Sunt bucuros că sunt ortodox

Foto: Getty Images

În arhipelagul multiconfesional al teritoriului românesc, ortodoxia se situează datorită dimensiunilor ei majoritare într-o permanentă centralitate în discursul public. Supralicitată, dar şi criticată, admirată, dar şi atacată, din cauza unei monopolizări etnice a credinţei creştine din spaţiul românesc, ortodoxia a devenit, sau este un subiect permanent de dezbatere publică. Din această suprapunere dintre confesiune şi etnie se constată de majoritatea opiniei publice că a fi român trebuie neapărat să fii şi ortodox sau, altfel spus, a fi bun român trebuie să fii negreşit ortodox. 

Aşadar, aş spune şi eu că sunt mândru că sunt ortodox, după cum pot fi mândru că sunt român, enunţuri ce ţin de etalările de sine uzuale şi cotidiene, dar care devin inflamate, mai ales de catalepsiile electoraliste când ortodoxia şi românismul au câştigat, nu de fiecare dată, dar de foarte multe ori, voturi majoritare în România de după 1989. De la bun început îmi cenzurez definitiv declaraţia că sunt mândru că sunt ortodox pentru că în trimiterile unei admirabile morale creştine această declaraţie fermentează o vanitate şi o trufie greu de ascuns şi, deseori, o făţărnicie denotativ păcătoasă. Subscriu, însă, decisiv la declaraţia că sunt bucuros că sunt ortodox. Această declaraţie poate fi situată în proximitatea transcrierii ortodoxiei în sintagma care defineşte „bucuriile ortodoxiei" şi care a devenit titlul emblematic şi generic al credinţei ortodoxe. A fi bucuros că eşti creştin ortodox transferă semnificaţii similare celor reieşite din formularea „bucuriile ortodoxiei”. A fi bucuros că eşti ortodox ţine de ortodoxia ca bucurie a credinţei. În consecinţă, raportarea la ortodoxie este în fapt o înlănţuire de bucurii, de raporturi succesive de bucurii. Mărturisind Învierea Domnului Iisus Christos avem - aşa cum spunea Părintele Teofil Părăianu - „bucuria inimii” şi prin aceasta mărturisirea că suntem „în miezul ortodoxiei”.

Trăirea creştină în bucurie, în cazul religiei ortodoxe, este întreţinută fondator de marca răsăriteană, orientală a ortodoxiei, de geneza ei ca parte a unanimităţii creştine, în lumina Răsăritului (Ex Oriente Lux).

Prin urmare, bucuria ca lumină, care nu poate fi generată de altundeva decât de la Răsărit, ne poate prevala în această bucurie de faptul că Iisus Christos s-a născut în Orientul proxim, la Ierusalim şi nu la Anvers sau Hanovra. Fără a absolutiza valoarea creştinismului oriental în datele unei excesive confesionalizări şi a unui radicalism ortodox în comparaţie cu creştinismul occidental şi fără a rămâne fixaţi în această proximitate geografică cu pământul pe care a păşit Iisus Christos, trebuie să remarcăm că refracţiile creştinismului în spaţiul occidental, extinderea sa dinspre spaţiul oriental şi mediteranean spre cel apusean şi celtic, a valorizat lumina de la Răsărit în lumina cristalizată de gândirea teologică occidentală neoaristotelică, a asocierii raţiunii la credinţă şi a naturii la Dumnezeu. Lumina orientală s-a fructificat în gândirea şi teologia occidentală raţională şi normativă cu disciplinări sociale şi cu maximă eficienţă în planul demersului civilizator al lumii. Civilizaţia occidentală articulată de cultura răsăriteană şi mediteraneană a format şi a întreţinut Europa în viaţă.

Într-o enumerare succintă, bucuriile ortodoxiei ţin de adâncurile ei istorice, de un flux spiritual răsăritean forjat de gândirea elenică, iudaică, bizantină, ţin de rugăciunea inimii, adică a rugăciunii intense la purtător, de teologia şi imaginarul dezvoltat de cultul icoanei, de intensitatea rugăciunii neistovite din interiorul nenumăratelor mănăstiri. Acestea cartografiază nu doar o reţea a centrelor de pietate, dar şi locurile memoriei noastre creştine, de formare şi de întreţinere a identităţii noastre cultural naţionale. În egală măsură, bucuriile ortodoxiei ţin de ritualul liturgic bogat, înălţător şi transpozitiv, ţin de imensitatea rugăciunii şi a teologiei ţărăneşti, centru vital şi generator al identităţii confesionale româneşti, ţin de teologia filocalică şi paterică, cea pe care D. Stăniloae a perceput-o ca pe o coborâre a Cerului pe pământ. 

Ortodoxia românească, dincolo de amplasările sau de limitările doctrinare, sau de apartenenţa sa la geografia orientală a Europei, este o componentă a unanimităţii creştine europene, este plămânul ei oriental. Ortodoxia română este fortul puternic răsăritean al Europei creştine. Sunt bucuros că sunt ortodox român și datorită atitudinii şi comportamentului, de cele mai multe ori raţionale şi înţelepte, ale Patriarhiei române şi a majorităţii ierarhilor noştri. Trebuie să reamintim că Biserica este în comunitate şi nu poate fi ferită de contaminările şi derapajele curente ale lumii mirene, dar rolul ei modelator, de disciplinare socială şi de implicare responsabilă prin deciziile şi orientările gestionate de Patriarhie, face proba şi legitimarea acestei bucurii integrative şi integrale în cadrul Bisericii Ortodoxe Române şi a ierarhiei sale.

Se pot enumera câteva exemple relevante şi definitorii privind gestiunea raţională, responsabilă a deciziilor şi implicării Bisericii. Ortodoxia română este una raţională, modernă, deschisă şi convergentă cu marile probleme ale lumii creştine şi ale credinţei pe care o mărturisim. Un prim exemplu ar fi ratificarea tratatului de la Balamand din 1993 de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, pe tema raporturilor dintre Ortodoxie şi Biserica Catolică. Toate celelalte biserici ortodoxe au „respins sinodal” declaraţiile din acest tratat, doar Biserica Ortodoxă Română nu a calificat drept „eretice” prevederile tratatului.

Biserica Ortodoxă Română a făcut singura, în lumea ortodoxă, proba deschiderii ecumenice, a dialogului responsabil cu alte biserici creştine. Prin urmare, B.O.R. este europeană, promovează ideile unei comunităţi creştine care nu poate fi blocată într-un radicalism confesionalizant. Conform art. 14 din acordul de la Balamand, Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică „se recunosc reciproc - ca biserici surori, responsabile împreună de mărturisirea bisericii lui Dumnezeu în credincioşie faţă de planul Divin”.

Un al doilea exemplu este cel oferit de atitudinea Patriarhiei Ortodoxe din România la alegerea, în 2014, în funcţia de preşedinte a României a unui minoritar etnic şi confesional, Klaus Iohannis, sas şi reformat, care a devenit, prin voinţa majoritară şi a unui popor majoritar ortodox şi de etnie română, preşedinte al României. După dezmăţul electoralist PSD-ist, când se reclama disperat în spaţiul public că preşedintele României trebuie să fie de o „acurateţe” exemplară, adică român, ortodox şi .... reproducător, Patriarhul Daniel al României s-a exprimat într-un mod raţional şi cu o înaltă înţelepciune: „În istoria poporului român, ca răspuns la rugăciunile sale pentru a dobândi liberatatea şi unitatea naţională, adesea Dumnezeu a lucrat chiar şi prin oameni străini de neamul nostru”, sau „Evanghelia ne învaţă că fiecare om din lumea aceasta, indiferent de etnie, stare socială şi vârstă, are o valoare eternă şi unică”.

Aceeaşi atitudine raţională şi adânc fundamentată a arătat-o Patriarhul României în timpul revoltei din stradă declanşată de OUG 13/2017 a Guvernului României, susţinând că statul de drept este una dintre cele mai înalte expresii şi realităţi ale democraţiei. Un ultim exemplu asupra căruia merită să stăruim este reprezentat de atitudinea Bisericii Ortodoxe Române faţă de Sinodul panortodox din Creta, din 2016, când, în ciuda unor atitudini radicale ultraconfesionalizante ale unor patriarhii ortodoxe în raport cu Biserica Romano-Catolică şi alte biserici creştine, ortodoxia românească s-a situat la nivelul aceloraşi atitudini raţionale şi responsabile. Pornind de la realitatea că „relaţiile noastre cu ceilalţi creştini sunt inevitabile, mai ales în ţările occidentale unde romano-catolicii şi protestanţii sunt majoritari, trebuie să mărturisim dreapta credinţă nu cu ură confesională, ci cu smerenie şi iubire creştină”. În opoziţie cu fundamentalismul ortodox din Rusia, Bulgaria şi din alte ţări, Patriarhia Română, deschisă ecumenismului şi apărării creştinătăţii, s-a situat raţional şi demn, atât în apărarea identităţii şi prestigiului unei biserici româneşti, cât şi a creştinismului în general, fapt ce provoacă bucuria de a fi ortodox român într-o Europă creştină.

Tentaţiile radicale, ultraortodoxismul în ediţie pravoslavnică rusă, se vădesc astăzi, pe alocuri, şi în mediul ortodox din România. Unii monahi şi clerici, nemulţumiţi de atitudinea raţională a ierarhiei ortodoxe, au devenit agenţii propagandei unui ortodoxism „acurat” din spaţiul rusesc, dominant mistic şi finanţat de utopiile inspirate de imperialismul rus şi apoi sovietic.

Tentaţiile radicale, ultraortodoxismul în ediţie pravoslavnică rusă, se vădesc astăzi, pe alocuri, şi în mediul ortodox din România. Unii monahi şi clerici, nemulţumiţi de atitudinea raţională a ierarhiei ortodoxe, au devenit agenţii propagandei unui ortodoxism „acurat” din spaţiul rusesc, dominant mistic şi finanţat de utopiile inspirate de imperialismul rus şi apoi sovietic. Această influenţă rusească în ortodoxia românească, aceste „agenturi" ale ortodoxismului rusesc talonează în mod indirect influenţele din plan politic, economic şi diplomatic, ale putinismului în România şi în celelalte ţări foste comuniste, sensibile peste timp la vocile „sirenei” pravoslavnice şi panslavice. Panslavismul ortodoxist radical şi agresiv a însoţit în trecut doctrina imperială ţaristă, după cum comunismul a însoţit doctrina imperială sovietică. Din acest motiv, B.O.R. este o biserică ortodoxă ce cultivă spiritul ecumenic, european, relaxat şi raţional, în acord cu situarea europeană a României. Faţă de această situare, Biserica Ortodoxă rusă nu s-a regăsit în spaţiul majorităţii creştine şi, în loc ca ea să promoveze o religie a oamenilor, a promovat o religie a statului şi a puterii seculare. Pe bună dreptate, J. H. Billington, un eminent kremlinolog american, director al Bibliotecii Congresului din S.U.A., avertiza, după 1990, asupra necesităţii separării Bisericii Ortodoxe de statul imperial rus: „De faptul că Biserica Ortodoxă va putea sau nu va putea să se separe de stat şi să devină o conştiinţă naţională va depinde în mod crucial orientarea Rusiei spre o cultură nouă, democratică şi civilă, sau întoarcerea la un regim autoritar, sumbru şi ameninţător”.

În asumarea unei apartenenţe confesionale ortodoxe, şi româneşti în cazul de faţă, în realitatea ei, trebuie să pornim de multe ori pentru a nu rătăci de la adevăruri simple şi fundamentale ale creştinismului nostru. Fundamentarea noastră creştină este legată de Iisus Christos, fiu al poporului ales, al poporului evreu. Deşi suntem toţi conştienţi de acest aspect al istoriei credinţei noastre, calitatea de creştin ortodox ne îndeamnă de fiecare dată să facem necesare exerciţii de memorie şi, în egală măsură, ne impune să nu uităm şi să gândim în modul cel mai simplu şi, deopotrivă, în modul cel mai apropiat de adevărurile credinţei noastre şi să ne punem întrebări simple, nesofisticate şi, cred eu, impregnate de un adevăr neînfrânt, nepieritor. Mai exact, cum de a fost posibil ca mişcări radicale fundamentaliste, etnocentrice, dar care se declarau eminamente creştine, precum mişcarea legionară şi alte mişcări radicale naziste sau fasciste, să cultive antisemitismul şi xenofobia?

Pornind de la aceleaşi întrebări şi constatări simple, nesofisticate, senine, în datele acestei bucurii ortodoxe, cred că Biserica mea majoritară trebuie să se regăsească într-o colaborare şi convergenţă postistorică cu Biserica Greco-Catolică. Litigiul sau contenciosul, de astă dată administrativ, patrimonial, dar şi doctrinar, trebuie să facă loc colaborării celor două biserici care au avut un rol primordial în construcţia istorică şi naţională a poporului nostru, având o contribuție decisivă în desăvârşirea unităţii statale de la 1 decembrie 1918. Centenarul Marii Uniri ar fi trebuit să găsească cele două biserici în serenitatea actului de credinţă centrat pe iubire, toleranţă şi slujire în comun a lui Dumnezeu şi a oamenilor.

În egală măsură, în planul raporturilor interpersonale şi interconfesionale am constatat, din ipostaza mea de aparţinător ortodoxiei bucuriilor, că există foarte multe situaţii în care „premianţii” celor două confesiuni îşi licitează fidelitatea confesională, de cele mai multe ori pe cât de strident, pe atât de găunos. În această atitudine de ortodox bucuros, nu pot să înţeleg atitudinea neconcesivă a unor radicali ortodocşi de astăzi, care au fost prin familie, tradiţie şi istorie greco-catolici, faţă de credincioşii ce aparţin Bisericii Greco-Catolice ieşită din catacombe şi martiraj după 1989. Constat că aceştia sunt mai ortodocşi decât ... ortodocşii. În aceeaşi măsură, unii greco-catolici de astăzi devin mai catolici decât ... Papa, siluind geografia, adică mutând Orientul în Occident, prin derapajele ecleziologice şi ritualice, spre catolicismul occidental.

Cred că fiecare trebuie să fie fericit şi să se regăsească în geografia lui fizică şi spirituală, în tradiţiile şi configuraţiile de cult ale Bisericii dintotdeauna. În sfârşit, din ipostaza de ortodox şi asumându-mi cu bucurie această identitate confesională, constat că nu sunt atât de bun ortodox şi atât de doritor etnocentric precum ... Dan Puric. E greu să fii în același timp ortodox şi ... Dan Puric. Oricum, am constatat în situarea mea caldă, organică şi indefectibilă ortodoxă că mândria este terestră, pe când bucuria este una ce aparţine tentaţiei celeste.

Anul 2021 a fost declarat anul omagial al pastorației românilor din diaspora și rămâne o inițiativă importantă a Patriarhiei BOR. Este, de asemenea, binevenită o astfel de acțiune deoarece îi băgăm în seamă pe românii ortodocși din afara granițelor. Este un prilej de inventariere ecleziastică a românilor diasporeni, de consolidare a parohiilor românești din afara țării, este o contribuție la agregarea și la întreținerea în credință, dar și din punct de vedere etnic și identitar, a românilor recuperați de o serie de parohii noi, nou înființate. Asistența religioasă și pastorală este, de altfel, țelul major al acestor parohii, care adună în spațiul eclezial și ... etnografic pe românii îmbrăcați în haine de sărbătoare, în costume populare și care conturează o hartă etno-culturală a României de acasă.

Pe de altă parte, nu trebuie să uităm că această ofensivă parohială peste hotare a însemnat posturi și simbrii pentru nenumărați preoți și ierarhi contributori la zeciuiala Bisericii Ortodoxe Române. Fixarea românilor în diaspora, fixare consolidată prin parohiile înființate, poate însemna și o contrapropagandă față de marea politică strategică a statului de întoarcere a diasporenilor în țară, ca un impuls la renașterea României, compromisă de altfel, prin spulberarea mitingului diasporei din august 2018, de către guvernarea PSD a lui Dragnea și a găștii sale de haiduci și ... haiducițe.

Cu alte cuvinte, am exportat definitiv o parte din România ortodoxă, astăzi întreținută printre altele de voioșia unor ierarhi sfătoși din diaspora care vorbesc cu nonșalanță și cu anumită bucurie împlinită despre fericirea imensă a românilor din diaspora de a fi parohieni și enoriași peste hotare. Mai mult decât atât, un dedicat preot ortodox din diaspora, întrebat fiind la o emisiune TV dacă se bucură pentru un român din străinătate care ar dori să se întoarcă în țară, acesta a răspuns, cu o altă ... întrebare, plină de viclenie care semăna îndoiala și părerea de rău, și anume, „dacă cel care dorește să se întoarcă în țară poate împărtăși două sentimente?” (adică unul pentru fiecare dintre cele două două patrii, una reală și una de adopție). De fapt, este o părere de rău, pentru că astfel și-ar pierde un contribuabil parohian și mai puțin un credincios. Îi elogiem, îi admirăm pentru zelul ortodox și parohial pe credincioșii din afara granițelor, îi băgăm în seamă în anul pastorației dedicată lor fără să realizăm că suntem actorii unei contrapropagande la unitatea românească, transmisă printr-un mesaj „controlat” și sistematic deliberat.

Am identificat o similitudine poate forțată între astfel de acțiuni de pastorație în diaspora și „campaniile voluntarilor de la Paraclisul Catedralei Neamului”, angajați creștinește în ajutorarea cu pachete de hrană și îmbrăcăminte a parohiilor din Vechiul Regat. Aceste vizite și expediții de ajutorare sunt frecvente și intens repetate de acești voluntari, ignorând faptul că multe din nevoile și lipsurile compensate de mizericordia creștină sunt cauzate și de lipsa de angajare a celor nevoiași în „câmpul muncii”. Ar fi și aceasta, indirect, o propagandă pentru nemuncă și pentru o viață parazitară. Poate că preoții din parohiile respective, în loc să se filmeze în cadrul unor astfel de acțiuni raportate la televizor cu emfază, dar și cu o modestie artificială și falsă, ar trebui să se dedice unor acțiuni așa zise „pro-active”, de înlăturare a sărăciei și a tuturor lipsurilor sătenilor. S-ar instala astfel în pastorația bisericii o adevărată pedagogie a muncii și bunăstării celor pe care-i păstoresc. Rolul preoților luminători și implicați este puternic diminuat de navetismul acestora, știindu-se faptul că mulți dintre ei locuiesc în orașe și se deplasează rareori, în comunitățile parohiale, doar la liturghiile duminicale. Aceasta ar putea fi o sarcină prioritară și ... eminentă a Patriarhiei Române de întoarcere a preotului la sat, sau către sat.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp