România: cine-o iubește și lasă

Foto: Guliver Getty Images

• „N-am văzut în lume un oraș mai prost administrat decât Bucureștiul. Fac o oră și jumătate din Romană în Băneasa. Plus mizeria și aglomerația. Gata, vreau să-mi cresc copiii într-o țară civilizată”.
  
• „Băiatul meu face hochei. Nu e un sport ieftin. Părinții copiilor de la hochei sunt ceea ce s-ar numi upper middle class, oameni care au venituri peste medie. Ce m-a surprins e că toți vor să plece din țară. Părinții, nu copiii...”
  
• „Băbăiete, ne bate și pe noi gândul să ne cărăm. Nu pentru noi, ci pentru asta mică...”
  
• „Închid prăvălia și plec. Măcar așa am satisfacția că nu mai dau taxele mele hoților ăstora care sparg pe urmă banii mei în pomeni electorale sau îi împart la partid”.
  
• „Am plecat anul trecut. Nu mi-e mai bine, dar cel puțin nu am sentimentul că tot timpul statul mă fură”.
  
• „Măi, noi nu ne mai întoarcem. Am aplicat pentru cetățenie, n-a fost ușor în anii ăștia, dar măcar suntem liniștiți la cap”.
  
• „Câștig foarte bine, iau într-o lună cât câștigau părinții mei într-un an. În doi ani mi-am luat casă. Vreau să plec pentru că, după ce ies din curtea mea îngrijită, dau în aceleași străzi desfundate, pline de gropi și în maldăre de gunoaie”.
  
• „Mi-e silă de ghiolbani. Nu mai suport să-i văd pe toți nespălații care scuipă coji de semințe pe jos, pe toți nesimțiții care te claxonează în trafic, pe toți șmecherii agresivi... Plec pentru că mai am jumătate din viață și nu vreau să-mi bat joc de ea”.
  

Citind confesiunea Adei Bucur, mi-au venit în minte frânturi de dialoguri pe care le-am avut în ultimul an cu diverși oameni uniți de gândul plecării. Unii sunt pe punctul de a se arunca în necunoscut, alții au făcut-o deja. Oameni între 30 și 40 de ani, împliniți profesional, la primul sau la al doilea copil, sunt gata să o ia de la capăt în altă parte a lumii. De ce?

Motivația nu este una financiară. În urmă cu 10-15 ani, când intram în Europa și granițele ni se deschideau, românii au plecat masiv pentru „o viață mai bună”. În statistici comunitare erau numiți „migranți economici”, popular li se spunea „căpșunari”: ei au plecat, au muncit pe brânci, au trimis bani acasă, au făcut economii, ținând pe linia de plutire economia țării. Muncitorilor cu cârca, plecați în agricultură, pe șantiere sau la îngrijit bătrâne, li s-au adăugat în scurt timp muncitorii supercalificați, în special medici, și tinerii deștepți, la început de drum, scoși de mult hulita școală românească. Foarte puțini s-au mai întors, iar România le-a pierdut numărul. Se vorbește că ar fi 4 milioane, dar dacă întrebi la ministerul de resort primești răspunsuri halucinante, care explică, de fapt, de ce se pleacă din România.

Cei care pleacă acum sunt diferiți și de migranții „economici”, și de migranții „politici” care au părăsit în valuri România în anii '90, după ce trăiseră oroarea mineriadelor. Nu pleacă pentru profesie, pentru bani sau din motive politice. Pleacă pentru „liniște la cap”.

Nu există neapărat un motiv mare, istoric (un război, o revoluție, o altă mineriadă) care să provoace acest nou exod. Nu poți spune că pleci din cauza lui Dragnea, oricât de #rezistent ai fi fost. Dar poți spune că pleci din cauza corupției, care mutilează întreaga societate. Nu poți spune că pleci din cauza lui V.V. Dăncilă, dar poți spune că pleci din cauza dictaturii analfabetismului, care distorsionează întreaga scară de valori.

Dacă stai să le asculți argumentele celor care vor să plece, constați că mai supărătoare decât deciziile politicienilor sunt micile mizerii ale vieții de român: aberațiile considerate normale, negrul devenit alb, prostul clasei cocoțat pe catedră de unde dă lecții de patriotism, falimentul serviciilor sociale, penetrate de corupție și de clientelism politic. Școli dotate din banii părinților, spitale mizerabile, servicii publice execrabile, funcționari aroganți precum statul pe care-l deservesc, lipsa drumurilor, a parcurilor, a spațiilor comunitare - sunt tot atâtea motive personale de emigrare. Lor li se adaugă lipsa cumplită de igienă a societății în ansamblu: agresivitatea, înjurătura, bormașina de la 7 dimineața, aruncatul gunoiului în fața porții sau pe stradă, peste care tronează ca un neg pe obraz sfânta șpagă pe care trebuie să o dai peste tot.

Iar dacă cineva îi acuză pe acești noi „fugiți” de lipsă de patriotism ar greși: poți să-ți iubești țara și muncind cinstit și plătindu-ți taxele, fără a te sui pe masă urlând din toți bojocii „Noi suntem români”. Dragostea de țară este și dragostea față de copiii tăi, pe care să-i crești în cinste, bună cuviință și corectitudine (inclusiv gramaticală), în spiritul respectării legii și regulilor.

Prin urmare, oamenii aceștia fug de România pentru puțină civilizație, pentru ei și pentru copiii lor. Plecarea lor poate fi o soluție individuală de înțeles, dar reprezintă și un eșec. Este eșecul generației de 40 de ani, muncitoare și educate, de a-și face o viață mai bună nu doar pentru ea însăși, ci și pentru cei din jur. Este eșecul de a construi civilizația aici, acasă. Este eșecul oamenilor capabili să se descurce singuri de a construi o alternativă civilă, care să-și impună regulile și modul de viață în fața unui stat de la care am văzut că nu are rost să aștepți nimic bun. Este eșecul de a construi spiritul comunitar, ața care ține țesătura socială împreună. Cu fiecare om capabil care pleacă, România se deșiră puțin câte puțin. Fiecare salvare individuală este eșec colectiv.

Inutil de spus că statul acesta, reprezentat de actuala guvernare, nu va face nimic să oprească exodul, ba, mai mult, îl va încuraja tacit. Conducătorilor acestei țări le trebuie o țară mare, cu un popor mic. Cât de mic? Cam vreo 3 milioane.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp