Profesor nou în școală veche. Cancelaria din România: autosuficienţă, bârfă şi meschinărie. Cancelaria din Marea Britanie: nu cu mult diferită

Foto: Inquam Photos/ Octav Ganea

Urmărind ceea ce se întâmplă în învăţământul preuniversitar românesc în aceste zile, sunt încercat de sentimente amestecate pentru că, deși cu inima sunt alături de profesorii aflaţi în grevă, mintea îmi spune cumva că lucrurile sunt mai complicate. Personal, am predat, în trecut, în mediul preuniversitar şi în România, şi în Marea Britanie şi deci cea mai la îndemână, dar şi cea mai inutilă şi nedreaptă ar fi o comparaţie a celor două sisteme de educaţie: ar fi inutilă pentru că concluzia unei atare analize ar fi cunoscută dinainte (sistemul britanic e mai bun decât cel românesc) şi nedreaptă pentru că cele două sisteme sunt organizate fundamental diferit şi bazate pe filosofii educaţionale mutual exclusive. Totuşi, o comparaţie a experienţelor mele didactice din cele două ţări pot face, de unde şi rezervele şi ezitările mele în ceea ce priveşte revendicările sindicatelor. Atât în România, cât şi în Marea Britanie am predat limba şi literatura latină, cu deosebirea că în România am predat într-un liceu de stat, iar în Marea Britanie într-unul privat. 

Cancelaria din România: autosuficienţă, bârfă şi meschinărie

Din capul locului trebuie să spun cu regret că, dacă în Marea Britanie am avut parte atât de experienţe plăcute, cât şi de momente mai puţin plăcute, aşa cum e şi firesc la orice job, când vine vorba de colegii profesori din România, aproape că nu găsesc, oricât m-aş strădui, niciun lucru pozitiv pe care să-l menţionez aici. Desigur, salariile erau şi atunci, prin 2007-2008, scandalos de mici, iar ministru al Educaţiei era, ca şi acum, tot un neica-nimeni, unul Cristian Adomniţei, care a şi fost ulterior condamnat la puşcărie. Calitatea umană şi profesională a colegilor însă lăsa enorm de dorit. 

Cancelaria acelui liceu bucureştean – unul absolut obişnuit, nu dintre cele mai bune, dar nici dintre cele mai proaste – era plină de oameni care nu că nu aveau ce căuta în meseria de profesor, dar te mirai cum de terminaseră o facultate. Cu excepţia directoarei adjuncte, doamna Cireşica Vlădulescu, care era tot profesoară de latină şi cu adevărat un intelectual, şi a unui profesor de filosofie de şcoală veche, nu aveam cu cine să discut în cancelarie. Conversaţiile erau limitate la reţete de bucătărie, probleme cu soţii sau cu soacrele, bârfe despre elevi şi curiozităţi despre viaţa intimă a unor colegi care nu erau de faţă. Nu-i interesa nici politica, nici filmul, nici literatura, nici artele plastice, absolut nimic. Voiau doar să ajungă la ultima oră din orarul lor şi apoi să rupă uşa în drum spre casă. Ce mă intriga pe mine cel mai mult era lipsa totală de curiozitate intelectuală chiar în raport cu propria disciplină: nu am auzit o singură dată două profesoare de română discutând ultimul roman citit sau un subiect de teoria literaturii, ori doi profesori de matematică chinuindu-se să rezolve o problemă mai complicată de analiză. Nu citeau nimic, nu cercetau nimic, nu scriau nimic. Totul se reducea la planificări, planuri de lecţie şi completat condica. 

Desigur, nici eu nu trăiesc pe lună: după cum am spus şi mai sus, chiar corpul profesoral britanic dintr-o şcoală de elită e departe de perfecţiune şi, înainte de a-i imita orbeşte pe alţii, ar trebui să ne gândim de două ori dacă chiar ne dorim cu adevărat ceea ce copiem, dar, câtă vreme profesorii români se vor lăsa conduşi de nişte terchea-berchea, de tot felul de Ligii, Anisii, Câmpeni, Adomniţi sau Abramburici, câtă vreme se vor pleca cu supunere şi nu vor spune niciodată „nu” directorilor, inspectorilor şi părinţilor pentru 100 de lei în plus la salariu şi câtă vreme îşi vor căuta scuze pentru propria impostură intelectuală în plagiatele şi escrocheriile şefilor, nu-şi vor recăpăta demnitatea după care tânjesc.

Cei mai mulţi nu aveau nicio autoritate în faţa elevilor şi nici nu-şi doreau asta, erau mai curând interesaţi să fie populari, „de gaşcă”, cum se spunea pe atunci, să se tragă de şireturi cu elevii şi să nu aibă probleme cu părinţii sau cu directoarele. Singura lor formă de distracţie erau petrecerile organizate gratuit de primăria de sector, la care beau şi mâncau pe săturate şi apoi jucau în hore şi sârbe şi dansau în ritm de manele. 

Într-o asemenea atmosferă de indolenţă, nici nu e de mirare că exigenţa şi severitatea unui tânăr de 25-26 de ani, câţi aveam eu pe atunci, păreau din altă lume: la mine la ore nu se admitea chiul, nu se admitea foit în bancă, nu se admiteau răspunsuri impertinente, nescrierea temei şi neînvăţatul se sancţionau cu nota 2, copiatul cu 1. De aici şi stupefacţia, şocul colegilor când au aflat că am lăsat câţiva corigenţi pe vară. Din punctul meu de vedere, nu era mare scofală, pentru că mi se părea normal ca, dacă nu ai învăţat, din rea-voinţă (pe motiv că latina e o „limbă moartă”), nimic tot anul, să nu treci clasa. Da, dar unele colege mai în vârstă şi mai învechite în rele nu gândeau aşa: la început au venit rugăminţile să mă gândesc că le stric vacanţa „bieţilor” copii, apoi sfaturile pragmatice („N-ai altceva mai bun de făcut la toamnă decât să vii la corigenţă?”), mai apoi insultele directe („Te-ai găsit tu, un ...ţoi, să faci pe deşteptul cu latina ta? Cine are nevoie de latină?”) şi, în fine, lacrimile, eternul arsenal feminin. 

Văzând că refuzam cu obstinaţie „plicurile”, „atenţiile”, cadourile care îmi parveneau de la părinţi prin intermediul ei, o dirigintă (care probabil fusese şi ea binişor „unsă”) aproape şi-a ieşit din minţi şi a încercat să-mi modifice nişte note în catalog, dar, la ameninţările mele că voi chema poliţia şi voi suna inspectoratul, a renunţat şi a ieşit din cancelarie închinându-se. Spre lauda directoarei însă, trebuie să spun că nu a încercat nicio clipă să intervină. A venit o singură dată, neanunţată, să mă asiste la lecţie şi a fost plăcut surprinsă să constate că toţi elevii erau în bănci, iar eu predam lecţia fără să citesc de pe foi şi fără să mă încurc, pentru că pur şi simplu eram stăpân pe materia mea. Astăzi mă tem că presiunea ar veni chiar de la direcţiune, iar părinţii nu ar mai acţiona cu „subtilitatea” de atunci. Consternarea tuturor era legată de inflexibilitatea mea şi mai ales de faptul că predam o materie care, în ochii lor, ca şi ai elevilor şi ai părinţilor, era inutilă. De fapt, aici era problema: în afară de română, matematică şi, cel mult, engleză, toate celelalte materii erau tratate în şcoala românească drept materii de umplutură („Dacă nu ne trebuie la examen, ce rost are să ne pierdem timpul cu ele?”).

Cancelaria din Marea Britanie: nu cu mult diferită de cea din România

Ulterior, după mai mulţi ani, după un masterat şi un doctorat la Cambridge, am ajuns, printre altele, să predau şi la o şcoală privată de elită în Marea Britanie. Trebuie spus că, spre deosebire de şcoala românească, unde latina e pe cale de a fi izgonită cu totul din orar, în UK, aproape în toate şcolile private şi chiar în câteva de stat mai răsărite, latina şi greaca veche ocupă un loc central în educaţia elevilor (de ce nu sunt văzute cu ochi buni în multe şcoli de stat ţine de motive ideologice pe care mi-ar lua prea mult să le explic aici).

Eu aveam mai multe clase mari de liceu acolo, unde cei care îşi aleseseră latina ca obiect de studiu pentru bacalaureat o studiau în regim de 5 ore pe săptămână, ceea ce în România nu ar fi cu putinţă în viitorul previzibil. Dar nu despre asta e vorba, ci despre faptul că în şcoala britanică nu există materii de rangul I, de rangul al II-lea şi de rangul al III-lea. Colegii se respectau în cancelarie unii pe alţii, indiferent de materia pe care o preda fiecare şi nu exista, sub niciun cuvânt, vreo cârdăşie cu elevii sau cu părinţii, iar de bârfit propriii colegi cu elevii la ore (cum se întâmpla în România) nici nu putea fi vorba. 

Se bârfeau însă între ei în cancelarie, poate mai mult decât în România. Existau găşti şi interese meschine, rivalităţi idioate şi mai ales dorinţa de putere şi bani (cine să ajungă şef de catedră, cine să ajungă „head of sixth form”, cine să ajungă director adjunct etc.). Dacă în şcoala românească directorul are o putere limitată (şi ar fi bine să şi rămână aşa), în UK directorul este Dumnezeu pe pământ, tuturor le e frică de el, pentru că ştiu că, dacă îşi pune în gând să scape de tine, o poate face, deci eşti cam la cheremul lui şi al acoliţilor lui. Nici în cancelaria din UK nu am găsit vreo mare curiozitate intelectuală, discuţiile dintre membrii aceleiaşi catedre mărginindu-se la materiale didactice, metode pedagogice, tabele de progres al activităţii elevilor şi alte hârţogării imbecile. În cancelaria mare se mai discutau însă politică, film, teatru, operă, fotbal, tenis, cricket, dar astfel de conversaţii erau rare şi acolo. 

Ce mă mira pe mine, care în acelaşi timp lucram şi în mediul academic, era desprinderea cvasitotală a colegilor de dezbaterile intelectuale din societate şi din propria disciplină, lipsa oricărui interes pentru noutăţile din domeniul lor: când le spuneam că eu îmi petrec cele mai multe weekenduri în bibliotecă, se uitau uluiţi la mine că nu vreau să mă „odihnesc”. Sigur, mi se va spune că un profesor de liceu nu e totuşi profesor universitar şi nu are deci nevoie să fie la curent cu ce se discută la conferinţele de la facultate sau să se aplece el însuşi asupra unei teme de cercetare. Nu sunt de acord. Pentru a fi un bun profesor, la orice nivel ai preda, şi pentru a insufla elevilor şi studenţilor tăi pasiune pentru materia ta, nu e suficient să-ţi faci conştiincios planul de lecţie, să ştii metode şi trucuri pedagogice, să corectezi teme şi să faci subiecte de examen la ore. Nicidecum, asta e (sau ar trebui să fie) numai 10% din activitatea ta: din experienţa mea, un profesor, cu cât ştie mai multe, cu cât are o minte mai clară şi mai sistematică şi cu cât le arată mai bine elevilor că îşi stăpâneşte propria materie şi că poate face conexiuni şi cu alte discipline şi cu lumea din jur, cu atât e mai respectat de elevi şi dobândeşte o mai mare autoritate în faţa lor. Pentru a se bucura de demnitate, un profesor trebuie să fie în primul rând un intelectual, aşa cum era în şcoala veche, nu un pedagog („de şcoală nouă”, precum Mariu Chicoş Rostogan) „specialist” în planuri de lecţie şi în metode didactice mărunte. Nici în şcoala britanică profesorul nu mai are mare autoritate în faţa elevilor, pentru că aceştia şi părinţii lor ştiu şi ei că profesorii sunt subordonaţi ierarhic şefilor de catedră şi directorilor şi, pentru a nu se mai complica, se duc şi se plâng direct superiorilor tăi ierarhici, care-i şi încurajează să procedeze astfel, la cea mai mică nemulţumire sau cel mai mic capriciu nesatisfăcut. Profesorii însă nu par să aibă o problemă cu asta: s-au învăţat cu acest sistem de vasalitate, li se pare normal să fie reduşi la statutul de slugi sau simpli prestatori de servicii educaţionale şi, în orice caz, sunt mult mai bine remuneraţi decât profesorii români. Totuşi, nici elevii, nici părinţii nu sunt proşti: când te simt că eşti as la materia ta şi că te deosebeşti intelectual de cohortă, imediat îşi schimbă atitudinea, pentru că înţeleg că au de învăţat de la tine şi că „serviciile” tale nu se găsesc pe toate drumurile.

Unde greşesc profesorii şi sindicatele din România?

După cum se vede, banii nu pot cumpăra demnitatea şi respectul. Desigur, nervi belli pecunia, vorba lui Cicero, adică tăria războiului stă în bani, deci nu putem nici măcar începe să vorbim de o educaţie de calitate fără ca profesorii să fie bine şi foarte bine plătiţi. Dar a reduce problemele învăţământului românesc la bani înseamnă a rata un proces de reformă reală pe care atât sindicatele, cât şi politicienii şi chiar mare parte din profesori îl blochează de 33 de ani. Degeaba dai profesorilor bani, dacă nu faci eforturi politice de a recruta profesori competenţi, de a limita influenţa politicului asupra şcolii şi de a descuraja impostura morală şi academică. 

Dar ce le poate oferi profesorilor un guvern de plagiatori, semi-analfabeţi şi vasali ei înşişi faţă de un fost inspector ratat şi un preşedinte aflat într-o perpetuă vacanţă? Pe de altă parte, odată cu banii, dacă vor veni vreodată, trebuie să vină şi schimbarea mentalităţii, pentru că, cu o mentalitate precum cea descrisă mai sus, oricâţi bani le-ai oferi profesorilor, nu-i vei putea scoate din mocirla în care se zbat (şi gândesc că acum lucrurile stau cu mult mai rău decât le-am lăsat eu în 2008). 

Mai cer sindicatele şi profesorii şi demnitate, dar pe asta nu ţi-o poate da nimeni, pe asta ţi-o dai sau impui tu însuţi: demnitatea şi respectul se câştigă prin efort intelectual şi pasiune pentru ceea ce predai, nu cu parfumuri Chanel şi bluze Dolce & Gabbana (deşi nu mi se pare deloc deplasat ca un profesor să-şi permită, din când în când, şi asemenea lucruri). Desigur, nici eu nu trăiesc pe lună: după cum am spus şi mai sus, chiar corpul profesoral britanic dintr-o şcoală de elită e departe de perfecţiune şi, înainte de a-i imita orbeşte pe alţii, ar trebui să ne gândim de două ori dacă chiar ne dorim cu adevărat ceea ce copiem, dar, câtă vreme profesorii români se vor lăsa conduşi de nişte terchea-berchea, de tot felul de Ligii, Anisii, Câmpeni, Adomniţi sau Abramburici, câtă vreme se vor pleca cu supunere şi nu vor spune niciodată „nu” directorilor, inspectorilor şi părinţilor pentru 100 de lei în plus la salariu şi câtă vreme îşi vor căuta scuze pentru propria impostură intelectuală în plagiatele şi escrocheriile şefilor, nu-şi vor recăpăta demnitatea după care tânjesc.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp