Foto: Proiectul Merito
Profesorul de istorie Dan Solcan, de la Colegiul „B.P. Hasdeu” din Buzău, a vorbit anul acesta la Gala Merito, unde sunt premiați dascălii valoroși ai României, despre nevoia de implicare. Pentru arăta cât de puternică această nevoie, a descris despre istoria unui cuvânt, „idiotes”, care însemna pe vremea vechilor greci doar „privat/particular”. „Apoi, însă, s-a întâmplat un lucru formidabil: acum 2500 de ani, grecii – mai precis atenienii – au inventat democrația. Iar din acel moment, semnificația termenului nostru a cunoscut o evoluție spectaculoasă: ”idiotes” a devenit tot mai mult opusul lui polites - cetățeanul, cel care se implică în treburile cetății. Așa a apărut celălalt sens, cel care a ajuns până la noi: trebuie să fii idiot (i.e., neteafăr la minte, lipsit total de inteligență, stupid, nerod etc.) dacă, având în sfârșit șansa de a participa la binele comun – care e, în mod esențial, și binele tău –, o refuzi și îți vezi doar de treburile private. Mesajul vechilor greci este foarte limpede: nu poți pretinde dacă nu te implici”, spune Dan Solcan, într-un interviu pentru Republica.ro. Iar importanța acestui mesaj a fost confirmată de-a lungul istoriei: fără implicarea oamenilor buni, democrația apărută în urmă cu două milenii și jumătate se poate nărui peste noapte.
Citiți interviul integral
Ați vorbit despre etimologia cuvântului „idiot”. De unde provine acesta și care este mesajul pe care istoria lui ni-l transmite?
Am povestit, la Gala Merito, un lucru pe care îl spun și copiilor la școală, atunci când vreau să-i conving să se implice, să le pese de ceea ce se întâmplă în jurul lor. Este vorba despre povestea unui cuvânt grecesc, idiotes. În greaca veche, termenul respectiv trimitea la ideea de ”particular/ privat”; el nu avea, inițial, niciun fel de conotații peiorative, desemnându-l pur și simplu pe ”cel ce își vede de treburile sale”. Apoi, însă, s-a întâmplat un lucru formidabil: acum 2500 de ani, grecii – mai precis atenienii – au inventat democrația. Iar din acel moment, semnificația termenului nostru a cunoscut o evoluție spectaculoasă: ”idiotes” a devenit tot mai mult opusul lui polites - cetățeanul, cel care se implică în treburile cetății. Așa a apărut celălalt sens, cel care a ajuns până la noi: trebuie să fii idiot (i.e., neteafăr la minte, lipsit total de inteligență, stupid, nerod etc.) dacă, având în sfârșit șansa de a participa la binele comun – care e, în mod esențial, și binele tău –, o refuzi și îți vezi doar de treburile private.
Mesajul vechilor greci este foarte limpede: nu poți pretinde dacă nu te implici. În alte construcții politice, binele poate veni (sau nu) de aiurea – de la ”bunul monarh”, de pildă. Democrația este, însă, un mecanism care ne garantează că nu vom trăi, ca membri ai colectivității, mai bine decât merităm. Refuzând sistemul piramidal, în care decizia vine ”de sus”, grecii au imaginat un spațiu politic circular, în care puterea era „depusă” la centru, iar cetățenii se situau pe circumferință, la egală depărtare de ea. Dar egalitatea în drepturi politice vine la pachet cu datoria de a te implica. Idiotes (în sensul originar) ești prin firea lucrurilor, polites înveți să devii. Așa merg lucrurile într-o democrație funcțională.
Merită adăugat un detaliu. Pentru a pune pe picioare și, apoi, pentru a putea păstra democrația, atenienii au fost siliți să inventeze, uneori, soluții neobișnuite.
De pildă, o reorganizare administrativă a statului aparent fantezistă și nefuncțională, dar care era singura soluție pentru a sparge unitatea de interese, de afaceri, de influență a liderilor dintr-o zonă sau alta (a ”baronilor locali”, cum le-am zice astăzi); sau ostracismul, faimoasa și disperata metodă de a preveni reîntoarcerea la tiranie.
Un profesor foarte drag mie, doamna Zoe Petre, ne-a spus cândva că ”democrația s-a născut greu, cu forcepsul, dar se poate nărui foarte ușor”.
Un alt profesor pe care l-am prețuit mult, domnul Lucian Boia, dădea exemplul României anului 1938, când, după șapte decenii de democrație, instaurarea regimului autoritar carlist n-a întâmpinat aproape nicio rezistență: ”S-a putut constata atunci cât de ușor este să instaurezi în România o dictatură, mai ușor decât practicarea unei democrații oneste și responsabile.” Iar dacă ne uităm la ceea ce se întâmplă în jurul nostru... spaimele vechilor greci devin, mă tem, extrem de actuale.
De ce ar trebui să se implice un profesor dincolo de lecțiile pe care le face la clasă? Cum se poate implica un profesor?
Primul lucru pe care trebuie să-l faci este să te implici în ora de clasă, iar asta înseamnă mult mai mult decât lecția pe care o ai de dus la bun sfârșit. Or, acest lucru nu e de la sine înțeles. Sunt mulți profesori grozavi, dar sunt și destui profesori care nu merită nici măcar salariul pe care îl iau – dacă nu admitem acest lucru, nu vom avea un punct de plecare corect. E clar că niciun sistem educațional din lume nu te poate împiedica să faci așa încât ora ta să conteze cu adevărat pentru copii. Un excelent început ar fi să admiți, cum spunea cineva, faptul că tu ești la catedră doar pentru că ei, elevii tăi, sunt în bănci; ei sunt unicul tău rost ca profesor. Apoi, ar trebui să asumi ideea că educația înseamnă în primul rând construirea unei relații între alți oameni și tine, mai exact o relație de durată la care trebuie să lucrezi permanent (ceea ce, pentru foarte multe profesii, nu este valabil). Dacă la acestea se adaugă pasiune, forță de muncă, înțelegere, umor și alte câteva (zeci de) ingrediente, lucrurile vor merge bine.
Dvs. cum ați ales să vă implicați?
Dincolo de lucrul la clasă, relația despre care vorbeam poate fi îmbogățită în multe feluri. Eu am ales s-o fac din două motive: pe de o parte, pentru că am șansa de a lucra cu copii extrem de dotați, care te provoacă în permanență; pe de altă parte, pentru că sunt nemulțumit de ceea ce oferă sistemul actual de educație (elevilor și mie). Și atunci, ne căutăm de joacă. Sigur, e greu să prind aici atmosfera atâtor zeci de proiecte, dar... ce facem, de fapt, împreună? Scriem și rescriem texte, citim pentru a învăța să scriem mai bine; ne zbatem pentru o fotografie reușită, lăsând la o parte alte 500 nu la fel de bune; învățăm Adobe InDesign și avem răbdare să refacem de 44 de ori o punere în pagină, până când revista noastră, în Agora, iese ”profi”; ajungem unde cu gândul n-am gândit, încercând să rezolvăm un caz social; stăm ”la vorbă” cu Iv cel Naiv, Ada Milea, Florin Bican, Laura Grünberg sau André Martins de Barros, genialul pictor din Montmartre, și uite-așa se pune de niște interviuri grozave; îmbinăm muzică, imagine și imaginație în clipuri simpatice sau dramatice (vezi ”Și cărțile au... plete”, pe care-l găsiți pe YouTube, sau filmul despre cazul celor cinci copii din Budișteni); gândim și organizăm spectacole de binefacere; jucăm teatru cu o plăcere greu de descris, fie că e vorba de scena de la Bulandra sau de repetițiile de toate zilele din sala 5; gătim și mâncăm tradiționala Plăcintă de ziua noastră, a Clubului 3,14 (pe 14 martie, Ziua internațională a numărului Pi); muncim pe rupte, facem și desfacem idei, râdem până ne apucă tusea, ne simțim bine împreună. Facem lucruri de oameni mari cu oameni mici.
Cum credeți ar trebui societatea să le vină în întâmpinare profesorilor și să lucreze cu aceștia pentru binele comun?
Primul care ar trebui să lucreze cu profesorii, pentru profesori și pentru binele comun este statul. Statul ar trebui să aloce 6% din PIB pentru educație (nu pe hârtie sau ca declarație de intenții). Statul ar trebui să atragă în sistem, printr-o salarizare atractivă, cei mai buni absolvenți de facultăți – în Finlanda și Japonia, în sistemul de educație nu intră decât absolvenți care s-au situat între primii 5%, respectiv 10% ca medii! Statul ar trebui să creeze cadrul pentru specializarea profesorilor tineri – una serioasă, nu una ”echivalentă” cu un examen de definitivat. Statul ar trebui să creeze condițiile pentru recompensarea profesorilor în funcție de munca și rezultatele lor, aspect care mi se pare vital pentru orice sistem de educație. La summitul RBL de anul trecut, profesorul Eric Hanushek (Stanford University) spunea: ”Toată lumea știe cine sunt profesorii buni într-o școală. Directorul o știe, profesorii o știu, părinții o știu, elevii o știu... femeia de serviciu o știe! Vă trebuie urgent criteriile pentru a recompensa acești profesori.”
Cele de mai sus sunt lucruri evidente și de bun simț într-o țară în care educația este, într-adevăr, o prioritate de stat. Cele aproape trei decenii de reformă și contrareformă care au făcut din educație ”copilul bolnav al României” ne-au arătat, însă, cât de departe suntem de normalitate. (Fără a fi vreun fan al teoriei conspirației, nu pot să nu mă întreb, alături de atâția alții, ce interes ar avea o clasă politică precum cea a României postdecembriste să sprijine un progres semnificativ în educație a cărui victimă ar fi, inevitabil, chiar ea.) De aceea, soluția este, probabil, o reclădire a încrederii printr-o mișcare începută ”de la firul ierbii”. Or, pentru că ați pus problema în termeni de societate, un exemplu de reacție sănătoasă a societății civile este, cred eu, Proiectul Merito. Există acolo viziunea, mijloacele și încăpățânarea de a lupta pentru educație, aducând laolaltă oameni de afaceri, profesori și nu numai, într-un proiect pragmatic și coerent. Iar dacă am vorbit la Gala Merito despre idiotes și polites, este tocmai pentru că acest proiect mi-a oferit un sens al implicării de care aveam nevoie.
Le sunt recunoscute profesorilor buni meritele și eforturile? De ce are nevoie un profesor ca să se simtă împlinit?
Un studiu foarte recent și bine documentat realizat de Fundația Romanian Business Leaders (RBL) și D&D Research arată că România se plasează pe antepenultimul loc în lume și pe ultimul loc în Europa în ceea ce privește statutul profesorilor. Studiul merită parcurs în întregime, dau aici doar două exemple: meseria de profesor este, la modul general, indezirabilă, profesorii înșiși plasându-se pe ultimele locuri – mai precis pe locul 12 din 13 profesii (doar înaintea bibliotecarilor); pe de altă parte, doar 1% dintre respondenții din România sunt în acord total cu afirmația: ”Elevii de astăzi își respectă profesorii”, ceea ce reprezintă cel mai scăzut procent din toate țările în studiu. Nu aș comenta mai mult.
La cea de-a doua parte a întrebării, cred că răspunsul variază mult de la persoană la persoană. În orice caz, atât timp cât profesia asta reprezintă pentru tine o vocație, nu o prestare de servicii, bucuriile pot fi mari. Nu știu dacă sunt un profesor împlinit, dar nu am nicio ezitare să mă consider un om fericit cu ceea ce face; este o fericire care se construiește dincolo de statisticile amintite mai sus. Lucrez de o mulțime de ani cu adolescenți de liceu, am învățat să-i observ, să trag cu ochiul la spectaculoasa lor metamorfoză în regim 2.0. Îi văd zi de zi purtându-și prin clase și pe holuri bucuriile, îndrăgostirile, neliniștile, eșecurile ”de etapă”. Știu că se străduiesc să parcurgă perioada aceea de turbulențe maxime pe care psihologii o numesc ”storm and stress”, pentru care s-a inventat sintagma (ușor pleonastică, probabil) ”cactus țepos”. Cred că reușim să facem treabă bună împreună, iar uneori ne ies lucruri de-a dreptul grozave. Îmi dau seama că risc să devin liric, dar asta este modalitatea mea de a vă asigura că, în relația dintre un profesor și un ”cactus țepos”, profesorul are un milion de lucruri de câștigat.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Iar ideea de a recompensa profesorii după rezultate, face ca profesorii să fie mult mai atenți la elevii care promit, la olimpici, și să-i ignore pe ceilalți. Cred că chiar pe Republica am citit asta.