Sari la continut

Revoluția online

România digitală este cea care ne face să mergem înainte. Un proiect Republica, susținut de eMAG.

Și eu am jucat pe „Maracana”. Amintiri din epoca în care aveam fotbal

Maracana din Galați

Foto: Terenul „Maracana” din Galați, Sursa: Facebook Valiza cu fotografii

Ce meciuri de fotbal se mai încingeau în cartier între copii! Ce rivalități între blocuri! Se juca oriunde exista un petic de pământ. Gazonul era un lux.

Eram în căutare permanentă de terenuri, fie că vorbim de cel dintre blocul G1, unde locuiam, și G2, din cartierul Țiglina I sau vizavi, unde exista un fost teren de volei, un amestec de pământ și ce mai rămăsese din zgura aruncată probabil la finalul anilor 60, odată cu construirea blocurilor învecinate. Uneori jucam pe terenul de iarbă al centralei telefonice pe care o numeam „La telefoane”. 

Carte poștală colecția Fernandel Macri - terenul „La telefoane”

Erau unii paznici mai îngăduitori și ne lăsau, dar alții ne fugăreau imediat, nici nu apucam să ne instalăm bine, că îl și vedeam pe paznic venind înspre noi gesticulând și bâiguind ceva. Când reușeam să prindem liber terenul „Maracana”, care era situat undeva în interiorul cartierului, eram în delir. Era un teren de fotbal unde se disputau și campionatele de cartier, niște competiții neoficiale, totuși cu clasament, și la care meciurile se jucau cu arbitri, echipamente și mulți gură cască pe margine.

Terenul „Maracana” era doar cu pământ, fără pic de iarbă, în schimb era „dotat” cu porți. Era aproape imposibil să-l găsești vreodată neocupat. Uneori, pentru a avea acces, „provocam” anumite echipe care jucau frecvent și erau oarecum „stăpâne” pe terenul cu nume sonor.

Mai aveam ca variante terenurile de la LMK (Liceul M. Kogălniceanu), Școala nr. 2  sau la „surdo-muți”, așa cum îi spuneam atunci școlii pentru copiii cu deficiențe de auz, toate dure, cu asfalt, unde ne juleam genunchii și coatele, dar nu renunțam niciodată, alergând până la epuizare. 

Mingile care erau la modă atunci erau cele de cauciuc, de 18 și 35 de lei, iar când prindeam una de piele cu hexagoane în alb-negru era o nebunie. Cele de 35 de lei, probabil că unii cititori își amintesc, erau grele, mai potrivite pentru baschet, atunci când șutai, plecau ca ghiulelele, fiind un coșmar pentru portari.  Cele de 18 lei erau uneori de la turnare ca niște ouă, le aruncam în aer să verificăm dacă-s sferice. Rebuturile, atunci când șutai, prindeau un efect ciudat - victima era din nou portarul, fentat de traiectoria dubioasă.

Jucam de toate, începând de la miuță fără portar, baraj, fotbal, tenis cu piciorul, dar bineînțeles când ne strângeam suficienți, nu ratam fotbalul. Când eram insuficienți pentru un fotbal, băteam la uși și întrebam „Tanti, îl lăsați pe cutare afară?”. Făceam alegeri pentru echipe, iar când jucam cu alte blocuri încropeam o selecționată cu cei mai buni dintre noi. Atunci când jucam între blocuri, improvizam porțile cu pietroaie, bețe, crengi și bluze de trening aruncate sau foloseam bătătorul de covoare ca poartă pentru baraj sau chiar pentru fotbal, deși amplasamentul nu era tocmai potrivit, raportat la spațialitatea terenului. De multe ori mingea ajungea în stradă și, chiar dacă traficul auto era foarte redus, sfârșea sub roțile unui autobuz sau a unei mașini rătăcite. Îmi amintesc că odată un prieten a venit cu o minge de piele superbă, tocmai o primise din Grecia, era de piele și avea hexagoane în combinație albastru-galben. Eram așa încântați să o atingem!… Am început meciul și după maximum 10 minute, la un șut, mingea a ajuns sub roțile unei mașini și s-a spart. Noi eram necăjiți, dar vecinul meu era distrus. 

Niciuna dintre mingi nu avea viață lungă, fie că era de cauciuc și se tăia în cioburile de sticlă de pe pe terenul de pământ sau se înțepa în sârme ori în gardul care împrejmuia terenul școlii, fie, așa cum am spus, sfârșea sub roțile unui autovehicul. Dar o înlocuiam imediat cu alta și bucuria de a juca și spiritul de echipă supraviețuiau mereu.

Nu se găseau echipamente de firmă, dar combinam culorile, pentru tricou și șort sau trening, îmi plăceau detaliile, jucam cu bascheți chinezești sau adidași fabricați la noi, pe care-i cumpărau ai mei cu relații, și aici mă refer la anii 80, îmi amintesc că într-un an, l-am rugat pe tata să îmi înscrie nr. 10 pe un tricou bleumarin pe care l-am purtat până s-a decolorat complet, acel 10 al idolului meu de atunci, brazilianul Zico.

Uneori își făcea apariția pe marginea terenului un antrenor de la grupele de copii ale clubului F.C.M. Galați și ne privea. Apoi, la un moment dat, întrerupea meciul și ne chema în zilele ce urmau pe unii dintre noi la probe, pentru selecție. Selecționații erau atât de bucuroși, încât abia așteptau să le dea vestea părinților. Care la rândul lor, îi susțineau sau nu.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Doru check icon
    Frumoase amintiri...!
    Totusi parca "Maracana" din Tiglina I era pe langa D-uri si C-uri vecin cu garajul ONTului!
    • Like 0
  • Oli check icon
    Nostaligie!

    Mulțumesc frumos Bogdan pentru călătoria în timp.
    Aceeași copilărie optzecistă, aceleași condiții precare, aceeași uriașă bucurie a jocului, a prieteniei dezinteresate.

    Înrămează-ți articolul, te rog. Și așează-ți-l undeva la vedere acasă sau la serviciu. Remediu garantat pentru orice suferință.

    Mă-nclin!
    Voie bună!

    Coleg republican,
    Oli Strîmbei
    • Like 2


Îți recomandăm

sound-bars icon