Nu știu să-mi fi fost vreodată rușine că trăiesc, ca preot al lui Hristos, taina Bisericii. Nu pot explica, nici măcar în cuvinte alese, ce anume se schimbă în tine, tânăr cu oarecare școală și vocație, atunci când nu-ți mai aparții, ci trăiești viața altuia, viața Dumnezeului celui viu.
În ultimele săptămâni, un soi de cocleală mi s-a așezat în gâtul cuvintelor. Le rostesc mai greu, privesc temător spre interlocutor, cu frica - până azi negustată - de a nu dărâma un echilibru extrem de fragil care s-a născut între mine și interlocutorii mei.
Singurul canal de comunicare nedistorsionat este cel cu Dumnezeu, nepretențiosul, dar exigentul meu prieten. Cu oamenii trebuie să reînvăț să vorbesc, într-un efort pe care-l socotesc necesar, fundamental, al întoarcerii de la creștinismul obiectiv la cel uman.
Pentru că e limpede că în România nu ne-am pierdut creștinismul, cât omenia, respectul pentru valorile care ne țin vii ca oameni. Ne-am redescoperit uitătura aceea ciudată, clasică, dinainte de 1989, când ne temeam și ne îndoiam unul de altul. Lipsa de încredere, specularea acesteia la maximum, cu un exces vrednic de cauze mai bune - dacă manipularea poate avea cauze bune - , ne-au întors în iarna unui veac care părea depășit.
Aflu de vreo doi ani că sunt, ca preot ortodox, dușman al poporului. Că mi se poate imputa orice, de la lipsa autostrăzilor, la violuri prin sate necunoscute, că spăl creiere și le livrez unei contabilități facturante în viitorii 20 de ani. Da, la atât reduc unii botezul, la încă un om pe care Biserica va pune, nu-i așa, birul.
Pot să am 6000 de profesori de religie cuminți și decenți în ceea ce fac, aflu doar de câte unul care n-ar fi avut în veci dreptul de a urca la catedră, chiar dacă asemenea lui sunt sute și în alte domenii. Pe mine decența și cordialitatea cu „ceilalți” mă îndeamnă să tac cu dragoste, pe vânătorii de recompense media, nu. Chiar dacă am mii de preoți decenți, legați de comunități prin mii de fire, eu aflu extras din cotidian despre excesul vreunui preot fixat în propria opinie.
Suntem la puțină vreme de la tragedia de la Colectiv. Orice aș spune este interpretabil și am acceptat să scriu câteva rânduri în spațiul Republicii pentru a mă limpezi, pentru a încerca să încep de undeva reconstrucția gesturilor de iubire cu propriii mei concetățeni.
Mi se spune să nu practic autoreferențialul de către cei care au făcut din autoreferențial politică de bază, ideologie de vârf. Și au dreptate să fie exigenți cu mine, ca preot, dar nu le pot îngădui să fie absurzi. Vânat ca o vrăjitoare odinioară, nu de Biserica Ortodoxă, să ne înțelegem, risc ca preot să-mi uit rostul de comunicator. Liniștea îmi vine doar când văd oamenii intrați în locașul Bisericii cu aceeași lumină pe chip, bucurându-ne unii de alții cu sfioșenia unui act de camaraderie fără fasoane.
Suntem la puțină vreme de la tragedia de la Colectiv. Orice aș spune este interpretabil și am acceptat să scriu câteva rânduri în spațiul Republicii pentru a mă limpezi, pentru a încerca să încep de undeva reconstrucția gesturilor de iubire cu propriii mei concetățeni.
Nu voi accepta niciodată ideea că sunt, ca preot, simplu prestator de servicii ori operator de citări sforăitoare în baza de vorbe ale unei lumi care a uitat cuvintele.
Zilele acestea, lucrând la realizarea unor emisiuni în Italia, pentru o realitate spirituală, i-am purtat pe cei morți la Colectiv, pe cei răniți iremediabil, victime și familii și cerc de prieteni, dinaintea Sfântului Nicolae, la Bari. M-am încredințat pe mine lui, fragilului și hotărâtului Sfânt făcător de minuni. Poate ne va învăța pe toți fragilitatea hotărâtă a unei comunicări mai limpezi, mai umane. Inclusiv cu cei al căror umanism de paradă exclude pe Dumnezeu, inclusiv cu cei al căror creștinism de paradă pare să excludă pe omul aflat în dificultate.
Suntem zilele acestea marcați de Duminica Samarineanului milostiv (Luca 10.25-37) care marchează începutul Postului Crăciunului. Urcăm spre Betleem. Cei dispuși la un astfel de efort. Suntem în plină lucrare cu noi, ca să ne putem întâlni cu El, Dumnezeul cel viu. Apostolul Duminicii ne transmite: „..vă rog să umblați cu vrednicie, potrivit chemării cu care ați fost chemați…cu toată smerenia și blândețea, cu îndelungă-răbdare, întru iubire îngăduiți-vă unii pe alții, străduindu-vă să păstrați unitatea duhului, întru legătura păcii” (Ef. 4. 1-3).
Pare că aceasta este cel mai greu de împlinit, ultima vreme dovedindu-ne cât de exigentă ne este chemarea la pace și înțelegere între noi, ca oameni, ca fii ai lui Dumnezeu. Sf. Maxim Mărturisitorul scria, oarecând, citez din drag pentru cei care cred că teologia este doar citare din Sfinții Părinți: „Cel care are iubire desăvârșită nu face deosebire între oameni. El știe că toți avem fire omenească, și, de aceea, îi iubește pe toți la fel, fără excepție. Pe cei virtuoși îi iubește ca pe prieteni, pe cei răi îi iubește ca vrăjmași, și le face bine, și-i rabdă îndelung dacă-l vatămă, fără să se teamă, fără să ia seama deloc la răul care se întâmplă. Dimpotrivă, dacă i-o cere împrejurarea, suferă de dragul lor, ca să-i facă pe aceștia prieteni, dacă este cu putință. Și dacă nu reușește aceasta, nu-și schimbă purtarea, ci continuă să-i iubească pe toți la fel.” (Iubirea, Ed. Egumenița, Galați, 2015, p.18-19). E un început necesar dintotdeauna. Să privești aproapele cu smerenie și să trăiești în fiecare clipă după exigența cea mai de preț: iubirea.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Despre indepartarea tinerilor de biserica eu cred ca am o explicatie: o sa va rog insa sa cititi si sa discutati cu britanici: in anii '50 s-a introdus obligatoriu ora de religie. In 5-10 ani numarul de tineri care au mai intrat in biserica a ajuns la 1/4 : tot ce e obligatoriu nu pica bine la nimeni.
In rest, ca parinte, remarc un lucru: copilul fac ce vede la parinte, ma copie pe mine. De unde toleranta la copii cand noi adultii nu avem toleranta pentru cei care sunt diferiti? Ei sunt oglinda noastra, a societatii, nu ei sunt problema, ci noi.
Să ne mai scrieți, părinte.
Suferiti si voi, ca si noi, de acelasi lucru : infiltrarea impostorilor in prea multe locuri, in prea importante locuri.
Din aceasta cauza , si voi si noi, avem nevoie de reformatori , de mici revolutii.
Eu sint ateu, insa parintii mei sint credinciosi. Si ne respectam reciproc.
E momentul ca voci responsabile din interiorul Bisericii, cum este a dvs., sa ia atitudine nu atat in fata publicului, ci in fata colegilor dvs. intru Hristos. Aratati-ne ca iubirea dvs. pentru oameni si pentru credinciosi e reala - si ca din aceasta iubire vreti sa luptati pentru o Biserica responsabila si curata. Atata vreme cat preoti care nu isi merita locul raman, fara sanctiuni, fara indreptari, fara control, in locul lor, acest lucru va fi observat, si veti pierde cu siguranta inca si mai mult din increderea credinciosilor, a tinerilor etc. Daca o faceti vizibil sau nu, poate nici nu are importanta, dar luptati pentru indreptarea reala a celor care pervertesc mesajul de iubire si comuniune al Bisericii; construiti mecanisme prin care preoti care comit acte imorale (ca sa nu mai vorbim de cele ilegale) sa poata fi intr-un fel sau altul sanctionati real si monitorizati. Daca se dovedeste (cum a fost dovedit de investigatii jurnalistice) ca un preot a trecut cursurile Seminarului prin spaga, obligati-l sa reia intregul seminar. Daca un preot a luat banii de inmormantare si nu a mai mers la inmormatare in ziua cu pricina (caz real din orasul unde slujiti), creati un mecanism, fie el si discret, prin care enoriasul sa poata veni sa va spuna ce s-a intamplat, si un altul prin care preotul respectiv sa fie atentionat, monitorizat si controlat ani de zile dupa ce a savarsit o asemenea fapta. Nu va fie teama ca va pierde Biserica si mai multa incredere daca ies la lumina asemenea cazuri; acea incredere va fi deja pierduta in viitor daca toti cei ce calca stramb vor fi lasati sa o faca in continuare.
E nevoie deci tot mai mult de fapte, a trecut vremea vorbelor, fie ele si pline de iubire.
Ce vroiam sa zic...ah da!cu grijile si "rândui(n)elile".
Voi tot prezervati,prezervati va dati de ortu' popii si pare cam indoielnic rezultatul.
Vine "un" Stefan Hruşca,Aldea Teodorescucu un colind si va umple bisericile dintr-o invartitura de condei xd
Chiar nu se vede/intelege ?!!nimic la voi acolo
Bineinteles ca exprimari de genul "exigenta cea mai de pret e iubirea" aduc plictiseala in univers, mai mult implicand o obligativitatea de a iubi fortat pe toata lumea dar mai ales pe prietenul nostru comun imaginar.
Citind articolul, mi se face dor de Cristopher Hitchens - avem si noi nevoie de un omolog in Romania sa dea niste bobarnace, englezii il mai au pe Douglas Murray cel putin.
Iisus spunea ca regatul Lui nu este pe Pamant . Primii misionari ai Cuvantului mergeau in intampinarea oamenilor si a nevoilor lor nu asteptau ca oamenii sa intre in biserica ! Nu-si construiau imperii si nici armate de laici care sa lupte impotriva "necredinciosilor" ! Mai nou, Biserica isi construieste imperiul chiar printre noi. Oamenii invata foarte mult din exemple, Parinte. Si nu cred ca , acolo unde sunt preoti cu har si chemare, lumea s-a dezis de ei.