Până în urmă cu câțiva ani, profesorul de istorie Dan Solcan, de la Colegiul „B.P. Hasdeu” din Buzău, vorbea cu elevii săi într-o cheie optimistă despre felul în care democrația a învins în Europa la sfârșitul secolului trecut, iar omenirea a reușit „să-și afirme, în cele din urmă, umanitatea”. Astăzi, când extremismul migrează către centru, iar discuțiile din spațiul public încep să amintească de anii `30, îi este greu să discute cu copiii în același registru. „Comparația cu anii ’30 poate fi considerată inexactă de unii, exagerată, de alții, dar ea ar trebui, cred, să rămână undeva aproape de atenția noastră. Dacă ne referim la regimurile politice, Europa totalitară sau dictatorială din deceniul revizionismului ne oferă ”lecții” care ne bântuie, încă, conștiințele. România însăși – România anului 1938 – e un trist și aproape neverosimil exemplu despre cât de ușor poate fi ștearsă cu buretele existența unui regim democratic. Pe de altă parte, dacă ne referim la perspectiva unui război, pericolul unui conflict generalizat, precum cel declanșat în zorii zilei de 1 septembrie 1939, există, fără îndoială și astăzi. Datele problemei sunt, însă, altele, ele pun în discuție, acum, însăși supraviețuirea speciei umane.”. spune profesorul
Într-un interviu pentru Republica, Dan Solcan aduce în atenție lecțiile istoriei care nu trebuie uitate și avertizează asupra uriașei suferințe pe care au adus-o omenirii ambițiile unor personaje istorice intrate în legendă.
În ultima perioadă, pare că extremismul migrează către centru, începem să avem conversații de anii 30, iar democrația se erodează din ce în ce mai mult. Care este în aceste zile pericolul?
Până în urmă cu câțiva ani, obișnuiam să discut cu elevii, într-o cheie oarecum optimistă, celebra profeție a lui Giovanni Giolitti, rostită la sfârșitul Primului Război Mondial: ”Democrația a trecut ultima și cea mai grea dintre probe și triumfă acum în întreaga lume.” Că liberalul care a dominat ani în șir viața politică italiană se înșela, au arătat-o, tragic, evoluțiile interbelice și postbelice. Așa că, în urma discuției, copiii ajungeau până la urmă la concluzia că vorba lui Giolitti se potrivea mai degrabă cu finalul secolului trecut. Prăbușirea lagărului comunist est-european, dispariția URSS și încheierea Războiului Rece ne făceau să credem că putem asuma acel optimism pe care trebuie să-l fi simțit Giolitti, în momentul acela nepotrivit. Victoria democrației venise, dar mai târziu. Omenirea reușise să-și afirme, în cele din urmă, umanitatea.
Mi-e greu să discut astăzi, cu noile generații de elevi, în aceeași cheie. Dispariția sau slăbirea democrației în unele țări, apariția ”variantelor democratice” sub umbrela iliberalismului, conflictele declanșate sau susținute de unele regimuri nedemocratice sunt părțile cele mai vizibile dintr-un tablou general care nu mai justifică așa mult optimism. Comparația cu anii ’30 poate fi considerată inexactă de unii, exagerată, de alții, dar ea ar trebui, cred, să rămână undeva aproape de atenția noastră. Dacă ne referim la regimurile politice, Europa totalitară sau dictatorială din deceniul revizionismului ne oferă ”lecții” care ne bântuie, încă, conștiințele. România însăși – România anului 1938 – e un trist și aproape neverosimil exemplu despre cât de ușor poate fi ștearsă cu buretele existența unui regim democratic. Pe de altă parte, dacă ne referim la perspectiva unui război, pericolul unui conflict generalizat, precum cel declanșat în zorii zilei de 1 septembrie 1939, există, fără îndoială și astăzi. Datele problemei sunt, însă, altele, ele pun în discuție, acum, însăși supraviețuirea speciei umane.
Care credeți că sunt pricipalele lecții trecutului pe care omenirea a început din nou să le uite? Ce ar trebui să ne amintim din istorie?
Omenirea pare programată să uite lecțiile trecutului. Exemplele sunt prea multe pentru a putea fi înșirate aici, dar putem aminti un caz care e, poate, mai convingător decât altele. La începutul Primului Război Mondial, francezii, convinși că vor obține o victorie ușoară și rapidă, au plecat la luptă împotriva germanilor cu strigătul ”À Berlin!”. La fel, germanii au plecat pe front încrezători, mobilizați de îndemnul ”Nach Paris!”, iar Kaiserul Wilhelm al II-lea le-a promis că se vor întoarce acasă, victorioși, ”până la căderea frunzelor” (i.e. final de toamnă, noiembrie… adică în vreo trei luni). Kaiserul a ghicit luna, dar s-a înșelat dramatic asupra (învingătorului și a) duratei. ”Marele Război” a ținut, nu trei luni, ci patru ani și trei luni și s-a dovedit un carnagiu care părea să pună sub semnul întrebării rostul tuturor realizărilor geniului uman. La finalul războiului, soldații francezi întorși de pe front au pus în circulație sintagma ”la der des ders” (”la dernière des dernières [guerres]”), iar soldații americanii întorși acasă vorbeau despre "the war to end all wars". Și unii, și alții exprimau grozăvia unui măcel care, prin proporțiile și absurdul său, ar fi trebuit să pună capăt, pentru totdeauna, războaielor.
Oamenii au uitat, însă, extrem de repede, și lecția naivității – o naivitate extrem de periculoasă când e alimentată și duce la declanșarea unui conflict –, și lecția tragică a experienței războiului mondial, experiență repetată peste două decenii.
Ce ne mai poate salva astăzi?
Am pus întrebarea asta unor elevi de a X-a și a XI-a. Un copil a zis: ”Mai multă cumpătare, mai puțină lăcomie, pentru că în spatele explicațiilor care țin de națiune, religie etc. există, de fapt, multă lăcomie.” Un alt copil a fost de părere că este necesară regândirea funcțiilor statului, altul a spus că trebuie să învățăm să facem compromisuri. Cineva a răspuns: ”Nu putem face nimic. Situația de acum este efectul multor decizii proaste luate în trecut. Acum vorbim despre acel snowball effect, și în cazul războaielor, și în cazul dictaturilor, și în cazul încălzirii globale.” Un alt copil a spus: ”Modelele dictatoriale sunt excluse din start, dar oare modelul american este unul acceptabil? Apoi a râs și și-a completat gândul cu o vorbă a lui Mark Twain: ”Dumnezeu a creat războiul pentru ca americanii să învețe geografie.” Altcineva a zis: ”Trebuie regândită democrația. Democrația se pupă cu capitalismul, care e prea individualist. Trebuie să luăm tot ce-i bun din democrație, dar să găsim o cale de a-i aduce pe oameni mai aproape unii de alții. Vremea capitalismului a apus.” Alt copil a zis: ”Noi avem pace de la al Doilea Război Mondial, dar pacea asta nu se bazează pe niște principii, ci pe frică, pentru că există armele nucleare. Faptul că nu ne putem baza pacea pe niște principii și ne bazăm pe teamă mi se pare foarte ciudat, ba chiar animalic.” Un alt copil a fost de părere că oamenii ar trebui să aibă niște minime cunoștințe de politică pentru a putea vota. În fine, altcineva a spus: ”Soluția este educația. Dar o educație făcută pe bune, o educație care să aibă legătură cu lumea reală. Noi învățăm la mate despre efectul Cauchy-D’Alembert, dar nu ne învață nimeni, de exemplu, cum să vorbim sau să ne comportăm în public.”
Treptat, educația a devenit un instrument care poate face diferența. Este un instrument lent, dar, utilizat bine, are o forță de impact teribilă.
Copii deștepți, adolescenți care trăiesc cu ochii deschiși, care vor să afle, care-și caută surse de informare. Nu toate ideile sunt la fel de bune, dar este foarte important că le pasă. În ce mă privește, deformație profesională sau nu, dacă ar fi să aleg un singur lucru care să răspundă la întrebare, răspunsul ar fi, ca în cazul ultimului elev citat, Educația. Am citit cândva un anunț matrimonial din Franța anilor 1700 care suna așa: ”Tată, ofer băiat de 1500 de livres pentru fată de 1500 de livres.”; doar că, în cazul băiatului, livres însemna ”cărți” (citite), în timp ce, în cazul fetei, era vorba de o zestre de 1500 de livres (moneda de atunci). Anunțul acela sintetiza, practic, coordonatele educației de-a lungul istoriei. În ultimii 300 de ani, însă, învățământul a înregistrat două progrese cu totul remarcabile: a renunțat, în lumea civilizată (și în anumite limite), la criteriile de excludere după gen și avere. Treptat, educația a devenit un instrument care poate face diferența. Este un instrument lent, dar, utilizat bine, are o forță de impact teribilă.
Îmi amintesc de un dialog cu Gabriel Liiceanu, care, la un moment dat, ne-a întrebat: ”Le spuneți copiilor câtă suferință au provocat acești eroi ai istoriei?” Da, le spunem. Încercând să-i facem să gândească istoric, punându-se în pielea personajelor pentru a le înțelege mentalitățile, dar să-și dezvolte totodată simțul civic și umanitatea.
Ce îi învățați pe copii despre violență, război, extremism?
Istoria este o disciplină care vorbește des despre astfel de lucruri, așa că puncte de plecare în discuție se pot găsi cu ușurință. De pildă, la începutul clasei a IX-a vorbim despre Codul lui Hammurabi, care, acum aproape 3800 de ani, propunea Legea talionului: ”…ochi pentru ochi, dinte pentru dinte…”. Este un bun început pentru o dezbatere care poate ajunge, după multe piruete interesante, până, să zicem, la formula atât de puternică a lui Mahatma Gandhi: ”Ochi pentru ochi… și lumea va deveni oarbă.” Mai târziu vorbim despre mari cuceritori, Alexandru Macedon sau Napoleon. Nu e niciodată prea devreme ca elevii să învețe să fie mefienți față de forța mitului: Alexandru, cel care taie nodul gordian, Napoleon, care, la Arcole, smulge drapelul din mâna unui stegar și pornește în galop spre pozițiile inamice și spre legendă, astfel de exemple sunt seducătoare, desigur; în spatele imaginilor eroice există, însă, o imensă suferință tăcută, provocată de ambițiile unor cuceritori. Îmi amintesc de un dialog cu Gabriel Liiceanu, care, la un moment dat, ne-a întrebat: ”Le spuneți copiilor câtă suferință au provocat acești eroi ai istoriei?” Da, le spunem. Încercând să-i facem să gândească istoric, punându-se în pielea personajelor pentru a le înțelege mentalitățile, dar să-și dezvolte totodată simțul civic și umanitatea.
Lecțiile despre război și extremism sunt lecții care trebuie făcute cu ajutorul imaginilor. Unele au o forță copleșitoare și răscolesc toate adâncurile sufletului: un băiat de culoare, cu un ghiozdan în spate pe care scrie ”Back to school” și care poartă pe umeri, cu dezinvoltura unui expert, o pușcă; doi frățiori dormind într-o cutie murdară; o fetiță care abia se mai târăște, încercând să ajungă în satul ei, urmărită îndeaproape de un vultur; un băiat de 14 ani și un bătrân de peste 70 de ani sporovăind și fumând în tranșeele Marelui Război – doi oameni la extremele vieții din care războiul a făcut, atât de nefiresc, doi camarazi; fete de 15 sau 16 ani, așteptând să raporteze cu mândrie că au rămas însărcinate, respectând sloganul: ”Dați un copil Führerului!”; un prizonier de război, cu capul acoperit de o glugă, care-și strânge la piept, lângă inimă, băiețelul – fotografia nu ne-o poate spune, dar tatăl îi vorbește, probabil, încercând să-l calmeze pe cel mic, aflat în stare de șoc. Dincolo de imagini, citatele își fac treaba foarte bine: ”Moartea unui om este o tragedie, moartea a milioane de oameni e o chestiune de statistică.” Copiii înțeleg foarte bine lucrurile astea. Și nu le uită.
Ar trebui să știm să luptăm pentru valori așa cum o facem pentru adevărurile științifice.
Există în aceste zile o relativizare a istoriei, a valorilor, chiar și a adevărurilor științifice. Ce mai rămâne nenegociabil?
Păi, tocmai valorile sunt nenegociabile, așa cum și adevărurile științifice sunt nenegociabile. Într-un secol al XXI-lea în care libertatea de exprimare a ajuns să însemne libertatea de a exprima în public aproape orice, există, de pildă, oameni care vor să revenim la teoria Pământului plat. Asta nu înseamnă defel că adevărurile științifice pot fi relativizate; astfel de forme de impostură au existat și vor mai exista, trebuie doar să înțelegem că ele au astăzi mijloace și spații mai generoase de vehiculare și să ne încăpățânăm să le combatem, cu calm și argumente. Valorile pot părea mai volatile, dar aceasta este o gândire riscantă: ar trebui să știm să luptăm pentru ele așa cum o facem pentru adevărurile științifice. Asta, mai ales într-o perioadă în care nonvalorile par foarte bine situate, societatea românească actuală fiind, din păcate, o ilustrare convingătoare a acestei stări de fapt.
Cât despre relativizarea istoriei, conflictul Israel-Hamas, precum și cel din Ucraina sunt exemple sugestive despre cum se poate face abuz de datele trecutului, în funcție de un interes sau altul. În spatele acestui joc de-a istoria sunt oamenii care suferă și temerea că omenirea nu reușește să înțeleagă, nici de data aceasta, lecțiile istoriei adevărate.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Oricum, autorul articolului, pe lângă a fi ușor candid și fără prea mare forță analitică, pare și foarte ”corect politic”. Cum să fie altfel, dacă e prezentat pe republica.ro? Că doar n-o să-l vedem aici adus în prim plan pe Dan Puric, de exemplu :-) :-) Iar impresia este întărită și de faptul că vorbește (repetând mecanic idei ale propagandei acestei tabere politice) și despre faptul că ”adevărurile științifice sunt nenegociabile” și că sunt unii care vin cu ideea că pământul e plat. Subțire de tot omul, dar fidel taberei corectitudinii politice. Habar n-are că adevărata știință nu ar trebui să aibă idei ”bătute în cuie”, nenegociabile, așa cum zice. Un simplu contraexemplu: dacă ideile științifice ar fi nenegociabile, atunci n-ar mai fi fost recunoscută ca valabilă teoria relativității a lui Einstein, care contrazicea flagrant (de fapt generaliza halucinant) ”vechea și buna” teorie a mecanicii lui Newton. Nu, ”corecții politic” ai prezentului se bazează doar pe opiniile științifice care le convin - și pe acelea le-ar vrea ei nenegociabile - opinii ale unor oameni de știință cooptați într-un fel sau altul în tabăra lor politică, sau cu iidei independente, dar asemănătoare taberei lor politice. De regulă opiniile oamenilor de știință, în multe domenii, sunt divergente. Unii susțin una, alții alta. Corecții politic scot în evidență și promovează doar opiniile ”corecte politic”. Alți oameni de știință, care vin cu ipoteze incomode, neagreate politic, sunt ridiculizați, marginalizați, chiar desființați profesional. Sigur, aici nu vorbim despre lucrurile chiar evidente și nenegociabile cum ar fi forma de cvasi-sferă (sau mai degrabă elipsoid de rotație) a Terrei, ci de alte lucruri mai delicate, cum sunt multe altele astăzi, dar care sunt foarte importante pentru politica momentului. Exemple? Nenumărate: de la domeniul medical și al nutriției până la schimbările climatice etc
Cititi dumnevoastra ce si cat a facut Stalin, vorbind dor de Rusia sau URSS. Stalin a fost un criminal odios.
Serios, putina informatie nu strica.
De acest citat mi-am amintit zilele astea cand vedeam la TV imagini noi de la acel festival, cu oameni vanati pentru a fi ucisi sau capturati.
Si alte cateva citate celebre ale unor oameni foarte destepti:
„Războiul este părintele şi regele tuturor lucrurilor; pe unii îi face zei, pe alţii oameni, pe unii robi, pe alţii liberi”. - Heraclit
„Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc” — un citat din Malraux, celebru și controversat.
„Cât despre acel bizar «sau nu va fi deloc», pe care noi îl luăm, într-un chip nu mai puţin bizar, în sens literal, vrea să spună că acest secol XXI, dacă nu va reuşi să-şi regăsească elanul începuturilor inteligenţei pe pământ, va rămâne fără gândire — ceea ce la Malraux echivalează cu a nu fi deloc.” - André Froissard, Le Point (5 iunie 1993)
„Marea problemă a secolului XXI va fi aceea a religiilor” mai afirmă Malraux (Antoine Terrasse, 2000).
Si pentru ca ati pomenit de Mark Twain, iata doua citate:
„Fiecare din noi este o lună cu o parte întunecată, pe care n-o arată nimănui”.
„Când Dumnezeu a creat omul, era deja obosit. Aceasta lămureşte destule”.
Omenirea nu va putea niciodata sa fie lecuita de rautate, prostie, ura, razbunare, violenta, patimi religioase. E in noi, in ADN-ul nostru si nu o sa putem face nimic. Doar educatia si teama ne mai opresc. Cat vor tine si astea, apoi nu va mai ramane nimic.
Si ceva care m-a facut sa rad gandindu-ma cu ce ne ocupam (tot legat de religie cu Ciolacu protagonist):
„Agenția Basilica susține că Ucraina este dispusă să ofere României moaştele Sfintei Teodora la schimb cu rămăşiţele unor eroi naţionali.
Declaraţia comună emisă în urma şedinţei comune a guvernelor Ucrainei şi României, derulată, miercuri, la Kiev, stipulează că cei doi premieri au remarcat „importanţa lucrărilor legate de organizarea căutării moaştelor Sfintei Teodora în Ucraina şi a mormintelor hatmanilor Pylyp Orlyk şi Ivan Mazepa în România”, arată agenția Basilica într-un comunicat postat pe site”. - https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/social/agentia-basilica-sustine-ca-ucraina-este-dispusa-sa-ofere-romaniei-moastele-sfintei-teodora-la-schimb-cu-ramasitele-unor-eroi-nationali-2548817
Desigur, poate fi un lucru bun si frumos, chiar nu ma pricep la moaste, dar mi se pare hilar ca doi premieri in toamna anului 2023 cea sfasiata de razboaie, conflicte, patimi religioase stau si discuta despre Sfânta Teodora de la Sihla.
„Pentru obţinerea acestor moaşte au mai fost făcute demersuri şi în 1992, la canonizarea Cuvioasei Teodora, însă fără succes”. – https://www.digi24.ro/
Sper ca acum sa avem mai multa bafta.
Cele două conflicte actuale nu sunt religioase, sunt în primul rând teritoriale și pornite din rațiuni politice și economice. Religia are un rol minor și în nici un caz determinant- reamintesc că religia ortodoxa promovează pacea ,bunătatea și înțelegerea între oameni ca principii fundamentale. Iar aducerea în discuție ca un element de amuzament a activității bisericii- fie și acest schimb de moaște- îmi pare o lipsă de respect. Față de o instituție care, orice s-ar spune, reprezintă un sprijin pentru cei în nevoie, boală sau deznădejde. Eu așa văd și simt biserica și religia ortodoxa.
Marturisesc ca mi-a incalcit neuronii. Nu ca ar fi multi. Dar m-am gandit ca daca si restul articolului este la fel, raman pe intuneric cerebral.
Sa auzim numai de bine.
Acolo, atat cat va exista omul pe Pamant, va fi (si) o problema religioasa.
Unul dintre citatele din Mark Twain nu are legatura cu religia, iar celalalt e mai mult o constatare a acestuia. Ca a crezut sau nu a crezut in Dumnezeu, cat a crezut si cum a crezut a fost treaba lui, nu stabilesc eu acum. Si apoi, fiecare cu parerea lui:
„Descrie acid în pamflete atipice doctrinar, - supus doar bunului său simț -, de asemenea în romane ori reportaje sclavajul emigranților chinezi pe coasta de vest, cultura religioasă afro-americană ori mormonismul de stil vechi, ori evlavia duminicală. Poporul american - mississippian - îl consideră anticlerical, nu ateu, ori antireligios” - (F. Rian, sursă proprie, Mississippi river, USA, cca. 2000).
Da, m-a amuzat stirea cu moastele si premierii si pentru ca nu e cazul sa ne ocupam acum de asa ceva. Parerea mea.
Daca-l pomenesti mai ironic sau mai critic pe Dumnezeu intr-o discutie asta nu inseamna ca esti un om fara Dumnezeu, neaparat necredincios, ateu, idiot. Eu privesc religia mai mult ca pe o stiinta si incerc sa o inteleg, dar asta e problema mea, uneori cred ca sunt mult mai credincioasa decat multi care pupa moastele si-si fac sapte cruci.
La fel si cu patriotismul: sunt patrioti si patriotarzi. Cum zici ceva critic sar patriotarzii si-ti explica cum esti tu de ateu in legatura cu patria.
Exista un studiu publicat in Curret Biology acum mai multi ani in urma (vreo 8), in care cercetatori din sapte universitati ale lumii au efectuat un studiu asupra copiilor crestini, musulmani si non-religiosi.
Esantionul studiului a fost format din aproximativ 1.200 de copii, din SUA, Canada, Turcia, China, Iordania si Africa de Sud. Dintre copiii intervievati, 24% erau crestini, 43% erau musulmani, iar restul de 27,6% erau non-religiosi.
Iar rezultatele sunt foarte interesante, nu vreau sa le comentez acum, aici.