Scăderea populației = înapoiere economică?

Foto: Inquam Photos

Produsul Intern Brut, PIB-ul este măsura valorii adăugate produsă într-o țară. Este urmărit și menționat cu obstinație pentru a marca evoluția economică a țărilor. Elitele economice și politice nu doresc altceva decât creștere economică. Orice scădere (creștere negativă în limbajul economiștilor) a PIB-ului este privită cu maximă gravitate și sunt suficiente două scăderi trimestriale consecutive pentru ca diagnosticul să fie pus imediat: Recesiune.

Întrebarea pe care cred că poate e timpul să ne-o punem este: a devenit creșterea PIB un scop în sine? Care mai este adevăratul scop al măsurării unui astfel de indicator? Cât de legată mai este bunăstarea reală a populației de un astfel de indicator, fie el calculat și per capita? 

Până la urmă care este adevăratul motiv al calculării PIB: aflarea bogăției țării sau a bogăției indivizilor? O astfel de întrebare este cu atât mai justificată cu cât, în ultimii ani, creșterea economică a țărilor dezvoltate, creșterea avuției lor, a fost însoțită de o polarizare accelerată a societății. Din acest motiv, chiar și un indicator sintetic precum PIB/capita poate induce mesaje distorsionate.

Țări cu un un PIB/capita în creștere au fost confruntate cu situația în care o bună parte a populației și-a văzut avuția stagnând sau chiar scăzând. În raportările statistice lucrurile arătau foarte bine ca medii, ignorându-se valorile extreme din care erau calculate valorile medii raportate.

Obsesia pentru creșterea economică mai vine la pachet cu o altă obsesie: creșterea populației. Și, de aici, apetitul discutabil al unor decidenți din țări dezvoltate de a deschide porțile emigrației la schimb cu creșterea naționalismului și a forțelor de extremă dreaptă. Există convingerea în rândul politicienilor, a unor economiști și a mediului de afaceri că o țară poate fi puternică militar și economic doar cu o populație în creștere. Să le luăm pe rând.

În ce privește puterea militară a țărilor viitorului, tendința evidentă încă de pe acum este crearea unor armate care să se bazeze din ce în ce mai puțin pe factorul uman pe terenul de luptă și din ce în ce mai mult pe drone și alte vehicule comandate de la distanță și dotate cu o autonomie decizională în creștere. În viitor, acești vectori de forță letală vor fi capabili să se coordoneze între ei, minimizând intervenția factorului uman în procesul decizional și de comandă. Da, o țară va putea fi puternică militar în pofida scăderii populației și a îmbătrânirii ei. La urmă urmei chiar și azi, cele mai puternice armate nu sunt cele mai numeroase, ci cele superioare tehnologic. 

În ce privește variabila economică, faptul că abundența se poate obține doar având grijă să nu scadă numărul de oameni într-o țară este o abordare simplistă. Căci, prin prisma schimbărilor tehnologice spectaculoase prezente și viitoare, legarea creșterii economice de mărimea populației devine din ce în ce mai puțin convingătoare.

Este de așteptat că forța de muncă, indiferent de gradul ei de calificare, să aibă un rol în scădere în ce privește activitățile economice, automatizarea lanțurilor de producție, sistemele-expert și cele dotate cu inteligență artificială făcând din ce în ce mai puțin necesară prezența factorului uman. Nu cantitatea resursei umane va conta, ci calitatea acesteia.

Asta însă presupune însă o schimbare totală de paradigmă: renunțarea la lanțul vicios (unii îl consideră chiar un joc piramidal de tip Caritas) al deficitelor bugetare permanente, care duc la o creștere continuă a datoriei externe a țărilor și care necesită o creștere continuă a PIB-ului pentru a putea fi susținută. Asta mai presupune renunțarea la sistemele publice de pensii care, și ele, s-au bazat de decenii pe faptul că mărimea generațiilor tinere va fi mereu mai mare decât al celor vârstnice. Astfel de așteptări nu mai sunt realiste. 

O altă obiecție vehiculată de adepții împiedicării scăderii populației cu orice preț este faptul că o resursă umană în scădere va influența negativ potențialul creativ și inovator al țării respective. O caracteristică favorizată de generațiile tinere și de șansele mai mari de a găsi "genii" în rândul unei populații mai numeroase. Un astfel de raționament, poate corect în ultimul secol, necesită cred o revizuire în condițiile în care vom ajunge cu siguranță în situația în care entități dotate cu inteligență artificială vor fi capabile să preia o bună parte din capacitățile creative umane. Deci capacitatea creativă a unei țări ar putea fi prezervată prin dezvoltarea inteligenței artificiale.

Însă toate soluțiile menționate mai sus poartă un numitor comun: abilitatea țărilor respective de a investi sume semnificative în dezvoltarea tehnologică și educație. O scădere cantitativă a populației va trebui compensată printr-o creștere calitativă a ei. Mai mulți oameni cu educație superioară și mult mai puțini cu slabă calificare.

Pentru țările emergente nu există alternativă la creșterea economică pozitivă. Procesul de recuperare a decalajelor față de economiile dezvoltate trebuie să continue într-un ritm susținut. Deoarece pentru a putea compensa tehnologic perspectiva unei scăderi a populației, așa cum menționam mai sus, va fi nevoie de capital financiar și de inteligență. 

Și totuși în acest scenariu există există un risc. Numai că el nu cred că este de ordin cantitativ, ci mai degrabă etic. Oricât de mult s-ar strădui guvernele, oricât de performante ar fi sistemele educaționale, va fi practic imposibil ca toți cetățenii lor să devină matematicieni, programatori sau inventatori. Și aici nu aș vrea să intru într-o discuție legată de măsură în care inteligență umană urmează sau nu o distribuție normală. Cu siguranță însă că nu toți cetățenii unei țări se poziționează la maximul curbei. Există o distribuție, oricare ar fi ea. O țară care compensează scăderea populației prin creșterea entităților robotizate și autonome va crea în mod inevitabil o polarizare extremă a societății între cei cu capital financiar sau intelectual, adică o minoritate, și restul. Riscul va fi ca clasă de mijloc să se subțieze până la dispariție. 

Asta înseamnă că în spatele unui PIB/capita în creștere se vor ascunde mari discrepanțe sociale și o dinamică pe alocuri chiar  divergentă a cetățenilor acelei țări.

În final mai trebuie accentuat un lucru. Pentru țările emergente nu există alternativă la creșterea economică pozitivă. Procesul de recuperare a decalajelor față de economiile dezvoltate trebuie să continue într-un ritm susținut. Deoarece pentru a putea compensa tehnologic perspectiva unei scăderi a populației, așa cum menționam mai sus, va fi nevoie de capital financiar și de inteligență. Din această perspectivă, riscul major al țărilor emergente este acela că îmbătrânesc înainte de a deveni bogate. Cu alte cuvinte, că vor fi confruntate cu provocări demografice înainte de a avea capacitatea financiară de a le face față. Un risc cu care țările dezvoltate se confruntă într-o mai mică măsură.

În concluzie, țările bogate cu capital de inteligență nu ar trebui să fie atât de obsedate de scăderea populației, revoluția tehnologică fiind capabilă să ofere soluții. În ce privește țările încă în curs de dezvoltare, acestea riscă să între în criză de timp în lipsa prezervării  unor tendințe demografice favorabile.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp