Profesorul Radu Gologan: „Copiii de azi gândesc mult mai aplicat decât noi, dar sunt mai leneși în a face lucruri formale”

Profesorul Radu Gologan, coordonatorul lotului olimpic de matematică și președintele Societății de Științe Matematice din România, spune că metoda pe care o practică domnia sa pentru a-i apropia pe copii de matematică este să apeleze permanent la intuiția acestora.

Domnule profesor Radu Gologan, când erați elev, ce materie nu vă plăcea?

Nu cred să fi fost o materie care să nu-mi placă. Poate că eram puțin speriat de muzică, deși am ajuns un fan și apoi am învățat să cânt la chitară. Mi se părea însă îngrozitor să înveți notele, pe lângă asta, neavând instrumente muzicale în casă, simțeam așa… o inhibiție… Mă gândeam că aș putea fi afon.

Cum ați descrie relația dvs cu matematica?

Dragoste la prima vedere.

Câte necunoscute a avut ecuația vieții dvs?

Am avut o viață presărată cu de toate… Cu foarte multe lucruri frumoase, dar și cu multe lucruri care m-au marcat și care mi-au rămas ca părți dureroase în suflet. Unul dintre ele a fost chinul și moartea primei mele soții. Asta m-a marcat și am încă undeva ascunsă suferința asta.

Cum ați copilărit? Ați fost un copil cuminte?

Am copilărit frumos. Am fost un copil încăpățânat și destul de obraznic în relațiile cu tata. Eram două piese tari, deși tata mă admira foarte mult pentru calitățile mele intelectuale. Am fost un copil considerat isteț de toată lumea, dar cu o personalitate puternică. Voiam să-mi impun punctul de vedere cu orice preț. Tata însă mi-a marcat cel mai tare existența cu felul său corect de a fi și cu realizările sale.

Nu ați trăit într-o familie bogată…

Nu, nu… Am locuit la Sibiu foarte multă vreme, ai mei plecaseră din Brașov de frica Securității, pentru că ai mei bunici fuseseră primar și viceprimar în Brașov, și au fost arestați. Securitatea intrase în casă noaptea, vorbesc de vremea când eu eram bebeluș… Deci am trăit la Sibiu, unde tata a obținut un post de inginer la CFR, mama un post de profesoară, și aveam ceva rude acolo care ne-au sprijinit să ne facem un rost. Și așa am stat 15 ani în orașul copilăriei mele, frumosul Sibiu.

V-a fost frică?

Nu, niciodată, dar am trăit într-o familie în care eram învățați ce trebuie să spunem, ce nu trebuie să spunem și știam foarte bine cum au suferit cei din familia mea. După ce Moșu, (bunicul) a ieșit din pușcărie, nu a avut pensie, nu a avut nimic și am locuit cu toții, 6 persoane în două camere.

Ce curios atunci că, după ce ați ajuns atât de cunoscut și de valoros în domeniul dvs, nu ați ales să plecați din România?

A ales fratele meu înainte, eu nu am plecat. Am ales să stau aici și să am grijă de părinți și am făcut foarte bine. Sigur, nu acesta a fost motivul principal, ci faptul că eu nu sunt făcut, constituța mea nu este de așa natură, ca să stau departe de locurile dragi, departe de oamenii dragi.

Prea multe încercări de reformă și acea dorință a fiecăruia dintre cei aflați la conducere de a fi al doilea Spiru Haret au făcut ca lucrurile să se strice.

Deși matematica ar fi fost totuși acel limbaj universal care v-ar fi făcut viața foarte ușoară…

Mi s-a propus, da, în '81 când am avut o specializare în Franța- singura mea ieșire, mi s-a propus deci să rămân și să fac un doctorat în America de către profesorul meu de acolo. Și da, alta ar fi fost viața mea și activitatea mea științifică, dar nu am putut…

Cum începeți o oră de matematică? Aveți un fel anume?

Dacă vorbim de orele cu studenții, sau cu elevii de liceu cu care fac pregătiri pentru olimpiadă, primul lucru pe care îl fac este să mă uit la ochii lor.

La ochii lor?

Da. Asta mă încarcă de energie, pentru că am de-a face cu copii foarte inteligenți și ochii lor strălucesc altfel față de cei din clasele slabe. Într-o sală din Facultatea de Informatică, când intru la cursuri și îi văd că stau cu ochii ațintiți asupra mea, mă încarcă de energie, mă stimulează să le arăt că pot să le fac față. Când ai de-a face cu o sală cu copii care nu sunt prea dornici de matematică, sau care nu sunt prea pregătiți sau curioși, parcă și energia ta scade… Că matematica nu este numai o serie de formule sau exerciții scrise pe o tablă, înseamnă o filozofie a vieții, a gândirii pe care trebuie să o transmiți și pe care azi, din păcate, rar profesorii o transmit.

Care este definiția pe care o dați matematicii?

Filozofia lumii, a gândirii. Asta am aflat de la cel mai iubit profesor al meu din liceu.

O filozofie, da… Atunci îmi explic de ce oamenii au o admirație pentru medici, pentru astronauți, pentru ingineri, admirație care, față de matematicieni, este dublată de…

Frică. Da, au o admirație combinată cu frică. Din păcate asta este o idee preconcepută care durează de secole, că matematicianul e altfel decât restul lumii. Te duci într-o cancelarie plină de profesori, tu, care predai matematică, și toată lumea se uită la tine ca la omul cifrelor, poate chiar ca la unul ciudat, care se ocupă de ceva de care multora le-a fost frică tot liceul… Asta este imaginea… Dar cei mai mulți dintre ei sunt oameni care au înțeles această filozofie și sunt la rândul lor speriați de alții care se sperie de ei și de gândirea lor. Dacă vă uitați veți vedea că mulți dintre directorii buni de școli din România, sau din alte părți, sunt profesori de matematică sau fizică.

Înclin să cred că cea mai bună soluție pentru educație ar fi fost să fi lăsat lucrurile așa cum erau la momentul Revoluției și apoi amendate ușor și adaptate noilor condiții.

Ce cărți citiți?

În ultima vreme mai mult cărți de istorie și poltică, dar a fost o vreme când am fost pasionat de literatura sud americană. În liceu am fost preocupat de literatura rusă. Acum însă nu mai am la fel de multă răbdare să citesc romane.

Că tot ați pronunțat politică… V-ați gândit cumva să faceți politică?

Doar în cele mai ascunse tenebre ale gândului… Discut despre asta adesea, chiar zilele trecute am discutat cu o doamnă care a făcut politică la nivel înalt și care nu mai face, spunându-mi că nu a rezistat, în schimb mă întreba pe mine de ce nu intru eu în partea asta, de ce nu am fost activ. I-am răspuns că nu vreau să intru într-un viespar în care să nu mă înțeleg cu viespile și că eu cred că dau mai mult societății prin ceea ce fac. Asta o văd și o simt, pentru că mă întâlnesc cu persoane din tot eșichierul politic și observ că mă cunosc, îmi cunosc opiniile și mi le respectă, fie că sunt psd-iști, fie liberali, fie din alte partide.

Dar v-ați gândit la ceea ce ar însemna o reformă în educație?

Mă gândesc de mult și e o problemă foarte complicată de matematică pe care nu am rezolvat-o de 20 de ani încoace.

Dar are soluție?

Nu știu ce să spun. Înclin să cred că cel mai bine ar fi fost să fi lăsat lucrurile așa cum erau la momentul Revoluției și apoi, în timp, ușor amendate anumite lucruri și adaptate noilor condiții. Prea multe încercări de reformă și acea dorință a fiecăruia dintre cei aflați la conducere de a fi al doilea Spiru Haret au făcut ca lucrurile să se strice. Și acum mă uit la, cum spun ei, Programul Cadru (ce cuvinte inventate aiurea cum e „cadru”- ce cadru?) care conține felul în care sunt evaluați profesorii în perioada asta, după ce promisiunile de debirocratizare au fost atât de mari- și doamna ministru știe că birocrația omoară sistemul- și văd atâtea hârtii care nu au niciun rost. Acest program cadru de evaluare a profesorilor este ceva îngrozitor. Eu nu știu ce funcționari bolnavi au putut să scoată din mințile lor așa ceva! Sute de rubrici cu tot felul de argumente, o aberație totală! Un director de școală ar trebui să-și dea demisia pentru că nu poate să facă fiecăruia din cele 100 de cadre didactice o asemenea evaluare.

Profesorii sunt niște oameni foarte chinuiți acum.

Da, și deși activitatea școlară pe calculator funcționează, se pare că e mult mai greu decât la clasă. Și profesorii și copiii se plâng că este o activitate foarte obositoare. Eu observ un lucru și anume că soția mea care face acest gen de activitate, lucrează de dimineața până seara pe calculator. O dor ochii, capul. Apoi văd la copii. Fetița mea cea mică, deși are ore cu o învățătoare foarte activă și drăguță, după o jumătate de oră obosește foarte tare. O oră de calculator e mult mai densă decât o oră la clasă. La clasă se mai face o glumă, o pauză, asta face parte din relația sufletească profesor-elev care la calculator dispare. Lucrurile cred că trebuie combinate.

Apelul permanent la intuiție

În ce constă viața dvs intelectuală în afară de matematică?

Am devenit administrator în ultimii ani. După o anumită vârstă și o sumă de realizări, ajungi să fii chemat foarte des în prezidiu. E o glumă asta, stai în prezidiu unde, vorba lui Moisil, cam stai și ațipești. Trebuie să fie cineva în față, de obicei cel mai bătrân sau cel mai experimentat. Asta se întâmplă la Societatea Matematică unde mă bucur să fi reușit împreună cu colegii mei s-o fi făcut mai vizibilă și, în plus, fără probleme financiare. Să sperăm că nu ne distruge criza asta, pentru că ar fi mare păcat. Cred că nu mai există profesor de matematică care să nu știe această frază pe care am pus-o mereu în față: matematica nu se face ca să construiești, matematica se face ca să gândești.

Este un mit care spune că românii, copiii români sunt pricepuți la matematică.

Nu e un mit. Sunt condiții istorice care demonstrează asta și faptul că populațiile din această zonă, că nu e vorba numai de România, ci și de Bulgaria, Ucraina, Rusia, au fost amestecate și au avut gene bune. Iar matematica este singura știință care nu are nevoie de investiții foarte mari materiale. Plus un fel de agilitate în gândire care se vede la popoarele care au suferit de-a lungul istoriei și care erau obligate să găsească soluția cea mai bună ca să subziste. Eu spun în glumă că, atunci când veneau turcii sau tătarii, genetic, cei care găseau drumul cel mai scurt la pădure, supraviețuiau.

Foto Wavebreak / Profimedia

Care este metoda dvs de a apropia copiii de matematică?

Apelul permanent la intuiție. Eu, când eram în clasa a zecea, am încercat singur să învăț toată materia de liceu și mă consideram special că știam să calculez integrale, dar nu le înțelesem cum trebuie. Era ceva formal. Când am ajuns în facultate și am întâlnit mari matematicieni care scriau abstract, dar gândeau intuitiv, mi-am dat seama că altfel trebuie să pornești. Și de atunci asta încerc eu permanent. Cât mai mult desen, cât mai multă intuiție.

Ce concerte ascultați?

Ascult muzică clasică, dar nu sunt atât de avansat încât să ascult orice. Sunt fascinat de Beethoven, ascult Imperialul… În rest, ascult muzica anilor '70, Credence, Beatles, mai scot chitara pentru câteva acorduri, stau cu fetița mea cea mică la orele de pian.

Fiica dvs e în clasa întâi. Ați luat-o, deci, de la capăt. Cum este?

Îmi dau seama că azi copiii gândesc altfel, mult mai aplicat decât noi. Vor să vadă imediat ce obțin din ceea ce li se cere să facă. Nepoții mei, care sunt cu 10 ani mai mari decât fetița mea, nu-și pun problema asta, ce să mai zic de fiica mea cea mare pentru care totul trebuia făcut și făcea fără să-și pună problema de ce.

Și această gândire aplicată mai lasă loc intuiției?

Da, lasă. Să știți că s-au făcut niște conexiuni genetice probabil, dar ei gândesc mai bine ca noi, însă sunt mai leneși în a face lucruri formale. Foarte greu mai învață lucruri pe dinafară.

Dumnezeu nu este o persoană, nu e legat de biserică, e fiecare dintre noi, este o sumă a statisticii care domină lumea.

Considerați acest an ca fiind pierdut?

Nu, dimpotrivă este un an care aduce mult. În primul rând, copiii au înțeles că trebuie să facă față unor situații noi, pe de altă parte, dacă vă referiți la școală, mi se pare fără sens afirmația „că e pierdut”. Nu contează ce faci în școală, ce ți se predă, în școală e important să înveți să gândești, nu faptul că nu ai făcut integrale în clasa a douăsprezecea e important, e important ce ai făcut înainte de asta. Pe de altă parte, mama îmi povestea că, în 1944, când au început bombardamentele, în primăvară, și Brașovul a fost și el bombardat, bunicul a adus fetele aici la Bran unde suntem acum, toată vara. Școlile s-au închis și atunci și în toamnă s-au reluat ca și cum nu s-a întâmplat nimic. Și în vara aceea au stat, au citit, aveau o bibliotecă foarte mare, au aflat ce se întâmplă în lume, nu au pierdut nimic.

Recomandați testări repetate, concursuri de matematici, copiii să meargă la toate acestea?

Sunt două feluri de testări: unele care sunt strict științifice și care trebuie să dea o imagine despre pregătirea respectivă, și testările care sunt un fel de concursuri în care părinții se întrec între ei al cărui copil e mai bun. Sunt bune și acestea, atunci când copilul este pasionat de materie, dar nu când este împins cu forța de la spate.

Foto Jurgita Vaicikeviciene/ Alamy/ Profimedia

Cum descrieți examenul de capacitate, de intrare la liceu?

Nu este făcut pentru a verifica felul în care gândește un copil, ce a acumulat în materie de gândire, ci este formal, legat de niște rețete. De asta atâtea meditații în care copiii învață rețete, de asta când ajung în liceu, după ce au avut 10 în școală, își dau seama că nu înțeleg de fapt nimic din matematică. De aceea vedeți copii care în clasa a noua abia mai scot un 7 la matematică, în școala generală având doar 10 . Dar nu e vina lor. E vina sistemului și a examenelor.

Matematica îl exclude pe Dumnezeu?

Nu. Sunt credincios, dar sunt credincios ca toți matematicienii. Avem o altă viziune asupra Celui Atotputernic.

Care?

El nu este o persoană, nu e legat de biserică, e fiecare dintre noi, este o sumă a statisticii care domină lumea.

Nu contează ce faci în școală, ce ți se predă, în școală e important să înveți să gândești.

Există o problemă de matematică pe care nu ați făcut-o?

Da, sunt multe. Însă cel mai frumos rezultat la care mă gândesc cu mândrie și la care am ajuns împreună cu alți colegi a fost cel dat la o problemă care mi-a fost pusă de un mare matematician la Moscova în 1981 la care m-am gândit vreo 20 de ani. Găsisem niște căi care mergeau, și am publicat ceva legat de problema respectivă, dar răspunsuri foarte parțiale. La un moment dat, m-am întâlnit cu vreo doi foști studenți și am aflat că preocupările lor ulterioare au avut legătură cu problema respectivă. Repede am scris o primă soluție a problemei, după care m-am dus și am discutat cu ei în seminar și, în câteva săptămâni, am rezolvat problema.

Tinerii nu se mai îndreaptă spre pedagogie, nu mai vor să se facă profesori…

În ultima vreme am reușit să mai schimbăm puțin percepția. Da, a fost o perioadă foarte lungă în care era o lipsă acută de tineri. În ultimii ani însă lucrurile s-au mai schimbat. La Facultatea de Matematică au existat șefi de promoție care putea face carieră internațională și au ales să se facă profesori în România.

Meseria de profesor ține doar de dorință, de vocație?

În general, da, dar pot fi și alte motivații, de pildă mama mea a fost profesoară de matematică, dar ea și-a dorit să fie pianistă. Bunicul meu aproape că a obligat-o să facă o „meserie serioasă”, cum spunea el, de profesoară. Iar eu, când i-am spus tatălui meu în clasa a 11-a că, gata, m-am hotărât și am ales să fac Matematica, tata mi-a răspuns da’, ce, aia e meserie?

Cititi mai mult pe cristinastanciulescu.ro

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp