Te gândești cu groază că vei îmbătrâni în România.
Că vei trăi doar pentru cele câteva zile de Crăciun în care copiii ți se vor întoarce în țară. Că în rest vei orbecăi prin oraș între Casa de Pensii și Farmacia Inimii. Că vei sta noapte de noapte cu ochii în televizor așteptând un mincinos care să-ți promită că-ți va crește pensia. Că singura ta distracție va fi să te plimbi cu autobuzul gratuit până la capăt de linie.
I-ai văzut pe ecran pe bătrânii din țări mai norocoase cum coboară din vasul lor de croazieră la Constanța ca să dea o tură până la Cazinoul nostru jerpelit: călătoresc, petrec, au dinți. Mulți se apucă de cursuri care le țin mintea ocupată, sunt activi, fac sport sau o muncă ușoară, care le dă sentimentul că societatea are nevoie de ei.
Mai nou, țările nordice discută un proiect „Back to school”, prin care educația ar trebui să devină obligatorie pentru bătrâni. Da, obligatorie! Inițiatorul proiectului aflat în procedură de dezbatere publică este Poul Nielson, un fost comisar european social democrat, care susține că, doar în acest fel, societățile pot ține pasul cu provocările pieței muncii și cu progresul tehnologic. Și că dreptul la educația obligatorie este cea mai înaltă formă de îngrijire și de respect pe care statul o poate da bătrânilor săi.
Atenție! Nu mese de 1 mai, nu pungi cu zahăr și ulei, nu diplome de seniori fruntași. Educație!
Acum gândiți-vă ce-ar însemna ca dl. Nielson să vină cu o astfel de idee în România. Ar fi desființat imediat. I s-ar spune că a trimite niște pensionari la școală, după ce au muncit o viață întreagă, este o insultă.
La noi, aceasta ar fi o idee deranjantă și pentru stânga (care n-ar mai avea pe umerii cui să plângă), și pentru dreapta (care n-ar mai avea pe cine să dea vina), și pentru politicieni (care au nevoie de mase disciplinate de votanți, care să nu pună întrebări), și pentru televiziuni (care trag cu dinții de un public captiv în warcraftul pe care-l regizează seară de seară).
În România, școala nu este o bucurie, ci o pedeapsă cu care ne amenințăm copiii, iar învățarea nu este o sărbătoare a minții, ci o corvoadă. Mulți compatrioți își petrec anii de școală obligatorie fie încercând să memoreze mecanic niște lecții predate de dascăli fără chemare, fie căutând scurtături, căi de a păcăli sistemul sau un prost de la care să copieze. Atitudinea societății românești față de școală este, așadar, una rece, dacă nu ostilă. Dacă ar veni cu ideile sale în România, tare mi-e că dl. Nielson ar fi privit cu ură în primul rând de beneficiari, de cei cărora ar încerca să le ofere „suprema formă de îngrijire și respect”.
Consecințele felului în care trecem prin școală le știm: suntem cel mai slab educat popor din Uniunea Europeană, cu o rată a analfabetismului funcțional de 42 la sută. Potrivit statisticilor europene, am căzut sub bulgari (41 la sută), cu care împărțeam ultima poziție din acest nefericit clasament. Să fii analfabet funcțional înseamnă să cunoști semnele, să poți citi, dar să nu înțelegi ce citești, să nu fii în stare să faci conexiuni logice, să nu reușești să ajungi la miezul unei idei. Iar procentul de 42 la sută cred că este încă mult prea generos: deoarece una este să citești subtitrarea de la filme, un titlu de ziar sau un status de Facebook, alta e să citești Plumb de Bacovia, un text științific sau să interpretezi un grafic simplu. Ne place în această perioadă a anului să râdem în presă de perlele de la bacalaureat, dar câți adulți care ar citi Plumb chiar ar înțelege ce citesc? Nu ne-ar surprinde ca mulți telespectatori să creadă că este vorba despre pensii și despre ministrul Rovana Plumb.
Discuția despre educație în România se termină brusc după bac sau după terminarea facultății. Ruptura se produce în momentul absolvirii. Ideea de educație continuă nu există. Statul consideră că și-a făcut datoria și-și iese din rolul de educator imediat după ce a scăpat de încă o promoție: ce se întâmplă în următorii 50-60 de ani cu cetățenii lui nu-l mai interesează. Avem în acest dezinteres cauza principală a înapoierii, a mediocrității și a ratării societății românești în ansamblu. Rarele inițiative ale companiilor private de a le oferi angajaților cursuri de formare profesională sunt picături în ocean; iar de multe ori aceste cursuri nu sunt altceva decât sesiuni de dezvoltare personală ținute de diverși vorbitori motivaționali de calitate îndoielnică.
Cine chiar vrea să se instruiască după terminarea facultății trebuie să plătească. Mult. Orice curs (de limbi străine, de calculatoare etc.) costă de la câteva sute, la câteva mii de euro. Iar cursurile de formare profesională „gratuite”, din bani europeni, sunt de multe ori niște forme fără fond. Apoi, dacă ai și un job, trebuie să dai de un angajator cu adevărat deschis la minte care să te învoiască „să ajungi la curs”. Iar dacă ai și serviciu, și copii, și o casă te ținut, constați cu durere că ziua nu are decât 24 de ore și că visurile tale de împlinire intelectuală sunt curmate brusc de o țară care te vrea prost, cum zicea un refren din anii '90.
Din motivele enumerate mai sus, nu vom avea vreodată educație permanentă obligatorie în România. Pentru asta ar fi trebuit ca cei care au condus educația românească să fi construit până acum un univers al învățării corecte, în care indivizii să înțeleagă că doar cartea și munca susținută le pot deschide viitorul. Înțelegem acum cât de otrăvitoare este ceea ce ministrul Educației numește „cultura copiatului”, care i-a produs pe marii clasici ai imposturii; iar aceștia ne conduc societatea, devenind ei înșiși modele pentru o populație care nu mai știe să „citească” oamenii de lichele.
Putem însă deschide o discuție despre educația permanentă opțională? Cum, de la ce vârstă, cu ce bani? - acestea sunt detalii. (Nimic nu împiedică, de pildă, statul să stimuleze fiscal companiile private care investesc în educația angajaților).
Important e ce alegem ca țară: acceptăm situația în care majoritatea este masa de manevră a unei minorități cinice și corupte sau ne dorim o societate educată, în care analfabetismul funcțional să fie redus cel puțin la media europeană? Vrem să fim mâna de lucru brută și fără mari pretenții intelectuale a Europei sau vrem să facem saltul spre viitor, spre joburi bine plătite, prin inovație, creativitate, cercetare, tehnologie, educație permanentă? Vrem o sumă de adulți care se comportă ca o turmă manipulată sau o societate cu cetățeni care-și cunosc drepturile și locul în lume?
De aceea, bătrânii trebuie să aibă dreptul să se întoarcă la școală dacă vor. Vor constata astfel că geografia lumii în care trăiesc s-a schimbat și că ei înșiși pot contribui la schimbare, că istoria pe care au învățat-o la școală s-a schimbat și că istoria o pot face și ei, că universul tehnologic înseamnă mai mult decât o telecomandă.
În fine, o mențiune referitoare la vârstă: nu trebuie să fii pensionar ca să intri în programul „Înapoi la școală”, care ar trebui să fie un proiect al educației continue, pentru orice vârstă. Bătrân începi să fii în momentul în care nu mai gândești cu propriul cap. Unii constată la nici 40 de ani că au îmbătrânit. Că mintea altădată ageră, le este împâclită. Că încep să nu mai aibă rost, că ofertele de muncă pentru ei se împuținează pe zi ce trece, că nu mai sunt calificați pentru noua lume care se schimbă cu repeziciune. Că li s-au împuținat cuvintele și că ele coincid izbitor cu burtierele de la TV. Că vor îmbătrâni singuri și triști și săraci în spirit dacă nu-și pun mintea la lucru.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
A veni acum să recomanzi un "înapoi la scoala" dovedeste ca ei în batjocora o stare de lucruri atât de evidență (pe care o stigmatizeaza prin analfabetism), ori ca nu înțelegi în ce mare derută se gaseste societatea unei nații care nu a avut niciodată înclinații către munca, o nație a caror oameni mai puteau s-o salveze i-a zvârli ca pe niște gunoaie peste graniță, unde ori au ajuns celebrități, ori au murit în mizerie și anonimat.
Poate ca repetarea la nesfârșit a istoriei este cauzată și de imposibilitatea actualelor vârfuri din toate domeniile, rămase încă în țară, de a înțelege sau de a accepta ca noi ne-am născut din lene și suntem "indemnati" sa ramanem acolo unde suntem, deoarece orice "desteptare" ar crea probleme comunitatii.
C'est la vie, domnule Negrutiu și totodată și limita viziunii și capacității dvs de a percepe ceea ce trăiți și ceea ce se întâmplă în jurul dvs.
A fost un mare cântăreț roman care cântă melodia "Hai acasă".
V-o recomand.