
Luna.
Trupşoru Lui,
Nalt şî subţârel,
Tras pint-on inel.
Grai Ion Sântion
Că, dacă-i aşe,
L-o vazut,
Da unie l-o vazut
Nu i s-o-mparut,
Că-l chinuia cânii de jidovi
În chip ce-l chinuia:
Batea cunie
Pin talpuţă,
Pin palmuţă,
În coastă-l împungea,
Sângele cura,
În pahar îl sprijonea,
În ţări îl trimetea,
Grânaţăle să facea,
Lumea să hărănea.
Grai Maica ceriului
Ş-a pamântului
Ş-întrebă atunci:
Cum avem să fac
Să-l văd şî ieu?
Grai Ion Sântion
Şî spusă:
Să te duci Maica ceriului ș-a pamântului,
La fântâna lu Iordan,
La ţuţuru lu Botan
Şî să te speli pe faţă
Şî pe braţă
Şî să te uiţ
În sus şî-n gios
Încatro-i videa
Măi vedielos
Că L-ei videa.
Aşe facu
Maica ceriului ș-a pamântului,
Să dusă
La fântâna lu Iordan,
La ţuţuru lu Botan
Şî să spală pe faţă
Şî pe braţă
Şî să uită-n sus şi-n gios
Încatro vazu
Măi vedielos
Şî-L vazu
Şî grai:
Fiuşoru mieu
Din trupşoru mieu,
Ieu putere ţ-am dat,
Di ce te-ai lasat
La cânii de jidovi
Să te chinuie-n chip
Ce te-o chinuit?
Grai IisusHristos
Şî spusă:
Maica ceriului ș-a pamântului,
Dacă Eu nu m-aş fi dat
Chinului
Ş-amarului,
N-ar mai fi cautat
Nici vacă de viţăl
Nici viţăl de vacă;
Nici oaie de miel;
Nici miel de oaie;
Nici muiere de coptil,
Nici coptil de muiere;
Nici păsări de pui,
Nici pui de păsări.
Păntru ahaia m-am dat şî Eu
Chinului
Şi-amarului,
Să să deie şî ahelea
Uniele dupa altele
Şî să poată trai lumea.
Dar cine-o şti povestea me
Ş-o dzâce-o
În dzî o dată,
La doauă-tri dzâle-o dată,
În saptamân-o dată,
La doauă-tri saptamâni o dată,
În lun-o dată,
La doauă-tri luni o dată,
În an o dată,
L-oi lua de mâna direaptă
Şî l-oi duce pe căi direpte,
Pe punț direpte
Şî l-oi duce-n Rai,
Unie-s mesă-ntinsă
Şî faclii aprinsă,
Acolo-şi va petrece
Viaţa-n veci.
Da cine-o șci-o şî n-o dzâce-o
În dzî o dată,
La doauă-tri dzâle-o dată,
În saptamân-o dată ,
La doauă-tri saptamâni o dată,
În lun-o dată,
La doauă-tri luni o dată,
În an o dată,
L-oi loa de mâna stângă
Şî l-oi duce pe căi strâmbe,
Pe punţ strâmbe
Şî l-oi duce-n Iad,
Unie-s broaştele cât vacile,
Şerpii cât bârnele,
Răii cât copacii,
Acolo-şi va petrece
Viaţa-n veci.
Am înregistrat rugăciunea pe reportofon și am ascultat-o, în acea zi, de zeci de ori. Apoi am scris-o, cutremurat. Era o altă evanghelie: Evanghelia după români. Maica Domnului este Zeița Cerului și Pământului, care i-a dat Fiului ei putere. Iisus a plecat în lume și s-a lăsat răstignit, însă Maica nu mai știe nimic de El. Într-o zi, uitându-se peste pământ, îl zărește pe Ion Sântion, o divinitate care vede tot cuprinsul pământului, asimilată Sf. Ioan Botezătorul. Acesta însă nu îl știe pe Hristos, totuși îl recunoaște după descrierea Maicii. Îi povestește acesteia răstignirea și rolul fertilizator al sângelui sfânt trimis, în pahar, pe tot cuprinsul pământului. După ce împlinește ritualul botezului, Maica îl vede și Ea; află de la El că s-a sacrificat pentru ca legătura dintre mame (femei, animale, păsări) și puii lor să se reînnoade, să se întărească și, astfel, viața pe pământ să se perpetueze. Hristos este, în acest fel, asimilat unui Zeu al Misterelor Vegetației și Fertilității, care se sacrifică și înviază o dată cu întreaga Natură. Păcatul originar (despre care Iisus Hristos nu a amintit nici măcar o dată în Evanghelii) a rămas un concept străin țăranului român până către sfârșit de secol XX, cu toată strădania Bisericii de a-l inocula.
Dincolo de tejgheaua-hotar, Tușa Anuța zâmbea. Poate pentru că mă vedea fericit precum un copil, poate pentru că își visase mama. Zâmbetul ei crease o punte peste prăpastia care despărțea lumea noastră de „haia lume”. O punte „direaptă” ce deschidea „căi direpte” spre Rai.
- Să nu-mi zăuit… Dzâcea mama că cine-o dzâce rugaciunea de cân bagă berbecii-ntra oi șî pân fată oile, îi fată o oaie on berbec cu lâna de aor.
- Lâna de aur?
Tușa încruntă, brusc, din sprâncene și privi spre departe.
- Ie, a răspuns imediat, nea Ion Puhoiu m-o măi învațat o rugaciune, cân ieream cu iel pe Cibanu, la sterpe. Nea Ion ierea de loc din Ocoliș. O stat slugă la oi pe la mulț, da cân or vazut că nu măi pre poatie, nu prea-l măi loa nime. Șî l-am audzât io dzâcân cătr-on câne că, cân nu măi poatie de tot, să țâpă de pi-on cleanț. Da atuncea i-o m-am gândit „Ori cum, Doamne feri, să facă iel de-aheștea? Îl tiem ieu la noi, că on blid de dzamă o fi șî păntru iel!” Da nu i-am dzâs. Pe toamnă, iaca șî nea Ion, m-am pomenit cu iel acas. N-o dzâs nimica nice iel, nice ieu. S-o dus la coteță, o rânit la vaci, o ramas. O măi trait patru ani, cum o putut șî iel, p-ici.
- Și rugăciunea?
- Ierea cu Sfânta Vineri.
Avea Sfânta Vinere
On ficior de domnişor.
Cu otii lăcrăma,
Cu inima sânge-ntiega.
Nime nu-l videa,
Nime nu-l audza,
Numa Maria Magdalena
Şî cu surorile lu' Lazăr.
Porniră pe câmpu Rusalim
Culegând la flori de min
Şî le pusără-nt-on spin.
Din flori să facură albine,
Din albine să facu miere,
Din miere să facu ceară,
Din ceară să facură faclii.
Facliile s-or aprins,
Iadu s-o-ncis,
Raiu s-o descis.
Ferica, Doamne, ferica,
De cine-o şti
Rugaciunea Sfintei Vineri
Ş-o dzâce-o
Joi sara de doauă ori,
Vineri dimineaţa de tri ori:
L-oi scoate din măgură,
Din păcură
Şi l-oi duce la poarta Raiului,
De-a direapta Tatălui.
Acolo-şi va petrece viaţa-n veci.
Acesta este creștinismul strămoșilor mei. Pentru ei, moartea e spre Viață; sacrificiul Mântuitorului e pentru fertilitate, pentru perpetuarea vieții pe Pământ. Răstignirea, „chinul și-amarul”, e un spin în care florile se preschimbă în albine, din albine în miere, din miere în ceară, din ceară în făclii, din făclii în Lumină. Iar Lumina deschide Raiul. Fără moarte nu există înviere, fără spin nu există Lumină.
Răstignirea Mântuitorului nu e despre vină, păcat, iertare; e despre importanța sacrificiului pe care fiecare dintre noi trebuie să-l facem pentru că așa l-a făcut Zeul, în scopul învierii și al perpetuării vieții. Dacă sacrificiul asumat și moartea lui Iisus au fost reale, pentru noi sacrificiul și moartea sunt inițiatice. Pentru a închide Iadul din lume și a deschide Raiul, trebuie să ne răstignim și să înviem o dată cu Zeul. Să devenim din flori… Lumină.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
"Locotenentul din armata suedeză, neamţ la origini, pe numele său întreg Erasmus Heinrich Schneider von Weismantel povesteşte în mărturiile sale despre felul de a fi al moldovenilor, despre vitejia soldaţilor, frumuseţea femeilor şi modul, neaşteptat pentru el, în care aceşti români înţeleg spiritualitatea. Militarul nota, la 1713, că nimeni din Ţara Moldovei habar n-are ce e o predică, că locuitorii au minime cunoştinţe despre Biblie şi că preotul cântă psalmii ”din obişnuinţă”. Puţini ştiu rugăciunea Tatăl Nostru, iar femeile sunt neînduplecate când vine vorba de post, deşi nu prea calcă pragul bisericii. Erasmus Heinrich Schneider von Weismantel mărturiseşte că a rămas surprins de contradicţiile descoperite în ce priveşte religia românilor din această parte a ţării, din acele vremuri: „Aşa după cum sunt originea, firea, obiceiurile şi moravurile lor, tot astfel este şi credinţa şi religia lor, deşi ei se socotesc creştini şi anume de rit ortodox. Totuşi, la oamenii de rând noţiunile despre creştinism nu merg mai departe decât că ei ştiu că au fost botezaţi, că ar exista sfânta treime, îngerii şi satana şi că ar fi o viaţă veşnică şi o osândă veşnică. Despre Cuvântul Domnului şi despre Biblie nu au nicio cunoştinţă, iar puţinii lor preoţi au foarte puţine cunoştinţe, căci nu ştiu mai mult decât doar să citească, iar mulţi dintre ei nici nu ştiu să scrie. Ce este o predică nu ştie nimeni în toată ţara. Popa cântă cântările şi psalmii rituali numai din obişnuinţă, pe lângă popă enoriaşii nu sunt în stare nici să înţeleagă bine şi nici să tălmăcească cele auzite (...) Ar vrea şi ei să se roage, dar nu ştiu nicio rugăciune, chiar Tatăl Nostru îl ştiu foarte puţini oameni din toată ţara. Ei cad doar în genunchi înaintea icoanelor, dimineaţa şi seara, mari şi mici şi în loc de rugăciune fac atâtea cruci câte vor (...) Totuşi, ca să arate că ei sunt creştini adevăraţi şi că pe deasupra ei mai aparţin singurei religii adevărate, ei se fălesc cu postul şi în fapt şi postesc foarte mult şi aspru (...) iar femeile, măcar că aproape nu ştiu nimic despre cuvântul lui Dumnezeu, ţin totuşi morţiş la post şi la ceremoniile lor deşi ele se duc puţin – şi multe dintre ele chiar deloc – la biserică“, notează militarul."