Psihoterapeut: Ce i-aș putea spune unui refugiat de război care a fugit în România

Foto: Profimedia Images

De la sfârșitul lui februarie lumea stă cu sufletul la gură, urmărind oroarea războiului din Ucraina; un război în inima Europei civilizate, care părea să fi lăsat în urmă astfel de dezastre. Pȃnă mai ieri problemele cele mai grave păreau restricţiile anti-covid şi valoarea facturilor; peste noapte aproape, am ajuns să vedem cum vecinilor noştri - despre care, să fim sinceri, nu ştiam mare lucru de fapt - li se dărȃmă casele şi vieţile pentru că cineva are nevoie să-şi afirme supremaţia.

Nu pot decȃt să admir extraordinara mobilizare a romȃnilor (şi nu numai) pentru a ajuta cȃt de mult se poate victimele civile ale războiului. Pare că fiecare a sărit să contribuie cu ceva – ba chiar au apărut metode extrem de inventive de a ajuta, depășind mult clasicele ajutoare financiare sau în alimente/obiecte de folosință curentă.

Ca psihoterapeut, evident că nu pot rămȃne de-o parte. Trauma războiului este enormă şi va lăsa răni profunde, care vor marca o întreagă generaţie. Ca pregătire pentru un viitor suport, am încercat să mă pun psihologic în pielea celor ce fug de bombe, am încercat să înţeleg cam ce trăieşte psihologic cineva care şi-a văzut viaţa complet distrusă, care şi-a pierdut rosturile sale normale şi a ajuns să trăiască pe un colţ de saltea, într-o ţară care nu este a lui, a cărei limbă şi cultură nu le cunoaşte, fără să stie ce se întȃmplă cu cei dragi şi fără să ştie dacă, după ce conflictul armat se va fi sfȃrşit, va mai avea o ţară unde să se întoarcă.

M-am gândit mult la ce i-aş putea spune unei astfel de persoane. Oare cum aş putea eu să îi fiu alături, să îi readuc măcar un dram de speranţă în acest zbucium?

Ce i-aş spune ar fi că dacă Universul „mare" pare să nu mai aibă sens, să se concentreze pe universul mic, cel din propria vecinătate. Să încerce să vadă un sens în modul în care îşi duce viaţa în fiecare zi, fără a face pe moment planuri de viitor. I-aş spune să caute să-şi găsească un rol în ce se întȃmplă în jur, fie şi unul aparent insignifiant: că e vorba de a avea grijă să fie curăţenie în bucățica de loc pe care o ocupă, că poate spune poveşti unor copii speriaţi, că poate traduce pentru cei din jur, că poate să sprijine un bătrȃn pentru a se deplasa...

I-aş spune că, indiferent unde se află, este o persoană, este un om care are capacități şi abilități care nu au fost distruse de război şi că le poate folosi pentru comunitatea de refugiați sau pentru țara lui. Poate este profesor şi atunci ar putea continua să educe şi dintr-un refugiu. Poate este IT-ist şi poate pune la punct un sistem de informare şi evidenţă a celor împrăştiaţi prin lume. Poate este un bun organizator şi poate fi interfaţa cu autorităţile. Poate ştie o limbă străină şi îi poate învăta şi pe ceilalţi. Poate este medic sau farmacist şi îi poate susţine pe cei din jur. Poate este mecanic sau electrician şi poate pune la punct ce nu funcţioneză. Poate este artist şi ar putea aduce un pic de frumuseţe în universul mic al locului de refugiu... şi tot aşa; cu siguranţă fiecare om ştie ceva util şi poate pune asta la dispoziția celorlalţi.

I-aş spune că războiul nu anulează valorile umane, dimpotrivă, că le scoate la lumină, şi că sensul vieţii este acela de a fi un om întreg, moral, de a avea compasiune – şi că asta nu i-o poate lua nicio maşinărie de război.

I-aş mai spune că poate că aceste vicisitudini vor fi ocazia de a scoate la lumină ce e mai bun în oameni şi că poate asta e ocazia de a vedea ce contează cu adevărat în viaţă.

Şi i-aş mai spune că este în regulă ca uneori să plȃngă, ca uneori să simtă că totul s-a sfȃrşit, ca uneori să se simtă doborât, sau copleşit de grija pentru cei dragi ... atȃta vreme cȃt după aceea se va ridica şi se va întreba: cum pot eu să contribui, aici şi acum, la efortul nostru, al tuturor, pentru a găsi o rezolvare la toate astea?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp