Povestea părintelui care n-a mai prins un post

Foto: Getty Images

(Nu este despre Iisus, despre răstignire sau Înviere, ci despre cum trebuie să lupți cu viața să nu îți ucidă visul)

Era în urmă cu mai mult de zece ani. O rudă de-ale mele era naș de cununie pentru doi tineri și am fost invitată la nuntă într-un oraș din apropierea satului meu. Mirii: el proaspăt absolvent de teologie la Iași și ea de filozofie și științe social-politice. Nu știam nimic despre ei înainte de nuntă. Atunci i-am văzut prima dată în viața mea și nici după aceea nu i-am mai întâlnit, dar o anumită întâmplare de la nuntă m-a marcat și m-a făcut să le urmăresc destinul.

...

Eram în biserică. Se pregăteau preoții - patru - să oficieze slujba. Mirii strălucitori, suavi, subțiri ca niște flori, privind spre viața ce o începeau împreună ca spre un vis, cu fața strălucindu-le de iubire, tremurau de emoție în așteptarea evenimentului ce le pecetluia în fața lui Dumnezeu iubirea ce le umplea inima.

Mirele tot întorcea capul spre ușă. Părea nerăbdător și neliniștit. Din atitudinea lui am dedus că așteaptă pe cineva. Când a țâșnit glonț spre ușă cu fața luminată de bucuria revederii cuiva drag, am înțeles că persoana pe care o aștepta a ajuns. Era un preot mai în vârstă, alături de o doamnă distinsă și elegantă. Mirele a fugit spre ei ca spre părinții lui. S-au întâlnit în prag și s-au îmbrățișat strâns. Eram chiar lângă ușă și l-am auzit pe mire spunând cu venerație:

- Domnule profesor, mulțumesc că ați venit! Mulțumesc, doamnă preoteasă!

Preotul - acel oaspete atât de special și așteptat - i-a răspuns mirelui încă ținându-l la piept:

- Nu puteam lipsi de la nunta celui mai bun și drag elev al meu! Nu puteam să nu îți fiu alături la cel mai important eveniment din viața ta de adult, fiule!

Apoi l-a îndepărtat de el, i-a privit ochii înlăcrimați de emoție, bucurie și fericire și i-a binecuvântat creștetul cu palma. Tânărul i-a sărutat mâna și lui și doamnei preotese, apoi i-a condus spre mireasă, să le-o prezinte.

Eram o străină la acea nuntă, așezată undeva lângă ușă, dar simțeam plutind în aer sentimentele ce îl legau pe mire de preotul acela distins, ajuns în ultima clipă, așa că nu m-am mirat deloc când am auzit o bătrânică din apropierea mea, șoptind unei femei:

- Preotul a fost dirigintele lui la seminar. L-a iubit mult. L-a prețuit. M. (acesta e numele mirelui) a terminat șef de promoție. Profesorul acesta i-a fost ca un tată.

Ascultând, asociam ceea ce auzeam cu iubirea, prețuirea, bucuria pură pe care le-am văzut în ochii celor doi, când s-au îmbrățișat.

L-am privit pe preot cum stătea solemn la cununia elevului său și îmi era clar că are atitudine de părinte la cununia copilului său.

- Preotul acesta e profesor doctor. Un om tare deștept și bun. L-a luat pe M. sub aripa lui și l-a îndrumat ca pe copilul lui, aud șoptind în apropierea mea și iar mi se confirmă ceea ce simțisem cu inima deja.

Recunosc că devenisem extrem de curioasă să aflu mai multe și mai mult.

Preotul a venit și la petrecere. A stat la masa rudelor. Eu la masa mea aflam vrând-nevrând amănunte și le memoram, pentru că mi se părea extrem de interesant ceea ce auzeam.

...Tatăl mirelui a fost miner. A fost disponibilizat. A lucrat ca tâmplar apoi, era un om harnic și priceput la toate. A murit la 53 de ani, când M. era în primul an de master. Mama a lucrat într-o fabrică. A rămas și ea fără serviciu. A plecat în Italia, când au ajuns toți cei trei copii ai ei studenți - era distanță de un an și ceva între fiecare dintre ei și au ajuns să fie toți trei odată studenți - și când soțul s-a îmbolnăvit grav și s-a pensionat. Era singura soluție să își continue copiii școala... - înregistrez din dialogurile din jur și intuiesc că în acele vremuri tulburi din viața lui M. preotul profesor a fost pentru el o stâncă tare, un liman, o oază de liniște. Probabil că și elevul a fost pentru profesor un elev special, dacă a rămas relația atât de strânsă între ei chiar și peste ani.

În timp ce creierul meu completa un puzzle cu viața tânărului mire, cineva de la masă a spus:

- Copilul acesta nici nu putea să aibă altă soartă. E născut să fie preot! De când îl știu e numai la biserică. La slujbă duminică de duminică, sărbătoare de sărbătoare, la fiecare vecernie... A crescut în tinda bisericii.

- Era mic de tot, când a ieșit prima dată cu lumânarea înaintea preotului la Sfintele Daruri. Și tot mic de tot, când mama lui ne spunea că fiul ei vrea să fie preot, spune altcineva.

...

Deși nu am schimbat niciun cuvânt cu mirele la acea nuntă, ci doar am ascultat ceea ce vorbeau alții despre el, am plecat acasă cu convingerea că acel tânăr va fi într-o zi un preot excepțional. Mi-au plăcut vorbele lumii, dar cel mai mult m-a impresionat dragostea și prețuirea profesorului pentru ucenicul său, discipolul lui. Puzzle-ul din capul meu era mișcător ca un film. Îl vedeam pe M. prunc ieșind cu lumânarea aprinsă și pășind solemn în fața preotului, ce ducea potirul cu Sfânta Împărtășanie și punea Sfintele Daruri pe capul credincioșilor. Soarele intra pe geam ca un fulger de lumină și scălda cu foc atât fața copilului, ce visa să fie preot într-o zi, cât și fața preotului, ce punea Sfintele Daruri, dar mai ales se lovea de potirul ridicat în aer și îl făcea din el un nimb de lumină coborât din cer pe pământ. Și în filmul meu acel copil creștea... Și într-o zi el era cel ce ducea potirul și punea Sfintele Daruri...

...

De câte ori mă întâlneam cu ruda ce l-a cununat întrebam:

- Ce face finul? E preot?

- Nu încă, dar speră. A terminat facultatea - Teologie Pastorală - cu media 9.75. Al treilea. Acum e la master.

- Și ce face?

- Ți-am spus: speră. E un om tare bun! S-a angajat la un centrul comercial. Are nevoie de bani. Soția e însărcinată.

...

Peste ceva timp am întrebat iar.

- A terminat masterul cu zece. Încă nu e preot. Nu sunt posturi. El a depus dosare. A fost în audiențe. Crede că într-o zi va fi preot. Și-a schimbat locul de muncă. E tot în sistem privat, dar undeva, unde e plătit foarte bine. E capabil, e foarte apreciat, dar el nu renunță la visul lui de a deveni preot.

Nașul mi-a spus și unde lucrează. Am ridicat o sprânceană a mirare. Era un domeniu diametral opus cu studiile teologice, dar și cu impresia pe care mi-o făcusem despre acel tânăr.

- Dar e..., șoptesc, dar sunt întreruptă.

- La centrul comercial era plătit puțin. Soția a născut o fetiță. Încă nu lucrează. Au credit la bancă pentru apartament. Aici e plătit foarte bine. S-a mutat de la Suceava la Neamț. Administrează toată activitatea de acolo. Oricum nu renunță la ideea de a fi preot într-o zi.

...

Au mai trecut ceva ani și iar am întrebat despre acel tânăr.

- Nu e preot. Nu sunt posturi. Muncește zi și noapte. Fetița lor nu creștea bine. Au crezut că este un copil mai fragil, mai sensibil. Pe la doi ani și-au dat seama că ceva nu este în regulă. Au început colindatul spitalelor. Neamț, Iași, Cluj, București. La București, după ce i-au fost trimise analizele la o clinică din Germania specializată în diagnosticarea bolilor rare, au primit răspunsul că fetița lor are o boală genetică rară. M. muncește zi și noapte de ani de zile, ca să îi supraviețuiască fetița prin spitale... Nu cere ajutor. Nu vrea ajutor. Muncește el. Și încă visează că într-o zi va fi preot...

...

Nu am mai auzit continuarea. Am închis ochii strâns și în spatele pleoapelor mi se zbăteau lacrimile ca valurile unui ocean în furtună și în cap aveam imaginea din puzzle-ul ce îi alcătuisem la nunta lui din ceea ce am văzut cu ochii mei și din ceea ce am auzit de la lume. Oare eu m-am înșelat? Oare nu era născut să fie preot? Oare și părintele profesor s-a înșelat?

Am căutat paginile lor de facebook. Poze multe. Aceiași miri legați de iubire, pe care i-am văzut la nuntă, dar cu ochii tulburi de lacrimi și durere. Poze cu fetița lor. Mica lor prințesă. Rațiunea lor de a trăi... Nu vorbesc nicăieri de boala fetiței și nu cer ajutorul. El muncește zi și noapte. Ea își duce viața de vreo patru ani doar prin spitale, alături de fetiță. Tot ce mai trăiește de atunci de la nuntă, când își visau viața, e iubirea dintre ei și copilul acela ce e rodul iubirii și rațiunea lor de a trăi.

...

Zilele trecute, cred că luni, am văzut o poză cu ei trei. Fetița era în brațele tatălui și își ținea mâinile strânse de gâtul lui și căpușorul ascuns la gâtul lui. Imaginea m-a topit. Zâmbeau fericiți. Erau într-o grădină superbă din Roma. Am țipat de fericire: Fetița s-a vindecat!

Și mânată de un impuls i-am scris mamei pe mess: Bună seara! Putem vorbi puțin? apoi am șters mesajul rușinată. Ce să vorbească cu mine? Ce să o întreb? Noi nu am vorbit niciodată... Cum să îi spun că i-am urmărit din umbră zece ani după ce am fost la nunta lor?

Deși am șters mesajul, ea a apucat să îl citească și mi-a răspuns că putem vorbi. Am sunat-o pe mess. Mi-a răspuns. Am dat să îi explic cine sunt. Mi-a spus că știe. Am întrebat de fetiță. Nu s-a făcut bine cum am crezut. De opt luni e cu ea la Roma. Au aflat prin alți părinți de copii cu boli rare că există o rază de speranță pentru copilul lor într-o clinică din Italia. S-au zbătut, au căutat și au ajuns acolo. M. le-a vizitat duminică. Atunci au făcut poza și erau fericiți de revedere. Lucrează în România, dar merge cât de des poate la soția și fetița lui.

- Mama! Mama, cu cine vorbești? Spune-mi cu cine vorbești! aud un glas de fetiță, ca un clinchet de zurgălăi.

- Șșș! Vobesc cu o doamnă din România! răspunde mama.

- Cum o cheamă? Vreau și eu să vorbesc!

- O cheamă doamna Luminița! Și nu poți vorbi. Lasă-mă să termin, micuța mea, și apoi mă joc cu tine!

- Dă-mi, te rog, fetița la telefon! îi spun mamei.

După un moment de liniște aud mai clar vocea de zurgălău.

- Bună seara, doamnă Luminița! Mama zice că sunteți prietena ei. Pe mine mă cheamă Antonia.

Râd și spun da, sunt prietena mamei.

- Sunteți în România?

- Da. Sunt în România.

- Putem veni la tine, când venim acasă?

Întrebarea mă năucește. Mă adun să răspund:

- Poți veni. O să vii cu mama. O să te strâng tare, tare în brațe. Acum dă-mi-o pe mama.

- Noapte bună, doamnă Luminița! Să știți că o să vin cu mama la dvs, când vin în România! 

Îi șoptesc noapte bună și închei discuția cu mica domnișoară, ce vorbea extrem de frumos și în propoziții perfecte.

- E foarte deșteaptă, șoptesc.

- Da. Seamănă cu tatăl ei. E un copil precoce intelectual, îmi răspunde mama și oftează.

- Aș putea vorbi puțin și cu soțul. Încă își mai dorește să fie preot sau s-a resemnat?

- Nu s-a resemnat. E visul vieții lui. Nu este aici. S-a întors în România. Azi e la muncă. Nu poate lipsi. Avem nevoie de bani mulți...

- Înțeleg...

- Dacă vreți, îl pun să vă sune...

M-a sunat soțul. Era timid. Nici eu nu știam ce să spun. Cum să îi spui unui om că i-ai urmărit viața atâția ani?

- V-am citit ACASĂ, sparge el gheața.

- Lasă, M., să nu vorbim despre asta. Spune-mi, mai păstrezi legătura cu părintele profesor din seminar?

Zice „da”, dar îi simt mirarea în voce. Nu înțelege de unde știu. Îi povestesc tot ce am văzut și auzit la nunta lui. Când răspunde, vocea îi tremură tare.

- Și ați ținut minte tot?... Așa este. Domnul profesor m-a iubit mult...

- Mai vrei să fii preot?

- Niciodată, niciodată nu am să renunț la asta! spune ferm. E visul vieții mele!

- Lucrezi într-un domeniu atât de... atât de... nepotrivit față de chemarea ta...

- Știu, dar ce ați vrea să fac?

- Nu te-am judecat! Doar am observat. Muncești cinstit, doar că nu e locul tău.

- Nu renunț. Am nevoie de bani. Soția e la Roma în spital cu fetița. Muncesc cât pot eu, zi și noapte.

- Ok. Înțeleg.

- Să vă explic cum a fost cu locul acesta de muncă... Lucram la mall. Am depus CV în mai multe locuri. Am primit oferte. Cineva m-a recomandat și pentru acest loc. În ziua când trebuia să vin la interviu aici, mi-am propus să mai merg încă o dată în audiență la Înaltpreasfințitul. Era un om pe care îl prețuiam mult! Avea o cultură vastă și era un iubitor de cultură. Am vrut să mai fac o ultimă încercare, înainte de a o lua pe alt drum. M-am pregătit cu toate documentele. Diplome. Rezultate. Cartea scrisă... Tot ceea ce mă putea recomanda...

- Ce carte? întreb cu mirare.

- E și asta o poveste... Terminasem facultatea. Mi-am dat licența. M-am înscris la master. Eram în vacanță la Humor și sună telefonul. Număr necunoscut. Răspund. Se prezintă X... X... - istoric și scriitor. Mă prezint și aștept. Nu înțelegeam de ce m-a sunat. Aud explicația: Mă documentam despre niște locuri și oameni. Profesorii tăi de la facultate mi-au dat să citesc lucrarea ta de licență, deoarece, încă nu știi, dar îți spun eu… Am văzut lumina zilei și am copilărit în același sat, în care mitropolitul despre a cărui viață și activitate ai scris, Nectarie Cotlarciuc, s-a născut, în Stulpicani, satul meu drag. S-a scris foarte puțin despre el. Am citit-o. Ți-am găsit numărul de telefon trecut în CV-ul de la sfârșitul ei. Vreau să ți-o public. E bună și sunt pagini de istorie veritabilă în ea. Am mormăit că nu vreau, că nu am bani pentru așa ceva, că îmi caut ceva de lucru să am cu ce trăi și eu și soția. El a râs și mi-a spus că nu mă costă nimic. Se ocupă el de tot. Nu l-am crezut. Părea o poveste. Peste câteva zile m-a căutat la Humor. Venise special să mă cunoască și să vorbim. Era un om, pe care atunci îl vedeam pentru prima dată în viața mea. Acel domn s-a ținut de cuvânt și mi-a publicat cartea. Am rămas și prieteni... Și acum să mă întorc la ultima mea audiență la Înaltpreasfințitul. Am arătat diploma de la seminar, unde fusesem șef de promoție, diploma de la facultate, unde am fost al treilea, cu media 9.75, apoi diploma de la master, la care aveam nota 10. Am vorbit și despre carte și i-am spus povestea publicării ei. Am vorbit multe. La urmă mi-a spus că nu sunt posturi, dar dacă... Am ieșit. În aceeași zi m-am dus la interviul la firma unde lucrez acum. M-au acceptat imediat și mi-au propus un salariu bun. Am acceptat...

- Ce zic despre soarta ta cei ce te-au prețuit și iubit mult?

Tace o clipă. Tace două. Tace trei. Oftează.

- Nu știu...

- Mai visezi să fii preot?

- Până la moarte! îmi răspunde și închide.

Nu am nicio îndoială că a plâns după ce a închis telefonul brusc. Și eu am plâns. Aveam în urechi frazele: ...Bună seara, doamnă Luminița! Mama zice că sunteți prietena ei. Pe mine mă cheamă Antonia. Noapte bună, doamnă Luminița. Să știți că o să vin cu mama la dvs, când vin în România!... Niciodată, niciodată, nu am să renunț la asta! E visul vieții mele! Până la moarte!

Dincolo de fraze aveam imaginile din puzzle-ul din creierul meu, întocmit în urmă cu vreo zece ani, când am fost la o nuntă. Un copil mergând în fața preotului la Sfintele Daruri... Acel copil ajuns preot și ducând el potirul cu Sfintele Taine și de care se izbeau razele soarelui, coborând din cer pe pământ... Probabil nu l-aș fi construit, dacă nu venea acel preot la nuntă, dacă nu îl auzeam vorbind...

Am mișcat capul și am alungat imaginea. În România, premianții nu iau niciodată premii...

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp