Sfaturile Mădălinei Marcu, consilier de filantropie: „Insist ca în orice cadou pe care îl facem de Crăciun, să punem și ceva nou, care va fi doar al acelui copil sau al acelei persoane. Dacă lăsăm doar lucrurile noastre vechi, le spunem oamenilor că doar atât merită: o viață second hand”

Să nu îi judecăm pe cei mai puțin norocoși cu standardul vieții noastre de acum, ci să încercăm să ne uităm la acei oameni ca fiind într-un moment de început în relația lor cu banii. Nu sunt rău intenționați, nu ne iau de proști și, dacă vrem să ne protejăm, dozăm efortul și o facem pe termen lung. O spune un broker de investiții în comunitate - titulatura care i se potrivește Mădălinei Marcu, unul dintre cei cinci consilieri de filantropie pe care România îi are.

„Cunosc oameni care au un portofoliu de donații prin SMS. Au vreo 12 cauze la care donează. Și singurul lor criteriu este ce m-a făcut să simt în stomac. E un criteriu excelent”, spune Mădălina Marcu, consilier de filantropie. „Dacă nu există declanșatorul emoțional nu am să am vreo relație cu organizația sau cu cauza respectivă”.

Invitată la Podcastul de fapte bune, ea vorbește despre dorința fiecăruia dintre noi de a face bine în această perioadă a anului, despre încrederea în organizații și susținerea unor cauze, dar și despre ce schimbare putem face fiecare dintre noi printr-o donație de 2 euro.

Vă invităm să ascultați Podcastul de fapte bune accesând fișierul audio de la finalul acestui articol sau dând click pe clipul de la începutul acestui material. 

Discuția cu Mădălina Marcu este un exercițiu de sinceritate, de domolire a frustrării pe care adesea unii dintre noi am simțit-o atunci când ne-am oferit ajutorul sau susținerea financiară cuiva mai puțin norocos. Este o invitație de a înțelege nu doar perspectiva celui care are și donează, ci și a celui care primește.

De Crăciun oferim celor pe care îi „înțelegem până la un punct” după care, spune Mădălina Marcu, intervenind propriile valori, îi judecăm și nu înțelegem de ce nu fac alegerile „corecte”, acelea pe care noi le-am face dacă am fi în locul lor. Ne supărăm pe ei, ne supărăm pe noi sau ne pierdem speranța. Sfatul Mădălinei Marcu? Să nu relaționăm direct cu familia sau cu copiii care au nevoie de susținere și să căutăm intermediarul: o organizație care are expertiză. „E cel mai rău pe care ți-l faci ție și oamenilor respectivi, pentru că nu ai mecanismele să te protejezi emoțional și să gândești sistemic. Cel mai simplu e să interacționezi cu situațiile astea printr-o organizație. Cineva care poate sta pe termen lung acolo și care are mecanisme diferite de abordare: îi învață pe părinți să își ia joburi, le dă copiilor ghiozdane și încălțăminte ca să meargă la școală, vorbesc la primărie..”

Mădălina Marcu vorbește despre organizațiile care oferă susținere pe termen lung și care schimbă viața întregii comunități prin implicare și programele susținute. Menționează Fondul Viață pentru nou-născuți, susținut financiar de Fundația Vodafone România, prin care șase secții de terapie neonatală din țară au fost renovate și au dotate cu echipamente de top în cadrul unui parteneriat care reprezintă o noutate la noi. Fundația Vodafone România a adus la aceeași masă spitalul, organizația nonguvernamentală și autoritățile locale pentru a realiza investiția în sistemul public de sănătate din comunitate.

Invitata explică pentru Republica cum poți verifica organizațiile pentru care vrei să donezi: transparența, modul în care comunică, valorile împărtășite sunt criterii care ajută în luarea deciziei.

Consilierul recomandă să oferim cât putem și, atunci când ne permitem financiar, donația noastră să devină recurentă. Chiar dacă este vorba de 2 euro lunar pentru susținerea unei cauze. În ultimii 10 ani, din donații de până în 5 euro lunar, s-au strâns în România 70 de milioane de euro, explică Mădălina Marcu.

Și, nu în ultimul rând, să reușim să transformăm vinovăția - care apare inevitabil când ne e bine - în încredere, că nu suntem singuri și că împreună binele se multiplică, iar transformarea se întâmplă. 

„Să fim sustenabili pentru noi de Crăciun. Avem tendința de a ne simți vinovați pentru cât de bine ne e. E un fel de aș vrea să sufăr și eu un pic și ne expunem mai mult decât ducem. Fie ne ducem noi cu plăsuța la familii... Ar trebui să înțelegem că filmele americane sunt doar asta: filme. Să înțelegem că nu schimbăm într-o zi viața unor oameni care de mult timp o duc mai prost decât noi. Miracolul de Crăciun e că ne lăsăm vulnerabili, expuși la durerea altor oameni, că reușim să o conținem și să dăruim cât putem noi în momentul acela, fără a avea pretenția de a le schimba viața ca Zâna Măseluța. Și să fie sustenabilă în noi schimbarea asta, astfel încât în ianuarie să ne întoarcem și să ne gândim cât am putea da lunar pentru a face schimbarea în viața acelor oameni.

Nu e nevoie să ne sângereze inima, ci să fim noi bine ca să îi putem ține în brațe și să îi putem susține să iasă din durere, nu să ne înfundăm împreună”.

Extrase din interviul cu Mădălina Marcu:

Despre obiectele care ne-au aparținut și pe care le donăm: 

• „Dacă sunt în condiții impecabile, și nu sunt din pluș, există diverse modalități să le dai mai departe, dar e important să pui și ceva nou. Sunt acele cutii de pantofi (ShoeBox), pe care le-am adoptat și noi în România, pe care le umplem cu lucruri, le dăm unui copil și am făcut o fapte bună. Nu judec. Știu că suntem atașați emoțional de lucrurile noastre și... dacă noi le-am purtat ne imaginăm că și altcineva le-ar purta cu plăcere: pentru că ele costă mulți bani. Singura problemă este că, dacă lăsăm doar lucrurile noastre vechi, le spunem oamenilor că doar atât merită: o viață second hand. Asta este foarte trist, mai ales pentru copii. Ei nu au suficientă capacitate să înțeleagă, pentru că sunt mici, dar se așează strat după strat. Și felul pentru care îi pregătim pentru lume e să se aștepte întotdeauna să primească lucruri care au fost ale altora. Și atunci insist ca în orice cadou pe care îl facem de Crăciun să punem și ceva nou, care va fi doar al acelui copil sau al acelei persoane. Că e o batistă, că e o pereche nouă de teniși de 50 de lei, o pereche de șosete noi... Lăsați eticheta, fără preț, evident, ca acel om să vadă că merită și lucruri care sunt doar ale lui. Cum mai putem să facem? Să scriem o scrisoare, să punem o poză cu noi și cu copilul de la care vin jucăriile, să încercăm să creăm o relație personală; să îi spunem „Poate nu ne cunoaștem încă, ne-ar plăcea să ne cunoaștem, înțelegem că avem aceeași vârstă / același preocupări, ne-am bucura să te bucuri și tu de jucărie / de carte și, uite, ți-am cumpărat și ție și copilului meu același set de carioca. Astfel încât acel copil să înțeleagă că este la fel ca copilul meu. Că tot ce s-a întâmplat aici a fost să creăm o legătură, nu să îți dau de pomană”.

• Așteptările pe care le avem noi, donatorii, de la persoana căreia îi oferim: „Cred că așteptarea noastră adâncă este că am produs o bucurie, și este normal. Cred foarte tare că filantropia este un gest egoist, că ne face în primul rând pe noi să ne simțim bine. De multe ori nu intrăm suficient în adâncime ca să gândim și ce îi face și pe ceilalți să se simtă bine. E un gest de distanțare filantropia, e un gest care zice: Eu am, pot să dau, înseamnă că nu sunt în pericol de sărăcie ori vulnerabilitate. Și mă face să mă simt bine. Nu spun că e un gest superior și că sunt mai bun decât cel care nu are. Înțeleg faptul că viața m-a adus într-un context mai bun, dar e un gest de distanțare. Și atunci așteptarea noastră e ca în filmele americane: să primească copilul cadoul, să se lumineze casa lui întunecoasă unde stă în frig și în sărăcie cu familia lui.. și măcar momentul ăla să fie un mic beculeț de Crăciun. Și sunt convinsă că se întâmplă și așa. Așezarea mai realistă a așteptărilor noastre ar putea să fie o intenție pe care ne-o setăm înainte să facem cadoul. Și ar trebui să ne gândim la ea. E intenția noastră ca acel copil să se țină de școală, pentru că noi credem foarte tare că educația e cheia pentru a ieși din sărăcie? Perfect. Amintiți-vă de un moment care v-a ținut în școală, care a fost acel profesor sau moment definitiv care ne-a făcut pe noi să rămânem în școală? Scrieți chestia asta pe hârtie, povestiți-i copilului un moment din viața voastră care v-a ținut în procesul de educație, pentru că atunci elevăm darul. Îl ducem într-o zonă în care am avut o intenție conștientă și cumva asta ne facem să rupem acea distanțare și să o transformăm într-un pod, într-o relație”.
• Schimbă o donație de 2 euro societatea în care trăim? „Schimbi enorm, pentru că nu dai doar tu. În ultimii 10 ani, din 2 euro, 4 euro și alte donații lunare (care sunt în medie de 5 euro) s-au donat în România 70 de milioane de euro. Suntem mult mai generoși decât ne imaginăm. În această distanțare în care încercăm să ne protejăm, ne imaginăm că suntem singurii care reacționăm, dar e important să avem credința că nu suntem singurii oameni și nu suntem fraieri pentru că suntem buni. Cu bani din donații similare (inițial 1 %, apoi 2%, acum 3.5%) s-a construit sistemul de SMURD în România; cu banii din sms-uri s-a construit acum un centru pentru tinerii cu autism. Din 2 euro s-au construit sisteme precum cele de la spitalul „Marie Curie”, în care au fost operați până acum 2000 de copii care au avut probleme la inimă și au fost pregătite 140 de cadre medicale. 2 euro salvează prin burse pe care le dau organizațiile copii de la sărăcie; ajung să meargă la liceu. Nu ne imaginăm, dar o bursă de 200 de lei face diferența între a sta în sat și a te duce la liceu, la oraș. Și 2 euro cu 2 euro se adună, până la 70 de milioane de euro în zece ani.” 
• Dezamăgirea donatorului: „Generația de donatori de acum sunt oamenii de 27 de ani până la 70, 70+. Sunt oamenii care au loc de muncă, oamenii care au din ce să doneze. Toate aceste generații au crescut într-o eternă lipsă de răbdare. În realitate, când am luat primul salariu ni s-a explicat cum trebuie să punem bani deoparte sau pentru zile negre. E un topor deasupra capului nostru din felul în care am fost crescuți, fără rea intenție. Automat transferăm același tip de comportament la oamenii pe care încercăm să îi ajutăm. Vrem să îi dăm bani mamei cu mulți copii și ne enervăm foarte tare că nu înțelege să nu mai facă copii. Și ne întrebăm: Dar ce e în neregulă cu tine? Ce nu ești în stare să..? Sună familiar întrebarea asta, am auzit-o și noi de multe ori: ce nu ești în stare să..? Este o oglindire a așteptărilor pe care noi le-am înmagazinat, cred că este o lipsă de răbdare cu schimbarea. Și schimbarea durează. Durează enorm. Dacă că tu ai avut șansa să îți risipești banii pe tâmpenii sau ai primit bani cât ai fost în facultate, oamenii ăștia nu au avut șansa asta. Când primesc niște bani, ca să se simtă ființe umane, ca să își recapete un pic puterea asupra vieții lor, își cumpără un televizor cu ecran plat. Nu cel mai bun, unul ieftin, dar este un mod de a se așeza pe ei ca ființe importante în viața lor. Să nu judecăm cu standardul vieții noastre de acum, ci să încercăm să ne uităm la acei oameni ca fiind într-un moment de început în relația lor cu banii. Nu sunt rău intenționați, nu ne iau de proști și, dacă vrem să ne protejăm, dozăm efortul, pe termen lung: începem cu puțin, cu limita la care putem risca și încet încet adăugăm, dacă vedem că putem rămâne în relația aia, dar ne asumăm că va dura cel puțin 18 luni, dacă nu 5 sau 20 de ani”.

• Avem dreptul să îi spunem persoanei căreia i-am donat ceva cum să își trăiască viața? „Avem dreptul să ne supărăm pe alți oameni pentru modul în care își trăiesc viața pentru că e mult mai greu să ne supărăm pe noi (...).
• Copiii care au crescut cu cuburi din lemn, sunt empatici, sunt buni la engleză, sunt nu știu cum și îi vedem în bula social media, sunt o excepție. Ei vor trăi alături de copiii aceștia, pe ai căror părinți îi blamăm. Dacă mergem în rațional o să înțelegem: da, oamenii ăștia fac mulți copii, iar eu am ales să nu fac; ei îmi vor plăti celebra pensie, ei vor fi angajații mei, ei vor fi colegii mei, ei vor fi oamenii care fac business mâine. Și alegerea mea e simplă: vreau să îi ajut de acum să îmi servească idealul despre o viață și o lume mai bună sau aleg să îi condamn în continuare, să le arunc conserva de pate în cap și să le zic ce proști sunt părinții lor? E o decizie simplă când o pui direct.
• Sfatul meu pentru oamenii aflați în situația asta: să nu relaționeze direct cu familii sau cu copii. E cel mai rău pe care ți-l faci ție și oamenilor respectivi, pentru că nu ai mecanismele să te protejezi emoțional și să gândești sistemic.
• Cel mai simplu e să interacționezi cu situațiile astea printr-o organizație. Cineva care poate sta pe termen lung acolo și care are mecanisme diferite de abordare: îi învață pe părinți să își ia joburi, le dă copiilor ghiozdane și încălțăminte ca să meargă la școală, vorbesc la primărie”.

Care sunt cauzele și organizațiile pe care Mădălina Marcu le susține, cum poți afla informații despre o organizație, cum a fost obținut numărul scurt de donații pe care cu toții îl folosim astăzi, dar și care sunt valorile la care reacționăm – „trigger”-ul emoțional - și unde poți investi în caritate aflați ascultând Podcastul de fapte bune, un proiect susținut de Fundația Vodafone România și amplificat de Republica.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp