Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De cinci ani, peste 500 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Și eu am jucat pe „Maracana”. Amintiri din epoca în care aveam fotbal

Maracana din Galați

Foto: Terenul „Maracana” din Galați, Sursa: Facebook Valiza cu fotografii

Ce meciuri de fotbal se mai încingeau în cartier între copii! Ce rivalități între blocuri! Se juca oriunde exista un petic de pământ. Gazonul era un lux.

Eram în căutare permanentă de terenuri, fie că vorbim de cel dintre blocul G1, unde locuiam, și G2, din cartierul Țiglina I sau vizavi, unde exista un fost teren de volei, un amestec de pământ și ce mai rămăsese din zgura aruncată probabil la finalul anilor 60, odată cu construirea blocurilor învecinate. Uneori jucam pe terenul de iarbă al centralei telefonice pe care o numeam „La telefoane”. 

Carte poștală colecția Fernandel Macri - terenul „La telefoane”

Erau unii paznici mai îngăduitori și ne lăsau, dar alții ne fugăreau imediat, nici nu apucam să ne instalăm bine, că îl și vedeam pe paznic venind înspre noi gesticulând și bâiguind ceva. Când reușeam să prindem liber terenul „Maracana”, care era situat undeva în interiorul cartierului, eram în delir. Era un teren de fotbal unde se disputau și campionatele de cartier, niște competiții neoficiale, totuși cu clasament, și la care meciurile se jucau cu arbitri, echipamente și mulți gură cască pe margine.

Terenul „Maracana” era doar cu pământ, fără pic de iarbă, în schimb era „dotat” cu porți. Era aproape imposibil să-l găsești vreodată neocupat. Uneori, pentru a avea acces, „provocam” anumite echipe care jucau frecvent și erau oarecum „stăpâne” pe terenul cu nume sonor.

Mai aveam ca variante terenurile de la LMK (Liceul M. Kogălniceanu), Școala nr. 2  sau la „surdo-muți”, așa cum îi spuneam atunci școlii pentru copiii cu deficiențe de auz, toate dure, cu asfalt, unde ne juleam genunchii și coatele, dar nu renunțam niciodată, alergând până la epuizare. 

Mingile care erau la modă atunci erau cele de cauciuc, de 18 și 35 de lei, iar când prindeam una de piele cu hexagoane în alb-negru era o nebunie. Cele de 35 de lei, probabil că unii cititori își amintesc, erau grele, mai potrivite pentru baschet, atunci când șutai, plecau ca ghiulelele, fiind un coșmar pentru portari.  Cele de 18 lei erau uneori de la turnare ca niște ouă, le aruncam în aer să verificăm dacă-s sferice. Rebuturile, atunci când șutai, prindeau un efect ciudat - victima era din nou portarul, fentat de traiectoria dubioasă.

Jucam de toate, începând de la miuță fără portar, baraj, fotbal, tenis cu piciorul, dar bineînțeles când ne strângeam suficienți, nu ratam fotbalul. Când eram insuficienți pentru un fotbal, băteam la uși și întrebam „Tanti, îl lăsați pe cutare afară?”. Făceam alegeri pentru echipe, iar când jucam cu alte blocuri încropeam o selecționată cu cei mai buni dintre noi. Atunci când jucam între blocuri, improvizam porțile cu pietroaie, bețe, crengi și bluze de trening aruncate sau foloseam bătătorul de covoare ca poartă pentru baraj sau chiar pentru fotbal, deși amplasamentul nu era tocmai potrivit, raportat la spațialitatea terenului. De multe ori mingea ajungea în stradă și, chiar dacă traficul auto era foarte redus, sfârșea sub roțile unui autobuz sau a unei mașini rătăcite. Îmi amintesc că odată un prieten a venit cu o minge de piele superbă, tocmai o primise din Grecia, era de piele și avea hexagoane în combinație albastru-galben. Eram așa încântați să o atingem!… Am început meciul și după maximum 10 minute, la un șut, mingea a ajuns sub roțile unei mașini și s-a spart. Noi eram necăjiți, dar vecinul meu era distrus. 

Niciuna dintre mingi nu avea viață lungă, fie că era de cauciuc și se tăia în cioburile de sticlă de pe pe terenul de pământ sau se înțepa în sârme ori în gardul care împrejmuia terenul școlii, fie, așa cum am spus, sfârșea sub roțile unui autovehicul. Dar o înlocuiam imediat cu alta și bucuria de a juca și spiritul de echipă supraviețuiau mereu.

Nu se găseau echipamente de firmă, dar combinam culorile, pentru tricou și șort sau trening, îmi plăceau detaliile, jucam cu bascheți chinezești sau adidași fabricați la noi, pe care-i cumpărau ai mei cu relații, și aici mă refer la anii 80, îmi amintesc că într-un an, l-am rugat pe tata să îmi înscrie nr. 10 pe un tricou bleumarin pe care l-am purtat până s-a decolorat complet, acel 10 al idolului meu de atunci, brazilianul Zico.

Uneori își făcea apariția pe marginea terenului un antrenor de la grupele de copii ale clubului F.C.M. Galați și ne privea. Apoi, la un moment dat, întrerupea meciul și ne chema în zilele ce urmau pe unii dintre noi la probe, pentru selecție. Selecționații erau atât de bucuroși, încât abia așteptau să le dea vestea părinților. Care la rândul lor, îi susțineau sau nu.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Doru check icon
    Frumoase amintiri...!
    Totusi parca "Maracana" din Tiglina I era pe langa D-uri si C-uri vecin cu garajul ONTului!
    • Like 1
  • Oli check icon
    Nostaligie!

    Mulțumesc frumos Bogdan pentru călătoria în timp.
    Aceeași copilărie optzecistă, aceleași condiții precare, aceeași uriașă bucurie a jocului, a prieteniei dezinteresate.

    Înrămează-ți articolul, te rog. Și așează-ți-l undeva la vedere acasă sau la serviciu. Remediu garantat pentru orice suferință.

    Mă-nclin!
    Voie bună!

    Coleg republican,
    Oli Strîmbei
    • Like 2


Îți recomandăm

UNStudio 1

UNStudio este unul dintre cele mai cunoscute și apreciate birouri de arhitectură din lume, cu filiale în Amsterdam, Frankfurt, Shanghai, Hong Kong, Dubai și Melbourne. are în portofoliu peste 120 de proiecte internaționale, precum clădiri de birouri, rezidențiale, muzee, poduri, dar și masterplanuri urbane. Printre cele mai cunoscute lucrări - Podul Erasmus din Rotterdam, Mercedes-Benz Museum din Stuttgart, Arnhem Central Station, Designul Doha Metro Station.

Citește mai mult

Marius Sava

„La mine pacienții nu vin niciodată singuri, vin cu partenerul”, spune medicul specialist pneumolog Marius Sava, cu competențe în somnologie, de la Rețeaua Privată de Sănătate Regina Maria, despre cei care ajung la ușa cabinetului cu simptome de apnee în somn.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Mihai Bran - Claudiu Pandaru

Când medicul psihiatru Mihai Bran le-a povestit colegilor săi de la muncă, în 2015, că ar vrea să își facă un startup în domeniul serviciilor de telemedicină, pentru a-și putea urmări mai ușor pacienții, cei mai mulți dintre ei au izbucnit în râs, neîncrezători. În prezent, business-ul său, ATLAS, pornit alături de câțiva prieteni IT-ști, a ajuns la o cifră de afaceri de un milion de euro și 400.000 de utilizatori.

Citește mai mult

Food waste Japonia

„În Japonia mâncarea e un personaj din marea poveste a lumii, un prim pas în călătorie. Fiecare regiune are cel puțin un ingredient sau o mâncare pentru care e faimoasă și care, când îi vine sezonul, e consumată în restul Japoniei. E și o formă ritualică de a reuni timpuri, locuri și oameni. Mâncarea japoneză e o formă de echilibru”, spune scriitorul George Moise într-un interviu pentru habits by Republica.

Citește mai mult
sound-bars icon