Sari la continut

De șapte ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

Pro(s)tocronismul profetic

Dan Puric

Foto: Inquam Photos/Octav Ganea

N.A. Acest text a fost scris în 2013. Din păcate, rămâne la fel de actual...

Motto: „Să scoatem din discuție cartea mea de metafizică ce a avut darul să dea palpitații unor doctrinari cu apucături de Ev Mediu. Și să punem chestiunea în generalitatea ei. De la un timp încoace, se aude destul de des acest cuvânt: „Ce nu e ortodox nu e românesc.” Nimenea nu prețuiește mai mult decât mine fervoarea religioasă, în orice formă s-ar manifesta, dar nu prea înțeleg care e pretinsa legătură necesară și exclusivă între ortodoxie și românitate.” (Lucian Blaga)

„Citatul este nemilos. Felul cum citezi te dezbracă. Regula e să nu citezi mai mult decât citeşti” (Andrei Pleşu)

„De multe ori ai impresia că unora ar trebui să li se interzică accesul la bibliotecă. Îi sminteşte” (Liviu Ornea)

Ar fi putut rămâne un actor şi regizor foarte talentat. Dan Puric şi-a dorit mai mult însă: a vrut să fie profet. Dar, spre deosebire de un Ioan Botezătorul, nu a luat calea pustiei, ci direct a tiparniţei pentru că, abil şi aprig căutător de slavă, a ştiut să întâmpine cererea cu o ofertă pe măsură. Prin urmare, într-o vreme în care atâţi autori substanţiali se pot „lăuda” cu ameţitoarele tiraje de 500, 1000 de exemplare, Dan Puric vinde 80.000! De ce? Simplu, ştie ce să dea, când să dea şi cum să dea. Dan Ciachir, în prefaţa adulatorie la „Omul frumos”, îl numeşte pe Dan Puric un „fenomen”. Din punctul meu de vedere, Puric e un simptom pentru mocirla identitară, culturală şi religioasă a unei reprezentative părţi a poporului român.

Dan Puric nu a trebuit să facă mari eforturi. Înzestrat de bunul Dumnezeu – care încă o dată ne arată că lucrează în misterioase şi, iată, amuzante căi – cu o memorie fantastică şi un talent actoricesc pe măsură, tot ce i-au lipsit au fost vreo câteva idei fixe (care uşor trec în obsesii) ţintite atent în sensibilitatea acelor români „drept credincioşi”, aroganţi, fuduli şi siguri de sine care se comportă ca şi cum – citîndu-l pe Petre Ţuţea – Cristos s-ar fi născut la Fălticeni, iar Grădina Edenului ar fi fost străbătută de Dâmboviţa, recte Adam şi Eva erau români, pardon daci.

Cu un discurs triumfalist gen Puric şi cu un public ţintă mânat de asemenea pulsiuni patriotard religioase succesul este garantat. Într-o vreme în care românii se bălăcesc în mizerie morală, economică şi socială (atât de bine esenţializată în „ştirile de la ora 5” şi în faptul că tabloidele rămân în topul vânzărilor de presă), când abia acum culeg roadele deplin coapte ale unei jumătăţi de veac de spălare comunistă pe creier, cînd infracţionalitatea românilor de peste graniţe aruncă în derizoriu eforturile de integrare în normalitate (dar ce spun integrare, măcar o cât de câtă apropiere de normalitate), într-o astfel de vreme, deci, ce poate fi mai măgulitor pentru bietul suflet românesc fudul decât să-i spui că România este o ţară unică, măreaţă, aleasă de Dumnezeu, superioară consumeristului occident, întruchiparea cristică pe pământ? Punct ochit, punct lovit.

Iar Dan Puric, pentru că în primul şi în ultimul rând este actor, ştie să o spună cu talent şi vervă, spre deosebire de un alt promotor al spiritului românesc, George Becali, cu care împărtăşeşte acelaşi aluat calitativ.

Una dintre legile mai mult sau mai puţin nescrise ale oratoriei îndeamnă la ridicarea continuă a tonului atunci când nu mai ai ce spune (regulă la care, din păcate, subscriu prea mulţi pastori sau preoţi). În cazul lui Dan Puric legea sună: „dacă nu ai ce spune, spune-o, domne, cu pasiune!” Iar talentatul actor asta face şi o face bine, amintind geniala remarcă a lui Corneliu Coposu la adresa lui Vadim Tudor: „Se comportă de parcă ar exista”. 

Domnul Puric ar trebui să ştie că, întotdeauna, un om care se ia prea în serios devine ridicol. Or, Dan Puric is on a mission, este, cum zice americanul, on fire, convins absolut de chemarea sa la trezirea patriei. Ca un adevărat profet, este vocal în legătură cu chemarea sa. Într-un interviu cu Robert Turcescu, publicat în „Omul frumos” (2009), profetul Puric anunţă glorios resurgenţa boborului: „După alianţa asta, nu mai are alternativă, opoziţia trece la popor. Clasa politică abia acum încolo se va reface în România, ţineţi minte ce vă spun, că fac pe profetul acuma (subl. mea)”, (p. 71).

Cum va reînvia poporul în viziunea profetului? Cum altfel decât în „haiducie”, doar că nu ni se spune ce înseamnă de fapt această haiducie: „Ăsta va fi boicotul nostru! Noi vom trăi de acuma încolo în haiducie. Fiecare dintre noi. S-a dat alarma! În haiducie românul stă şi aşteaptă. Ele se va descurca pe cont propriu, iar guvernul cu bazinele lui electorale”, (p. 66). Este de la sine înţeles că o gândire gen Dan Puric nu poate funcţiona decât maniheist: eşti ori cu mine, ori împotriva mea. Prin urmare, toţi cei situaţi în alte planuri ideatice sau spirituale decât domnul Puric fac parte din „magma amorfă” (p. 37) a poporului român.

Pe lângă talentul actoricest, oratoric, Dan Puric posedă şi o memorie redutabilă. Astfel, obsesiile şi elucubraţiile sale sunt ornamentate în haina groasă a citatelor unde intră de-a valma Kant, Platon, Eminescu, Toma, Blaga, Hawking, Simion Mehedinţi, Vulcănescu şi atâţia alţii. Problema este că memoria fantastică a citatelor e o armă cu două tăişuri, care poate fi în acelaşi timp un indicator al unei culturi profunde, dar şi, la rigoare, al unei culturi superficiale, nefiltrate. În acest nefericit caz – în care Dan Puric se înscrie în mod fruntaş – memoria devine un instrument de camuflare a prostiei, precum şi un atu al manipulării şi inducerii în eroare. Domnul Puric ar trebui să realizeze că înmagazinarea în memorie a datelor şi ideilor nu este echivalentul culturii. La fel cum dacă intri în garaj nu înseamnă că eşti maşină, iar dacă intri în bibliotecă nu înseamnă că eşti şi deştept.

Toţi facem gafe, nu de puţine ori spunem de-a dreptul prostii. Normalitatea presupune disponibilitatea de a te corecta, de a-ţi asuma limitele şi greşelile. Există, însă, genul de prostie incurabilă, fără rest, fără putinţă de îndreptare, deoarece este întreţinută de demonul orgoliului şi al autosuficienţei, care face casă bună cu prostia. În faţa unei astfel de prostii singura soluţie este să te detaşezi ironic, nu să o exegetezi structural. O astfel de prostie nu este analizabilă (poate psihanalizabilă), nu poţi decât să o constaţi şi să o biciuieşti ironic.  

De acest lucru mi-am dat seama când m-am apropiat de „Omul frumos” al lui Dan Puric. O cercetare autentică, o sondare în fondul gândirii domniei sale este imposibilă în primul rând pentru că domnul Puric se adânceşte în idei la fel de mult ca rândunica în apă. Orizontul ideatic este atât de previzibil, atât de limitat – deşi, cum spuneam, atât de ornamentat cu citate, precum şi învelit în glazura beţiei de cuvinte – încât după parcurgerea unei conferinţe, de pildă, ori a unui interviu l-ai epuizat complet. Am făcut efortul de a citi mai mult de-atât, de a parcurge toate cele 160 de pagini din „Omul frumos”.

Dar ce ne propune, în fond, profetul actor? Pe scurt, cele câteva idei obsesive care ne sunt servite ca medicament pentru revigorarea sufletului românesc nu sunt altceva decît supa reîncălzită a ortodoxismului (NB, nu a ortodoxiei) legionar interbelic, protocronismul cel mai gregar şi primar reşapat în mesaj profetic pentru trezirea naţiunii, care pedalează pe nefasta şi tragica echivalenţă român=ortodox. Poporul român este un popor unic, într-o excepţională simbioză cu creştinismul: „poporul român a avut întotdeauna această raţiune încreştinată” (p. 32). Poporul român este frumos, este profund (orizontul teologic al domnului Puric se întinde până la operele marilor teologi români Mircea Platon şi Ovidiu Hurduzeu), România fiind nici mai mult, nici mai puţin decât Grădina Maicii Domnului (p. 124)! Evident, din moment ce Cristos a venit pentru acest popor „pregătit parcă dinainte, mai bine decât oricare popor al lumii, pentru această învăţătură”; „Cămaşa cristică îşi găsise parcă trupul potrivit. Iar acest trup a fost cel al strămoşului nostru. O sfântă trinitate a fost şi ieslea în care s-a născut poporul român…” (p. 88) spune mai departe profetul, citîndu-l pe Simion Mehedinţi. România este astfel poporul ales, un reprezentant unic al spiritului răsăritean. Bineînţeles, răul cel mare vine din Occident (Şarpele cel mare fiind cine altul decât SUA), din capitalismul consumerist care a transformat omul în număr şi în cip. Cum era de aşteptat, alături de martirii închisorilor pe care Dan Puric îi aminteşte ad nauseam pentru a-şi legitima discursul, românii frumoşi sunt pensionarii şi ţăranii, iar satul este prin excelenţă locul în care se filtrează românitatea cea pură. Dacă tot am ajuns la martirii închisorilor, fără a fi lipsiţi de respectul şi cinstirea cuvenită, cred că lucrurile necesită o oarecare nuanţare. Nu mă îndoiesc că mulţi dintre încarceraţii legionari ai comuniştilor au devenit sfinţi în închisori, dar să nu uităm prin acest fapt că multe dintre atitudinile şi faptele acestora sunt, într-o lume normală, cel puţin pasibile de pedeapsă. Tindem să uităm acest fapt, deoarece încarceratorii lor au fost comuniştii. Un singur exemplu, Mircea Vulcănescu, unul dintre eroii lui Dan Puric. Oare câtă lume ştie că, într-o stenogramă a şedinţelor Consiliului de miniştri din timpul guvernării Antonescu (redată în Dennis Deletant, Inamicul uitat al lui Hitler – Ion Antonescu şi regimul său, Humanitas, 2010, p. 124), Mircea Vulcănescu lăuda ingeniozitatea germanilor pentru rezolvarea problemei evreilor prin ghetouri!?   

România cea frumoasă după Puric cetire este România drumurilor neasfaltate, după modelul Americii latine care „păşeşte către o independenţă reală, se scutură şi de americani şi de tot. Au zis: nu vrem drumuri asfaltate, lăsaţi-ne aşa, primitivi, nu vrem să avem ambuteiaje, lăsaţi-ne pe noi cu resursele noastre. Sunt nişte răspunsuri extraordinare” (p. 62). Mai departe, ai impresia că românul frumos este ori beat, ori analfabet, deoarece alcoolul şi neştiinţa de carte (vom vedea imediat) se numără printre virtuţile cardinale ale patriei mumă. Mi-e dificil să înţeleg motivul pentru care înapoierea culturală sau tehnică a ţăranului (şi nu numai) român se transformă aprioric în dovezi ale superiorităţii spirituale sau religioase. Pe de altă parte pot intui unul dintre beneficiile majore: omul frumos al lui Dan Puric poate fi astfel lesne manipulat, nelăsat să gândească, uşor distras de la adevăratele metehne prin încurajarea şi lăudarea acestor „virtuţi”.

Mama profetului, cum altfel, era „femeia absolută”, „o bombă din toate punctele de vedere” (p. 26), care, văzând fizicul firav al fiului său într-o vizită la unitatea militară, trece la „Mărăşeştiul feminin” (p. 28), reuşind să ţină piept, ba mai mult să cucerească un întreg stat major cu scopul măreţ de a-i îngrăşa fiul. „(…) statul major era în mâna ei, ăia transpiraţi, cu batiste, o înconjuraseră din toate părţile. Tratatul de la Varşovia devenise mama. Acolo să vedeţi ofensiva feminităţii. Tratatul era Atacul Cafelei (mama le ghicise în cafea – n.m.), atac erotic”


Există, în viziunea domnului Puric, două Românii. Nimic nou aici, ideea este preluată complet de la Mircea Vulcănescu care vorbea în Tendinţele noii generaţii în domeniul social şi economic despre opoziţia dintre „România modernă a oraşelor, a confortului şi a bunului trai, a civilizaţiei materiale, a Occidentului, a industriei şi a maşinii, a opoziţiei dintre burghezi şi proletari, în fond, a României străine (subl. mea). De altă parte, România de la sate, România românilor (subl. mea), România configuraţiei spirituale autohtone, care a durat acest neam, pe acest pământ, în forme aproape neschimbate de pe vremea lui Dariu Histape!”

Iată că nu îţi trebuie niciun dram de originalitate pentru a resuscita aceste idei care ar trebui să-şi găsească locul bine meritat în coşul de gunoi al istoriei gândirii româneşti. Ajung zelul şi oratoria spumoasă. Însă profetul Puric plusează. Avem de-a face astfel cu o opoziţie între România bazinului electoral, manevrată de clasa politică şi România profundă, România care „îşi păstrază porcul în coteţ” (p. 56), care respinge această clasă politică şi formează adevărata opoziţie. Marea problemă a dualismului politic al lui Dan Puric stă în faptul că, după cum o demonstrează realitatea politică, tocmai românii săi frumoşi – pensionarii, ţăranii şi înapoiaţii care îşi dau votul pentru o pungă de alimente – sunt cei care dau girul acelei clase politice dispreţuite de actor.

Ce trebuie să facem este ca, despovărându-ne de zgura ideologiei occidentale care ne-a transmis „seismele lui interioare” (p. 103), să ne întoarcem, recuperându-ne memoria, la acea spiritualitate autentică regăsită în martirii închisorilor comuniste sau în ţăranul şi pensionarul român de astăzi. Mai mult, Dan Puric face apel urgent la canonizarea (!) acelor sfinţi ai închisorilor „pentru că o ţară care are mulţi sfinţi are multe trepte, ca Dumnezeu să coboare, să vină rapid în ajutor” (p. 141). Pentru Puric, „Radu Gyr este un sfânt, Mircea Vulcănescu este un sfânt” (p. 143).

În esenţă, recursul lui Dan Puric la memorie nu este o recuperare a memoriei, ca vindecare a sufletului neamului, ci o spălare a memoriei printr-o recuperare a unei gândiri retrograde, apuse şi printr-o idealizare necritică a unui trecut fundamental artificial construit.

În final vă propun să-l auzim pe profet vorbindu-ne direct în câteva situaţii de un ridicol total, mostre ale unei gândiri îmbătate de sine.

Ca om ales, Dan Puric nu poate fi, evident, decât de stirpe aleasă. Tatăl dumnealui (de profesie medic) a fost „copilul frumos” (p. 13), omul de o delicateţe fenomenală care l-a învăţat pe profet „să asculte inima unei femei” (p. 24) atunci cînd şi-a pus urechea pe pieptul unei domnişoare pentru a-i consulta inima (ibidem). Exact tipul de consultaţie în cazul în care vrei să te alegi cu un proces de hărţuire.

Mama profetului, cum altfel, era „femeia absolută”, „o bombă din toate punctele de vedere” (p. 26), care, văzând fizicul firav al fiului său într-o vizită la unitatea militară, trece la „Mărăşeştiul feminin” (p. 28), reuşind să ţină piept, ba mai mult să cucerească un întreg stat major cu scopul măreţ de a-i îngrăşa fiul. „(…) statul major era în mâna ei, ăia transpiraţi, cu batiste, o înconjuraseră din toate părţile. Tratatul de la Varşovia devenise mama. Acolo să vedeţi ofensiva feminităţii. Tratatul era Atacul Cafelei (mama le ghicise în cafea – n.m.), atac erotic” (p. 29). Bineînţeles, după această victorie a erotismului, „a doua zi s-au apucat să mă îngraşe ca pe un clapon. (…) Mama reuşise să-i dezarmeze prin dragoste” (p. 30). De la mama dumnealui, mărturiseşte actorul, a primit o „mare moştenire, forţa feminităţii care dezmărgineşte logica absurdă a bărbatului” (p. 26)! Poate astfel se explică cezura definitivă, irecuperabilă a gândirii domnului Puric faţă de logica şi gândirea coerentă.

Cu asemenea părinţi, progenitura nu putea fi decât de o precocitate specială, capabilă de conceptualizări intuitive fantastice. În prima zi de grădiniţă, Dan Puric a auzit cântecul – oroarea ororilor! – „Ceata lui Piţigoi, dai într-unul ţipă doi, văleleu, ce tărăboi”. În faţa acestui atac asupra libertăţii fiinţării sale, Dan Puric face gestul suprem, fuge: „Şi mie, neplăcându-mi cetele (decât mulţimile de adulatori, ne grăbim să adăugăm) şi iubind de mic copil omul ca fiinţă particulară, ca unicitate, am plecat. Era prima mea confruntare cu teroarea majorităţii” (p. 20).

În copilărie, setea de libertate se traducea în dorinţa de a trece dincolo de munţii din jurul localităţii natale: „Munţii, care erau acolo, nişte munţi superbi, la Nehoiu … Credeam că după munţii aceia trebuie să fie marea. Şi asta o cred şi acum, cu toate că nu este adevărat, dar pentru mine mai tare decât adevărul este credinţa (subl. mea)” (p. 23)! Lăsăm aceste cuvinte în seama celor cu o diplomă de specialitate în psihiatrie.

Puteau însă lipsi din codul genetic al românului alcoolul şi beţia? Ţuica devine mijlocul de evadare din strânsorile directivelor comuniste şi, în acelaşi timp, de recâştigare a omenităţii: „Pământul acolo hrănea pruni. Din pruni se făcea ţuică, iar din ţuică se făceau vise. Visele îi mai îmblînzeau şi pe tovarăşi, iar directivele de partid erau adormite. Ţuica adormea, ca o doică, copilul handicapat al omului, ideologia comunistă. Şi astfel, câteodată, tovarăşii petreceau, adică redeveneau oameni; glumeau, jucau şi uitau de lumea în care singuri s-au închis” (p. 15).

Orice discurs pro(s)tocronist care se respectă face apel la tema comuniunii cu natura (doar românul e frate cu codrul, nu-i aşa?), care la Dan Puric capătă dimensiuni în acelaşi timp ridicole, absurde şi groteşti. Dan Puric a învăţat ce înseamnă inocenţa şi libertatea din privirea unei căpriţe (!): „De la privirea aceea am învăţat să contemplu orice absurditate a omului, venită de aiurea în grădina mea. Şi astfel m-am întâlnit cu frumuseţea incocenţei. Eram liber”. (p. 15). Mai târziu, Dan Puric va învăţa din prietenia cu un ied „ce înseamnă iarba, ce înseamnă cerul, ce înseamnă natura; şi aia a fost prima mea întâlnire cu Dumnezeu” (p. 22).

Puteau însă lipsi din codul genetic al românului alcoolul şi beţia? Ţuica devine mijlocul de evadare din strânsorile directivelor comuniste şi, în acelaşi timp, de recâştigare a omenităţii: „Pământul acolo hrănea pruni. Din pruni se făcea ţuică, iar din ţuică se făceau vise. Visele îi mai îmblînzeau şi pe tovarăşi, iar directivele de partid erau adormite. Ţuica adormea, ca o doică, copilul handicapat al omului, ideologia comunistă. Şi astfel, câteodată, tovarăşii petreceau, adică redeveneau oameni; glumeau, jucau şi uitau de lumea în care singuri s-au închis” (p. 15).

Pornind de la afirmaţia citată a lui Mircea Platon, „pentru mine România profundă e un nuc” (p. 55), s-ar putea spune că, pentru Dan Puric, România profundă e un prun, arborele vieţii. Iată, aşadar, originea metafizică a beţiei la români. Profetul-actor ar fi cu totul îndreptăţit să scrie un tratat de metafizică a ţuicii, care ar prinde extrem de bine, având în vedere aplecarea românilor spre acest tip de discurs filosofic. Aproape zilnic suntem martori la violenţe sau crime sub impulsul metafizic al ţuicii, lichidul ontologic prin excelenţă, arătând de facto că bătaia e ruptă din rai.

(Nu pot să nu-mi amintesc pe această cale maxima filosofică a unui român frumos cu o dispoziţie metafizică neîntreruptă şi un dor tot mai mare pentru lichidul vieţii: „Dacă Dumnezeu ne-ar fi iubit ar fi făcut prunii direct cu pâlnia în ei”. Îl lăsăm pe domnul Puric să-i răspundă din punct de vedere filosofic.)

Dan Puric este în acelaşi timp un măreţ teoretizator al banalului, cu o capacitate formidabilă de a extrage lecţii metafizice din cele mai banale situaţii. Gestul înduioşător, să recunoaştem, al unei bătrâne mame care, plecând în vizită la fiica ei din SUA, şi-a luat ca amintire un bolovan de râu devine bineînţeles o lecţie a României eterne şi frumoase: „bolovanul era România eternă. Acest bolovan se strecura acum la vamă, dar el era, de fapt, paşaportul băbuţei în faţa lui Dumnezeu, ce-şi murmura în tăcere istoria. (…) Mergea încet să-i ducă lui Dumnezeu, în valijoara ei, România frumoasă” (p. 18).

O altă experienţă a actorului, petrecută peste Atlantic, în zborul spre SUA, unde alături de Dan Puric se afla şi „un sat întreg de babe, îmbrăcate în negru, ca dintr-un film de Kakoyanis, înfofolite, legate, grase, cu paporniţe, de parcă mergeau cu rata”. Se poate observa îngroşarea liniilor descrierii, deoarece cu cât imaginea e mai grotescă, cu atât semnificaţia e mai profundă. Cum era de aşteptat, unele dintre babe nu erau doar prost îmbrăcate, ci şi analfabete, astfel că au apelat la profet pentru a le completa nişte chestionare informative. „Am avut sentimentul că tot avionul dădea teză la limba română. În starea aceasta de examen, m-am pomenit cu vreo cinci băbuţe lângă mine, care mi-au spus cinstit: ‘Scrie-ne şi nouă, maică, aici, că noi nu ştim nimic!’ Şi astfel, eu le întrebam din chestionar şi ele îmi răspundeau din inimă: Când te-ai născut, mamă? – 1877 – Câţi copii ai? – 11. Şi-aşa mi-am dat seama că stăteam de vorbă cu Independenţa României” (p. 118). Cred că eu, în superficialitatea omului modern şi pe deasupra neortodox de confesiune, aş fi realizat că stau de vorbă cu Analfabetismul României. Dar cum spuneam mai sus, în gândirea multora din păcate, înapoierea culturală şi socială sunt valorizate aprioric pozitiv, ca semn de autenticitate spirituală.

Mai departe, babele refuză să-şi pună centura de siguranţă la aterizare, bineînţeles nu din inconştienţă, ci dintr-un mare curaj al credinţei: „Maică, stai jos, că a început furtuna. E pericol să ne prăbuşim. Nu ţi-e frică? – Lasă mamă, răspunde băbuţa, mi-am făcut o cruce, la Dumnezeu nu insist!... Ajunge. În siguranţa ei stăteau două mii de ani de creşinism. Iar eu, pe lângă băbuţă, eram un puric. Eu eram imaginea de azi a României în lume, iar ea era icoana neamului dintotdeauna” (p. 119).

A continua să ilustrăm discursul purician ar însemna să cităm cartea aproape în întregime, din moment ce astfel de sondări ale „înţelepciunii” se găsesc pe aproape fiecare pagină. Pentru a rămâne cu zâmbetul pe buze după încrâncenarea şi iritarea care te pândesc în faţa etalării atât de incisive a prostiei, ortodoxismului şi naţionalismului putred merită amintită alăturarea comparativă pe care Dan Puric o face între conceptualizarea sublimului la Kant şi sublimul în gândirea ţăranului român: „Nimic din toate acestea (adică din modul în care teoretizează Kant sublimul – n.m.) nu le veţi vedea în concepţia ţăranului român. Undeva, într-un comentariu, G. Călinescu spunea că atât Kant, cât şi ţăranul român gândesc la fel, dar în alţi termeni. S-a înşelat. Ţăranul român gândeşte fundamental diferit. El nu se lasă gândit de gândirea sa, ci se lasă gândit de Dumnezeu” (p. 93). Kant şi ţăranul român, formidabilă alăturare care nu se putea naşte decât în gândirea unuia care uită că pe Kant nu l-au interesat cantitatea de bălegar la hectar, nici frăţia „fundamentală” a românului cu râul, ramul, codrul şi ţuica.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Puric este undeva intre Alexandru Arsinel si Gigi Becali...
    • Like 0
  • Vanu Vanu check icon
    Nu mi se pare suficient de important personajul cat sa am rabdarea parcurgerii intregului text. Dar: cât am citit mi-a sunat matur/asumat/surprinzător de legat.
    Multam
    O surpriza plăcută
    • Like 0
  • Eu sunt curioasa daca in zborul spre SUA, alaturi de actor a fost vreun pasager nascut in 1877, cu 11 copii. Putin probabil, nu?
    • Like 0
  • Paul check icon
    Puric si ai lui nu pricep ca intr-o lume in care fiecare națiune e pe barba ei mândra și libera, rușii prin simpla forța a numărului joaca in linga mare, pe când mândrii neatarnati ca ungurii (lui Orban) și romanii (care pun botul la cretinismele de tip puricaur) sunt.., jucați.

    Uitați-va la Moldova (ca sa nu zic Cecenia) ca sa vedeți cum joaca rușii si ce înseamnă sa fi jucat de rusi, deznaționalizat, siluit, furat si omorât pana renunți la identitatea ta nationala si o preiei pe cea pe care ți-o dictează ei. Aici duce naționalismul de tip puric.

    Puric e un naționalist tembel, mistic capabil sa peroreze cu patos. E arhetipul idioților utili.
    • Like 10
  • dan check icon
    Ca prima observatie , Puric cu memoria "prodigioasa" cum spun unii nu face altceva decat sa imite un alt personaj care cita din istorie si literatura lasand cu gura cascata de emotie milioane de romani , Corneliu Vadim Tudor .
    Exact acelasi tipar numai ca de data asta e ceva mai spalat , a renuntat la dejectii.
    Este mult spus "profet" , nu are vocatie de profet ,pentru a avea vocatie trebuie sa stii sa manipulezi in masa milioane de oameni , Dan Puric nu e decat un gainar marunt financiar .
    Cartile , conferintele lui Dan Puric sunt un amestec de ticalosie propagandistica combinata cu ceva ticalosie financiara .
    Tot ce face acest individ au mai facut-o si altii prin USA , tari europene sau asiatice .propaganda religioasa dusa la extrem , scopul fiind banii.
    Daca se limita la actorie si cultura nu era o problema , numai ca , a vrut mai mult , mai multi bani , greu doar ca actor.
    Cum religia ortodoxa este destul de inchisa , nu permite curente , Puric nu putea sa bata moneda doar pe asta , o fac preotii destul , trebuia sa gaseasca o combinatie de religie si nationalism puturos combinate abil astfel incat sa atraga adepti .
    Adepti care sa ii cumpere marfa , carti , participare la conferinte , ziare mai nou.
    Cum a facut asta , simplu , bazandu-se pe lipsa de cultura , educatie , cat si pe naivitatea debordanta a multora .
    Cat priveste propaganda pro rusa pe care o face , avand in vedere ca a fost informator al securitatii poate ar trebui ca SRI sa aibe ceva de spus , in ticalosia lui avid dupa bani este posibil sa mai ciupeasca ceva maruntis si de la prietenii lui sputnikari.

    • Like 10
    • @ dan
      Si noi il atacam d0ar pe basescu! Nemernicul asta e adulat!
      • Like 3
  • Titlul: o inspiratie divina! Articolul: cam pe principiul puricesc! Multe cuvinte, prea multe pentru "seceta" puricelui! O parere personala, dupa ce, ani de zile in urma, am participat la o conferinta a d. Puric. Edificatoare a fost a doua participare, unde dupa jumatate de ora m-am retras. Repetitia va fi fiind mama invatarii, chiar a rugaciunii, dar este si bunica inghititului pe nemestecate a ideilor, indiferent de sorgintea lor.
    • Like 3
  • Dorin check icon
    Dan Puric - un superlativ al cretinului de cultură.
    • Like 9
    • @ Dorin
      Doar un simplu nebun ce se crede ceea ce nu este. Sau poate are o misiune precisa si-si joaca rolul, doar este actor, mai precis mim.
      • Like 2


Îți recomandăm

Angajat dându-și demisia

Atunci când vorbim despre costul pierderii unui angajat, avem două categorii de costuri: există costurile hard, respectiv costurile soft. Costurile hard sunt în general cele care se referă la cheltuieli vizibile, directe și tangibile, lucruri care se pot măsura material foarte ușor, lucruri pe care le identificăm cu toții foarte ușor. (Foto: Profimedia Images)

Citește mai mult

e.on - energie

În viața de zi cu zi, când spunem energie, ne referim la lucrurile mici pe care le facem în mod uzual, fie că aprindem un bec, deschidem televizorul, gătim sau dăm drumul la centrală pentru a ne încălzi. Aceste acțiuni au devenit atât de uzuale, încât nu mai stăm să ne gândim cum a fost produsă energia respectivă - dacă vorbim despre energia electrică - sau de unde provine ea - dacă vorbim despre gazele naturale.

Citește mai mult