Foto: Inquam Photos / Alexandru Busca
Să începem cu câteva cifre, pentru a vedea dimensiunea problemei analizate.
În anul 2022, Produl Intern Brut al României a fost de aproximativ 1400 miliarde lei (circa 280 miliarde euro sau 300 miliarde dolari). Dacă estimăm, conservator, optimizarea fiscală (tax avoidance) – adică facilitățile fiscale permise de lege – la minimum 2,5 procente din PIB, înseamnă că bugetul pierde anual circa 35 miliarde lei (7 miliarde euro sau 7,5 miliarde dolari). Dacă la aceasta adăugăm evaziunea fiscală (tax evasion), de minimum 5 procente din PIB, pierderea pentru buget crește cu încă 70 miliarde lei (14 miliarde euro sau 15 miliarde dolari).
Și astfel, în loc să avem venituri fiscale de 34,5 procente din PIB, venituri bugetare totale de 37,5 procente din PIB și un deficit bugetar apropiat de zero, avem în schimb venituri fiscale de 27 procente din PIB, venituri bugetare totale de 30 procente din PIB și un deficit bugetar de aproximativ 7 la sută din PIB.
Dacă ne concentrăm atenția asupra facilităților fiscale permise de lege – admițând că acestea sunt cel mai ușor de corectat – să vedem ce s-ar fi putut face de către stat, cu banii respectivi.
De pildă, trecerea cu o autostradă a Carpaților (pe ruta Pitești-Sibiu) este estimată a costa circa 3,5 miliarde euro, adică jumătate din cât se pierde anual prin optimizarea fiscală.
O cale ferată de mare viteză (peste 160 km/h) pe o distanță de 590 km de la București la Episcopia Bihor ar costa aproximativ 17 miliarde euro, adică echivalentul a doi ani și jumătate de optimizare fiscală.
Costul unui spital regional complet dotat este estimat la circa 500 milioane euro. Așadar, construcția a patru spitale regionale ar costa aproximativ 2 miliarde euro, mai puțin de jumătate din cât se pierde anual prin optimizare fiscală.
Ce s-a întâmplat cu banii aceștia, lăsați la dispoziția sectorului privat? Cea mai mare parte a lor s-a risipit în consum (de vacanțe, mașini, haine, mâncare, băutură etc.) și prea puțin în investiții, și acelea neproductive, precum vile sau sedii de firmă. De altfel, în ce privește marea infrastructură de transport (autostrăzi, căi ferate), sectorul privat nu o va construi niciodată, având în vedere sumele mari implicate. Doar statul se poate angaja la astfel de cheltuieli.
În anul 2000, când s-a negociat intrarea României în Uniunea Europeană, un punct esențial între argumentele pro aderare l-a constituit legarea UE de Marea Neagră. Partea română a promis atunci că va exista o autostradă care va traversa Carpații până în 2006. Acum ne aflăm în 2023 și acea autostradă încă așteaptă să fie finalizată.
Nu numai că astfel de investiții necesită bani mulți de la buget, dar ele sunt inutilizabile dacă sunt făcute doar pe bucăți. Cine a lucrat la Ministerul de Finanțe știe că, la întocmirea bugetului, solicitările de fonduri din partea ministerelor depășesc de trei ori posibilitățile reale de alocare. Așa că fondurile sunt alocate „cu țârâita”, nefiind vreodată suficiente pentru a finaliza o investiție majoră.
Se întâmplă asta din două motive: încasările reduse la buget (grevate și de numeroasele exceptări și scutiri de la plata taxelor), respectiv faptul că, în guvernele României, ministrul finanțelor nu a fost, de regulă, al doilea om după prim-ministru, adică persoana care stabilește prioritățile țării. Spre deosebire de statele civilizate, la noi ministrul de finanțe (cu două sau trei excepții) a fost văzut ca un simplu executant al solicitărilor miniștrilor de linie.
Apropo de discuția „stat minimal versus stat mediu versus stat maximal”, nimeni nu este naiv în a crede că toți banii aceștia din optimizări fiscale lăsați la dispoziția statului mai degrabă decât a sectorului privat, ar fi fost cheltuiți în modul cel mai eficient, fără anumite „sifonări”. Dar ceva-ceva tot ar fi rămas, ca investiții noi, în acești ultimi 20 de ani. Când vine vorba de cele trei infrastructuri critice (de transport, de sănătate, educațională) statul se plânge – pe bună dreptate – că nu are bani pentru a investi în ele.
Astfel încât întreprinzătorii și salariații români, beneficiari ai scutirilor de impozite și taxe, ar face bine să se întrebe ce își doresc în primul rând:
a), câteva sute de lei în plus la salariu sau câteva zeci de mii de lei ca dividende, în condițiile în care îți ia o zi să ajungi de la București al Timișoara și dacă ți se îmbolnăvește o rudă și ai ghinionul să locuiești la Vaslui sau la Slatina, trebuie să o duci la unul din spitalele supra-aglomerate din București, iar dacă ai un copil la școală în oricare oraș din România, nu scapă fără meditații, șpăgi, bullying (și eventual droguri)
sau
b), lipsa acelor câteva sute de lei la salariu sau zeci de mii de lei ca dividende, dar condiții de trai civilizate în orice colț al țării în materie de transport, medicină, educație.
Dacă răspunsul majoritar este în favoarea primei opțiuni, atunci – vorba englezului – I rest my case. Oricum, noi, cei care avem acum între 40 și 70 de ani, reprezentăm generațiile care au canibalizat tot ce am primit moștenire de la generațiile trecute, dar și tot ce am primit ca amanet de la generațiile viitoare (prin acumulare de datorie publică fără vreun beneficiu investițional).
Dacă am fi avut un deficit bugetar de aproape 7 procente din PIB, dar generat majoritar de investiții, tot nu am fi scăpat de necesitatea unei ajustări bugetare ample (de circa 4 procente din PIB), dar măcar am fi rămas cu niște autostrăzi, căi ferate, spitale și școli. Așa cum suntem în prezent, suntem obligați la aceeași ajustare bugetară amplă, dar fără vreun rezultat palpabil rămas în urma noastră.
Dacă discutăm despre optimizare fiscală, „vinovați” pentru ea nu sunt doar statul slab și întreprinzătorii români ce profită de acesta, ci și consultanții fiscali, care în ultimii ani și-au construit un business lucrativ din a învăța firmele cum să fenteze Fiscul de o manieră legală.
Dacă discutăm despre evaziunea fiscală, lucrurile se complică, deoarece pe lângă complicitățile bănuite între evazioniști și autoritățile statului, avem de a face cu o legislație care, prin nivelul extrem de mic al penalităților, te invită practic la fraudă. Orice actor economic rațional și imoral va prefera să încalce legea știind că – dacă va fi prins – pedeapsa va reprezenta doar o fracțiune din câștigul ilicit, așadar analiza cost-beneficiu îi este clar favorabilă. Iar această situație va continua, până când amenzile și penalitățile nu vor fi crescute simțitor.
În concluzie, îi invit pe toți cei care beneficiază de diverse scutiri fiscale, dar sunt nemulțumiți de viața în România (eventual, gândindu-se să emigreze), dacă nu cumva, prin optimizare fiscală, au contribuit la această stare de lucruri nesatisfăcătoare.
Atenție la ce vă doriți. S-ar putea să se îndeplinească.
Articol publicat inițial pe cursdeguvernare.ro
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Din pacate in toate functiile cheie, inclusiv la banca națională ajung oameni care nu au avut 2 angajați în toată viața lor, mari specialiști in politici macroeconomice fără să se fi zbătut vreodată cu plata impozitelor unei firme mici.
Mie mi se pare o abordare foarte simplista pentru economistul sef al BNR.
Stimate domn, statul roman nu are capacitatea intelectuala (toti miniștrii sunt numiți pe pile politice, nu au expertiza necesara si sunt majoritar inadecvati) sa genereze strategii pe care sa le si implementeze.
Si daca statul nu este transparent cu contribuția mea iar “sifonarile” sunt pe principiul “nu puteți voi contribui, cat putem noi fura”, atunci, de ce nu as alege varianta A, pentru ca B nu se va intampla niciodată.
Statul a distrus coeziunea sociala si de aici, nu va așteptați sa credem ca daca contribuim mai responsabil, statul o sa cheltuie la fel de responsabil.