Să redăm puterea poporului. Şi să lăsăm nebunii să vorbească în numele său

Foto: Guliver Getty Images

„Adevărata democraţie este aceea în care guvernul face ceea ce dorește poporul şi apără un singur interes: cel al poporului”.

Cu asemenea principii înălţătoare îşi motiva susţinătorii fostul preşedinte al Argentinei din anii ’50, Juan Peron, generalul carismatic şi autoritar, mare admirator al altui dictator, Benito Mussolini, care obişnuia să-şi valideze deciziile controversate împotriva democraţiei, împotriv intelectualilor, împotriva studenţilor şi împotriva tuturor celor care i se opuneau, prin băi de mulţime adulatoare.

Istoria este plină de asemenea discursuri. Din Roma antică şi până la Washingtonul zilelor noastre, apelul la voința populară a fost utilizată mereu de liderii care nu-şi puteau convinge adversarii. Poporul este, până la urmă, autoritatea supremă într-un stat democratic şi câţi dintre noi nu simţim cum inima ne tresaltă atunci când auzim fraze meşteşugite care laudă virtuţile „poporului nostru”. 

Poporul nu mai este astăzi gloata Romei care aproba crimele imperatorilor sângeroşi. Prin apartenenţa la un popor ne identificăm şi noi, ca persoane, nu mai suntem indivizi, ci părţi ale unui tot, al unei mulţimi care poate scrie istorie şi de care îşi vor aminti urmaşii cu mândrie şi speranţă. Cum freamătă poporul american la cuvintele twitterite de preşedintele său care laudă măreţia ţării sale când decide să pedepsească Iranul cel rău; tot voinţa supremă a poporului său o invocă şi domnul Orban când apără interesul acestuia de a nu fi corupt de universităţile „sorosiste” pe care le închide. Să nu mai spunem de poporul german, arian şi cu un destin grandios, a cărui voinţă o urma Adolf Hitler care câștigase puterea cu o treime din sufragii.

„Mă adresez vouă cu forţa pe care o are un om liber, care nu are teamă de judecata italienilor”, tuna zilele trecute vicepreşedintele Consiliului de miniştri italian în faţa parlamentarilor, domnul Matteo Salvini, după ce pusese umărul la răsturnarea propriului guvern pentru a organiza alegeri anticipate pe care, date fiind procentele obţinute la alegerile europarlamentare din primăvară, are speranţa de a le câştiga şi a forma singur un guvern. Cuvinte frumoase cărora primul ministru Giuseppe Conte le-a dat răspunsul care defineşte, dintr-o perspectivă, populismul noilor „stele” ale politicii actuale: „Votul cetăţenilor este esenţa democraţiei. Dar să le ceri să te voteze în fiecare an este iresponsabilitate.”

Unii s-ar grăbi să conchidă: latinii întotdeauna au fost predispuşi exceselor populiste şi autoritariste. Pe aceştia îi învit să privească puţin înspre Washington ori Londra, căzute sub influenţa unor lideri egocentrişti, palavragii şi cabotini, mai buni pentru tragi-comediile interpretate de Charlie Chaplin decât a conduce destinele unor naţiuni.

„Marea Britanie este o naţiune măreaţă, cu siguranţă o forţă globală. Este un mare avantaj pentru lume şi pentru Europa ca Marea Britanie să fie intim legată de Europa.”

Aceste vorbe le rostea în urmă cu câţiva ani unul dintre principalii eroi politici ai momentului, primul-ministru ajuns în Downing Street fără a fi trecut prin alegeri populare, ci câştigând conducerea partidului aflat la putere, deci printr-un tehnicism legal, dl. Boris Johnson. În acele vremuri, extravagantul politician, absolvent al Limbilor clasice la Oxford, fost primar al Londrei, parlamentar cu şarm, publica un studiu asupra Imperiului Roman care era văzut drept model pentru Uniunea Europeană, care, la rândul ei, în opinia autorului, trebuia să admită în rândurile sale Turcia, şi să refacă grandoarea de odinioară a Romei.

Numai că, de atunci, dinspre Atlantic şi aiurea a început să bată vântul neo-naţionalismului. Oportunist, dl. Johnson a simţit că venise momentul unei schimbări a opiniilor politice şi a sărit în barca Leave. 

„Să votăm pentru o adevărată schimbare a relaţiilor cu Europa este o ocazie cu care ne întâlnim o dată în viaţă. Aceasta este singura oportunitate pe care o avem: să demonstrăm că ne putem guverna singuri. Un vot pentru a rămâne în UE va fi considerat de către Bruxelles mesajul pentru mai mult federalism şi pentru erodarea democraţiei.”

Cu ajutorul influenţelor externe, fake-news-urilor, manipulărilor online, tabăra în care se înregimentase fostul filo-european câştiga în mod surprinzător cu un scor minim. Uniunea Europeană nu mai putea, din acel an 2016, să mai erodeze democraţia, revenită acum în mâinile poporului englez triumfător.

Numai că vajnicul luptător pentru democraţie, dl. Boris Johnson, a considerat că suspendarea Parlamentului britanic, reprezentantul naţiunii, ales democratic, nu erodează democraţia. Cel mult o suspendă. Iar în vremuri de criză, când e nevoie de oameni providenţiali, excesele sunt necesare dacă sunt permise de popor şi sunt făcute în interesul său. Poate durul negociator Boris Johnson a dat semnalul că nu predă Marea Britanie unui acord nesatisfăcător şi va reuşi o negociere formidabilă cu birocraţia Uniunii, fiind privit ca un erou la sfârşit de octombrie. Istoria este a învingătorilor, cărora li se uită excentricităţile şi inconsecvenţele. E modul de a gândi al tuturor autocraţilor Romei, al dictatorilor sud-americani sau magrebieni, al fasciştilor de ieri şi azi.

Poporul este un concept înălţător, care ne trimite cu gândul la timpuri legendare, când pe oameni îi uneau vise comune măreţe, pieţe pline de oameni care sperau împreună. Însă nimeni nu a auzit vocea poporului decât în vremuri de restrişte, atunci când poporul trebuie să se ridice pentru a răsturna tiranii care, cândva, susţineau că vorbesc în numele său. Dictatori care, în numele poporului, pornesc, mai devreme sau mai târziu, războaie.  

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp