Foto: Terenul „Maracana” din Galați, Sursa: Facebook Valiza cu fotografii
Ce meciuri de fotbal se mai încingeau în cartier între copii! Ce rivalități între blocuri! Se juca oriunde exista un petic de pământ. Gazonul era un lux.
Eram în căutare permanentă de terenuri, fie că vorbim de cel dintre blocul G1, unde locuiam, și G2, din cartierul Țiglina I sau vizavi, unde exista un fost teren de volei, un amestec de pământ și ce mai rămăsese din zgura aruncată probabil la finalul anilor 60, odată cu construirea blocurilor învecinate. Uneori jucam pe terenul de iarbă al centralei telefonice pe care o numeam „La telefoane”.
Erau unii paznici mai îngăduitori și ne lăsau, dar alții ne fugăreau imediat, nici nu apucam să ne instalăm bine, că îl și vedeam pe paznic venind înspre noi gesticulând și bâiguind ceva. Când reușeam să prindem liber terenul „Maracana”, care era situat undeva în interiorul cartierului, eram în delir. Era un teren de fotbal unde se disputau și campionatele de cartier, niște competiții neoficiale, totuși cu clasament, și la care meciurile se jucau cu arbitri, echipamente și mulți gură cască pe margine.
Terenul „Maracana” era doar cu pământ, fără pic de iarbă, în schimb era „dotat” cu porți. Era aproape imposibil să-l găsești vreodată neocupat. Uneori, pentru a avea acces, „provocam” anumite echipe care jucau frecvent și erau oarecum „stăpâne” pe terenul cu nume sonor.
Mai aveam ca variante terenurile de la LMK (Liceul M. Kogălniceanu), Școala nr. 2 sau la „surdo-muți”, așa cum îi spuneam atunci școlii pentru copiii cu deficiențe de auz, toate dure, cu asfalt, unde ne juleam genunchii și coatele, dar nu renunțam niciodată, alergând până la epuizare.
Mingile care erau la modă atunci erau cele de cauciuc, de 18 și 35 de lei, iar când prindeam una de piele cu hexagoane în alb-negru era o nebunie. Cele de 35 de lei, probabil că unii cititori își amintesc, erau grele, mai potrivite pentru baschet, atunci când șutai, plecau ca ghiulelele, fiind un coșmar pentru portari. Cele de 18 lei erau uneori de la turnare ca niște ouă, le aruncam în aer să verificăm dacă-s sferice. Rebuturile, atunci când șutai, prindeau un efect ciudat - victima era din nou portarul, fentat de traiectoria dubioasă.
Jucam de toate, începând de la miuță fără portar, baraj, fotbal, tenis cu piciorul, dar bineînțeles când ne strângeam suficienți, nu ratam fotbalul. Când eram insuficienți pentru un fotbal, băteam la uși și întrebam „Tanti, îl lăsați pe cutare afară?”. Făceam alegeri pentru echipe, iar când jucam cu alte blocuri încropeam o selecționată cu cei mai buni dintre noi. Atunci când jucam între blocuri, improvizam porțile cu pietroaie, bețe, crengi și bluze de trening aruncate sau foloseam bătătorul de covoare ca poartă pentru baraj sau chiar pentru fotbal, deși amplasamentul nu era tocmai potrivit, raportat la spațialitatea terenului. De multe ori mingea ajungea în stradă și, chiar dacă traficul auto era foarte redus, sfârșea sub roțile unui autobuz sau a unei mașini rătăcite. Îmi amintesc că odată un prieten a venit cu o minge de piele superbă, tocmai o primise din Grecia, era de piele și avea hexagoane în combinație albastru-galben. Eram așa încântați să o atingem!… Am început meciul și după maximum 10 minute, la un șut, mingea a ajuns sub roțile unei mașini și s-a spart. Noi eram necăjiți, dar vecinul meu era distrus.
Niciuna dintre mingi nu avea viață lungă, fie că era de cauciuc și se tăia în cioburile de sticlă de pe pe terenul de pământ sau se înțepa în sârme ori în gardul care împrejmuia terenul școlii, fie, așa cum am spus, sfârșea sub roțile unui autovehicul. Dar o înlocuiam imediat cu alta și bucuria de a juca și spiritul de echipă supraviețuiau mereu.
Nu se găseau echipamente de firmă, dar combinam culorile, pentru tricou și șort sau trening, îmi plăceau detaliile, jucam cu bascheți chinezești sau adidași fabricați la noi, pe care-i cumpărau ai mei cu relații, și aici mă refer la anii 80, îmi amintesc că într-un an, l-am rugat pe tata să îmi înscrie nr. 10 pe un tricou bleumarin pe care l-am purtat până s-a decolorat complet, acel 10 al idolului meu de atunci, brazilianul Zico.
Uneori își făcea apariția pe marginea terenului un antrenor de la grupele de copii ale clubului F.C.M. Galați și ne privea. Apoi, la un moment dat, întrerupea meciul și ne chema în zilele ce urmau pe unii dintre noi la probe, pentru selecție. Selecționații erau atât de bucuroși, încât abia așteptau să le dea vestea părinților. Care la rândul lor, îi susțineau sau nu.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Eu sunt din Iași și, cu vreo 50-60 de ani în urmă, locuiam în centrul orașului, într-unul dintre blocurile din Piața Unirii. Eram mulți copii/adolescenți la fiecare scară de bloc, iar pentru băieți principala distracție era fotbalul. Nu avea importanță din ce material sau cât de mare era mingea, important era să avem cu ce să jucăm.
Mergeam la școală dimineața, iar dupăamiaza ne făceam lecțiile cu urechile ciulite să auzim fluieratul care dădea semnalul că ar fi timpul să facem o miuță în spatele blocului. Acolo s-a întâmplat să fie într-o zi antrenorul Mișu Bârsan, de la juniorii Politehnicii. Stătea de vorbă cu un vecin și ne privea bătând mingea. La un moment dat, ne-a chemat la el, pe mine și pe un alt băiat, și ne-a spus să venim să jucăm pe un teren adevărat, într-un cadru organizat. Celălalt băiat era Mituș Anton, care a ajuns să joace mulți ani în echipa mare a Politehnicii Iași.
Duminica era ziua în care aveam timp să mergem să facem câte un meci pe un teren mai mare, de handbal. Erau terenuri de zgură la gară și lângă sala Voința, sau de bitum la liceele Negruzzi și Sadoveanu. Nimeni nu ne alunga de pe aceste terenuri, nici nu trebuia să dăm vreo șpagă vreunui paznic.
În una dintre aceste duminici, spre prânz, când ne întorceam acasă de la tradiționalul meci, lângă blocul nostru, chiar la intrarea spre strada Lăpușneanu, am dat de un cordon de milițieni, care îi săltau pe cei care aveau plete și îi băgau în dube. Unul dintre noi a avut ghinionul să aibă părul ceva mai lung, așa că nu a scăpat de ochiul ager al unui slujitor al ordinii și disciplinei de partid. Noi, ceilalți care am scăpat, am rămas pe aproape să vedem ce se mai întâmplă și, la un moment dat, apare dinspre Fundație Ovidiu Lipan - Țăndărică. Nu a scăpat nici el. Degeaba a început să țipe că el e artist, că e în formația Roșu și Negru. A fost băgat și el la dubă și dus la tuns.
Într-o vreme, cineva cu influență, poate chiar de la echipa Politehnicii, a avut o inițiativă extraordinară, organizarea Cupei Cartierelor la fotbal. S-au format o mulțime de echipe care s-au înscris și au participat la această competiție. Această acțiune a fost reluată vreo câțiva ani la rând.
Nu sunt un nostalgic al fostei orânduiri, dar parcă terenurile de sport erau ceva mai accesibile amatorilor de mișcare decât acum, când simțul proprietății e ceva mai dezvoltat, chiar dacă aceste proprietăți, respectiv terenurile de sport, sunt tot ale statului.
Totusi parca "Maracana" din Tiglina I era pe langa D-uri si C-uri vecin cu garajul ONTului!
Mulțumesc frumos Bogdan pentru călătoria în timp.
Aceeași copilărie optzecistă, aceleași condiții precare, aceeași uriașă bucurie a jocului, a prieteniei dezinteresate.
Înrămează-ți articolul, te rog. Și așează-ți-l undeva la vedere acasă sau la serviciu. Remediu garantat pentru orice suferință.
Mă-nclin!
Voie bună!
Coleg republican,
Oli Strîmbei