foto: Profimedia
Viața m-a adus azi dimineață în Gara de Nord. Așteptam trenul pe peron și mirosea a urină. Un miros greu de suportat, care vine de peste tot. Gara asta pute, de la un capăt la altul, ca o hazna publică în aer liber. E duhoarea Gării de Nord pe care o știe probabil oricine a trecut de suficiente ori pe aici.
Așa că, stând aici, mi-a trecut prin minte că acesta este mirosul statului român.
România a devenit un tărâm al nimănui, neiubit, cu mirosul tristeții și al lucrurilor lăsate de izbeliște. Oamenii ei au fiecare mirosul lui. Unii miros a merdenele, alții a croissante, iar unii au prins chiar mirosul țării. Sunt și cei care emană efluvii de disperare sau lehamite, de nepăsare sau revoltă, dar există, din fericire, și mirosul bunătății, al speranței și al încăpățânării de a merge mai departe.
Eu, unul, nu știam până acum că și o țară întreagă poate să aibă un miros anume. România nu e o grădină și, cu atât mai puțin, nu e Grădina Maicii Domnului, cu miros de flori de nu-mă-uita. Doar că statul ăsta are, pentru mine, mirosul de urină din Gara de Nord.
În mirosul ăsta se adună toate lucrurile lăsate nefăcute și toate speranțele pe care le-am risipit degeaba. Am învățat pe propria piele că lucrurile lăsate de izbeliște nu dispar. Se împut, ca peștele uitat pe masa din bucătărie de un om care preferă să mai bea un pahar, decât să se ridice și să facă ordine. E mirosul lucrurilor care se strică sub ochii noștri până când ajungem să credem că nu mai pot fi reparate. Fatalitatea noastră mioritică sau, poate, doar resemnarea asta atât de omenească și atât de românească ne-au învățat să trăim cu toate astea până într-atât, încât nici nu ne mai miră. Trecem pe lângă ele, ne ținem respirația și mergem mai departe.
În timp ce stau aici, într-un colț al gării, privesc oamenii care mănâncă merdenele, Fornetti sau fumează țigară după țigară și n-am altceva mai bun de făcut decât să citesc o știre. Inevitabil, mă apucă iar pandaliile românești. Deși, după atâția ani, ar fi trebuit să dezvolt imunitate.
770 de milioane de euro s-au dus pe apa sâmbetei. Dar nu s-au dus spre tărâmul morților și al regretelor eterne, cum spune vechea credință, ci într-un loc mult mai familiar nouă: în neputința pestilențială a statului român.
Atât ne permitem să pierdem, că doar avem de unde.
România pierde aproximativ 770 de milioane de euro din PNRR pentru că partidele care au negociat noua lege a salarizării în sectorul public nu au reușit să ajungă la un acord. Președintele Nicușor Dan ne-a anunțat că PSD, PNL, USR și UDMR „și-au asumat împreună” pierderea banilor.
Prima precizare, pentru că mi se pare cât de cât importantă: vorbim despre bani nerambursabili. Nu despre un credit pe care România îl ia astăzi și îl rambursează mâine, cu dobândă. PNRR are și granturi, și împrumuturi. Aceștia sunt bani pe care România nu trebuia să-i dea înapoi.
Cu alte cuvinte, am ajuns într-o situație absurdă, dar atât de românească: ne permitem să pierdem tocmai banii pe care îi primim fără să-i mai dăm înapoi. În schimb, pe cei pe care trebuie să-i rambursăm îi luăm, dar cu dobândă, evident. Datoria României a ajuns oricum atât de mare, încât începe să semene cu populația Chinei: o numărăm în miliarde și parcă nu se mai termină.
Dar ce ne cerea, de fapt, Europa pentru acești 770 de milioane?
Nu ne cerea să concediem profesori. Nu ne cerea să tăiem salariile medicilor și nici nu venea “Bruxelles-ul decadent, sorosist și homosexual” să stabilească salariul fiecărui funcționar din România.
Jalonul 420 presupunea reformarea sistemului de salarizare din sectorul public. Statul român trebuia să construiască un sistem coerent și echitabil: revizuirea coeficienților de ierarhizare, grile salariale pentru administrația locală, limitarea și regândirea sporurilor, respectarea principiului „plată egală pentru muncă de valoare egală”, tratament nediscriminatoriu în acordarea sporurilor și o legătură mai clară între performanță și remunerație.
Iar atunci apare întrebarea unui om din Gara de Nord: ce treabă are Uniunea Europeană cu felul în care ne plătim noi bugetarii? Ce se bagă ăștia în oala noastră de noapte?
Are, pentru că PNRR nu este un cadou trimis fără condiții. De fapt, este un mecanism bazat pe performanță: statele au negociat reforme și investiții, iar Comisia face plățile atunci când jaloanele și țintele asumate sunt îndeplinite. Iar reformele acestea nu sunt alese întâmplător, ci încearcă să corecteze probleme structurale ale fiecărui stat.
În cazul nostru, reforma salarizării publice trebuia să contribuie la rezolvarea unei probleme pe care o cunoaștem de ani de zile: un sistem încărcat de excepții, sporuri și inechități, într-o țară care, în același timp, are o problemă uriașă cu deficitul.
Cu alte cuvinte, europenii ne-au spus: „OK, vă dăm bani, dar puneți-vă în ordine statul.” Iar noi am reușit performanța de a nu lua banii și de a nu pune nici statul în ordine. Bine, „noi” este un fel de-a spune. Adevărul este că nu eu și, cel mai probabil, nici tu, cel care citești acest text, am fost chemați la masa la care s-a decis că ne permitem să pierdem 770 de milioane de euro.
Iar aici, pentru mine, apare problema cea mai gravă.
Nu faptul că politicienii nu s-au înțeles. Într-o democrație este normal să existe dezacorduri. Problema este responsabilitatea pentru consecințele acestor dezacorduri.
Dacă eu datorez statului chiar și o sumă infimă, nu am nicio scăpare. Am un termen de plată, curg dobânzi și penalități, iar dacă nu plătesc, statul are la dispoziție inclusiv executarea silită și poprirea.
Statul știe prea bine să urmărească până la ultimul leu ceea ce îi datorează cetățeanul. Și, din nefericire pentru sărăcia noastră, este și normal să o facă.
Dar când statul pierde 770.000.000 de euro, ni se spune că patru partide „și-au asumat împreună pierderea”.
Recunosc că expresia asta mă fascinează. Ce înseamnă, concret, „și-au asumat”?
Pun PSD, PNL, USR și UDMR cei 770 de milioane de euro la loc? Îi plătesc cei care au amânat reforma? Demisionează cineva? Există vreo formă de răspundere administrativă, politică sau patrimonială?
Sau „ne asumăm” este doar una dintre acele formule extraordinare ale politicii românești prin care cineva își asumă din vorbe și cam aiurea, ceva ce, de fapt, va fi suportat de altcineva?
Banii aceștia nu sunt ai PSD, PNL, USR sau UDMR. Nu sunt nici ai președintelui. Sunt bani pe care România îi putea primi și pe care nu trebuia să-i mai dea înapoi.
Iar obligația a cărei neîndeplinire duce la pierderea lor nu ne-a impus-o cineva peste noapte. România și-a asumat-o.
Mai mult, reforma nu a apărut săptămâna trecută. A fost amânată ani la rând, până când am ajuns, din nou, cu spatele la zid.
Eu nu mai vreau să aflu de ce am pierdut 770 de milioane de euro. Nu mai am nervi pentru asta. Nici pentru certurile de mahala dintre politicieni, nici pentru explicațiile pe care ni le vor servi acum unii și alții ca să ne demonstreze că, de fapt, ceilalți sunt de vină.
Pe mine mă interesează altceva: cum este posibil ca, într-un stat în care cetățeanul răspunde pentru fiecare leu pe care îl datorează, cei care administrează miliarde din banii publici să poată pierde 770 de milioane de euro, să spună că „și asumă” și să nu răspundă nimeni pentru nimic?
Dacă pentru un leu există răspundere, pentru 770 de milioane de euro cum se numește?
Între timp, în Gara de Nord miroase în continuare a pipi și merdenele.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.