„Rinocerii de azi sunt adoratorii lui Trump și Putin”. Piesa lui Ionesco, mai actuală decât oricând

sursa foto: Profimedia

Am văzut aseară, la invitația lui Vlad Massaci – căruia îi mulțumesc și pe această cale – Rinocerii lui Ionesco.

La nivelul ei de carne, piesa e, evident, una autobiografică: o piesă „cu cifru”. Știm sigur cine e Bérenger: Ionesco însuși, după cum la fel de bine ar putea fi Mihail Sebastian.

Știm cine e Logicianul, producător în serie de paralogisme care justifică, radical și definitiv, orice: e Cioran, producătorul silogismelor d'amertume – după cum la fel de bine ar putea fi Nae Ionescu însuși.

Știm și cine e Jean, dandy-ul ordonat și carierist care nu admite să fie contrazis: oricare dintre Noica, Vulcănescu sau Eliade. Iar actul al doilea, dialogul dintre Bérenger și Jean, nu poate fi urmărit decât cu un nod în gât, fiindcă e despre groaza și durerea pierderii unui prieten capturat de inumanitate. O știm cu toții, am trait-o noi înșine în pandemie, sau după izbucnirea războiului din Ucraina, sau acum, în plină ascensiune a fascismelor.

Dar Ionesco nu a scris doar o piesă antifascistă. Fiindcă știm, iarăși, cine e Dudard. Dacă detaliul pipei ne scapă (în versiunea Massaci el lipsește cu desăvârșire, sau poate nu l-am observat eu), ne-o spune explicit Ionesco însuși în interviuri: Dudard e Sartre, amoralul propagandist-șef al Uniunii Sovietice în Franța.

După cum știm și cine e Botard, emițătorul la foc automat de lozinci marxiste și marxist-leniniste: e caricatura intelectualului francez comunist care, la jumătatea secolului trecut, nega vehement crimele lui Stalin, interpretate ca propagandă antisovietică.

Nu știm însă, și probabil că e mai bine să nu știm asta niciodată, cărei femei din viața reală i-a dedicat Ionesco infama titulatură de Madame Boeuf.

La nivelul ei de carne, de istorie trăită, de (auto)biografie, Rinocerii e o piesă fundamental românească și, simultan, fundamental franțuzească.

Vedem asta cel mai bine în actul al treilea, cel al adaptării în masă la noua realitate rinocerizată. E adaptarea societății românești la fascismul anilor 30-40 ai secolului trecut, după cum și adaptarea la ceaușism a burgheziei, după faimosul discurs nationalist al lui Ceaușescu din 1968. Dar e, la fel, și adaptarea societății franceze la regimul de ocupație nazistă.

După cum, evident, e și adaptarea societății globale de azi la grosolănia rudimentară a fascismului lui Trump. Fiindcă, dincolo de carne, Rinocerii e o piesă universală și omnitemporală. Rinocerita e o boală posibilă oriunde și oricând, în orice condiții și în orice circumstanțe – la fel ca ciuma lui Camus.

Rinocerita e pierderea – mai întâi treptată, prin inevitabila și până la un punct benigna conformare socială, și ulterior prin cădere bruscă, întrucâtva neanticipată și neanticipabilă – a umanității. E credința că celălalt nu e și nu merită să fie tratat ca o ființă umană, credință care te transformă în neom, în monstru.

Rinoceri, azi, sunt adoratorii lui Trump, ai lui Putin, ai lui Xi și ai oricărei alte figuri autoritare care promite putere în schimbul denunțării umanismului. Rinoceri sunt suveraniștii, neoceaușiștii, neolegionarii – dar și stângiștii radicali care închid ochii la ororile din Iran în numele luptei împotriva imperialismului american.

Rinoceri sunt toți cei care își reprimă umanitatea în numele unei ideologii sau al unei credințe exprimate clișeistic prin sloganuri golite de sens.

Rinoceri, de aceea, sunt și toți cei care ne sufocă cu dezvoltare personală, cu arta de a deveni milionar în 20 de pași simpli, cu binecuvântările antreprenoriatului și ale productivității, cu manifestare, cu meditație cuantică, cu orice negare (prin abstractizare) a fragilității complicate și iremediabile a cărnii noastre.

Dar toate astea – și celelalte de același fel – au ca fundament, ca precursor, conformarea benignă, inevitabila dezumanizare prin clișeu. Oricare ar fi clișeul.

Primul act din Rinocerii exact asta pune în evidență. În primul act, cu excepția lui Bérenger, nimeni nu vorbește propriu zis. Toți se exprimă prin clișee, prin formule prefabricate, prin idei primite de-a gata, cum ar zice Flaubert. Nicio emoție nu e autentică, e doar ce trebuie să fie, precum celebrul zâmbet la pertu al americanilor.

Versiunea Massaci aduce la zi tema asta, prin punerea cuvintelor, a dialogului în plan secund și aducerea în față a clișeului contemporan prin excelență: fotografia instagramabilă și selfie-ul. Toate personajele (cu excepția lui Bérenger) au telefoane smart și fac poze, ba și selfie-uri, cu orice: cu rinocerul, cu pisica moartă, cu durerea posesoarei pisicii.

Suntem puși de la bun început în postura inconfortabilă de a ne recunoaște în comportamentul personajelor. Vechiul „și eu spun asta”, care putea fi eficient și percutant pe vremea lui Ionesco, în vechea lume centrată pe cuvinte, a fost înlocuit de Massaci cu „și eu fac asta”, specific lumii centrate pe imagine (și pe influenceri glossy) în care trăim azi.

Confruntați direct cu acest disconfort produs de conștientizarea că „și eu fac asta”, înțelegem că rinocerita derivă dintr-o proto-rinocerită la care nimeni nu e imun fiindcă, în ultimă instanță, proto-rinocerita e conformarea la clișeul (perceput ca) benign, e banalizarea lumii prin clișeizare și golirea de sens prin repetarea automată, de un număr infinit de ori, a clișeului.

Du mécanique plaqué sur du vivant, cum ar fi zis Bergson, care vedea în asta sursa umorului. Doar că, ne spune Ionesco, e și sursa proto-dezumanizării, care ne amenință cu transformarea în rinoceri.

Și cu asta ajungem la Bérenger, ultimul om, singurul care scapă – și căruia scăparea îi produce nu liniște, nu un sentiment al victoriei, ci angoase suplimentare.

De ce scapă Bérenger? Pentru că e inadaptat la clișeu. Îl știe, îi înțelege valoarea și inevitabilitatea (suntem totuși animale sociale, învățăm și cooperăm prin copierea celorlalți) – dar nu se poate adapta la el.

Bérenger e neîngrijit, întârzie constant la serviciu, bea mult, își înțelege limitele culturale și nu ține morțiș să și le depășească (decât dacă asta i-ar conferi vreun avantaj erotic) – pe scurt, încalcă toate pretențiile sociale cerute de la cineva din categoria lui. Și nu face asta din spirit de frondă, din furie, din resentiment, dintr-o revoltă eroică, din pricina vreunei credințe mistuitoare în nu știu ce – ci pur și simplu din inadaptare organică la clișeu.

Pentru el, fragilitatea cărnii, efemeritatea radicală a vieții lui e mai inevitabilă decât inevitabilitatea clișeului – de unde și neadaptarea la clișeu, care îl salvează.

Dar orice inadecvare la clișeu aduce întotdeauna cu ea două daruri – unul râvnit și celălalt mereu refuzat cu spaimă: păstrarea umanității personale și singurătatea. Trebuie să ni-l închipuim pe Bérenger fundamental singur. Cu toată ambiguitatea care rezultă de aici.

(Iar Tudor Chirilă se achită remarcabil de sarcina asta, așa că mergeți la Comedie să vedeți Rinocerii lui Massaci.)

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp