Sari la continut

Protecția datelor cu caracter personal

Din 25 mai Republica.ro aplică noua politică de protecție a datelor cu caracter personal și modificările propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 (GDPR). Prin continuarea navigării pe platforma noastră confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

Sunt în clasa a 6-a și nu mai pot să îndur înjurăturile și umilința. Am găsit un ac și o seringă și am văzut în filme că oamenii mor dacă le bagi aer în vene

Bullying

Foto: Guliver Getty Images

În ultima vreme am tot avut discuții despre iertare și uitare, mai ales cu o prietenă care pare că poate să ierte orice nedreptate care i s-a întâmplat. Așa doarme ea liniștită, spune. Poate că asta e superputerea ei. Recunosc că m-am simțit puțin invidioasă pe cineva care are amintiri atât de vii despre abuz și nedreptate și vremuri negre și totuși reușește să trăiască ca un om perfect funcțional. Și asta pentru că ea chiar e un om perfect funcțional, nu doar un om care simulează asta.

Am ascultat-o de fiecare dată, chiar dacă nu contribuiam cu nimic la poveste. Mi se părea că amintirile mele sunt prea șterse ca să merite menționate. Asta până când am văzut un clip uploadat de BuzzFeed în care un bully și o victimă se întâlneau pentru prima dată după 15 ani. Încă și mai mult, bully-ul voia să își ceară iertare pentru ce a făcut. Și iată cum se termină clipul cu ele două (că erau două tipe) îmbrățișându-se și plângându-se că, de fapt, ele erau atât de asemănătoare și nu și-au dat niciodată seama.

Derulez câțiva ani înapoi și sunt în clasa a 8-a, mai am câteva zile până începe vacanța, toate examenele sunt date și am biletul de plecare de aici. Și îmi amintesc că stăteam pe scările dintre etajele 1 și 2, în semiîntuneric, miroase a clor și e prima dată când plâng la școală. Plâng pentru că profa mea de română mi-a spus că o să am copii proști care nu o să știe să vorbească limba română. Pentru că, hei, o să îi învăț eu limba română, care sunt o proastă care nu știe limba română. Și plâng și nu cred că m-am simțit niciodată mai singură de atât și nu înțeleg de ce mi se întâmplă mie toate astea?

De ce mi se întâmplă mie toate astea?

Derulez și sunt în clasa a 7-a și mă uit pe Hi5 că aveam profil de puțin timp și nu prea eram genul prea sociabil. Și toți colegii din școala generală erau acolo că doar nu erau fraieri să nu aibă profil de Hi5, cu o melodie de Puya care începea să cânte cum intrau pe pagină și un cursor care se transforma în minge de fotbal. Și pe atunci nu era cu tag sau cu like, dar asta tot nu a contat când poza mea și a singurei mele prietene din generală e pusă acolo și scrie pe ea că suntem două idioate care joacă badminton. Două idioate care joacă badminton, erau și niște săgeți desenate în Paint, îndreptate spre noi. Ce glumă bună, toată lumea a râs. Chiar toată lumea a râs. În afară de mine.

De ce îmi fac asta?

Derulez și sunt clasa a 6-a și un băiat de la mine din clasă mă urmărește până la scara mea și se roagă de mine să fiu cu el. Mă imploră deja. Mă sperie foarte tare. De ce nu vreau să fiu cu el? De ce sunt clasa a 6-a și nu îmi place de el și nu am cuvintele la mine, pentru că mă amenință și a devenit agresiv? De ce împietresc? De ce îmi zice că a aflat de mine multe lucruri și o să plătesc? De ce mă scuipă în față și mă înjură? De ce nu pot să îmi mișc picioarele? Mai am atât de puțin până la scară.

Ce lucruri știți despre mine?

E clasa a 7-a și nu îmi mai simt picioarele de la frig. Sunt întinsă în zăpadă, în curtea școlii, undeva între perete și poarta de handbal. Zăpada e înghețată și e suficient de mare cât să nu mă mai văd din ea. E vânătoare. M-au prins când încercam să intru înapoi în școală, după ce așteptasem strategic să treacă încă câteva minute după ce s-a sunat de intrare. Mă așteptau după un colț și erau și băiatul care m-a scuipat, și băiatul de care îmi plăcea, și toți ceilalți băieți care mă urau. Că mă lăsam greu, am auzit. Haide, că terminăm repede și scapi. E doar zăpadă. Toate fetele trebuie să treacă prin asta. Și am trecut prin zăpadă, prin pumni și prin picioare, așa cum trebuie să treacă orice fată. Am trecut printr-o bătaie primită de la 7-8-9-habar n-am câți și eram îmbrăcată prea gros ca să mă mișc și prea subțire ca să nu simt.

De ce nu pot să mă ridic?

Râdeau pentru că aveam breton. Și vreo 200 de noi porecle. Și toată lumea voia 15 secunde de glorie, să o împingă pe chihuahua, caniche sau pudel peste o bancă. Toată lumea voia să îmi facă poze pe ascuns și să le pună pe Hi5, după ce scriau ceva atât de “LOL” pe ele

E a nu știu câta clasă și sunt prietenă bună cu două fete de la mine. Ne distrăm și avem secretele noastre și totul e în siguranță. Nimeni nu o să poată să ne spargă codurile secrete, nimeni nu o să poată să ne despartă. Mă bazez pe ele oricând. Chiar și atunci când vreau să îmi tai părul, vreau să îmi tai părul, vreau să îmi tai părul. Vreau să am și eu breton, ca tine. Și următoarea zi am breton și prietenele mele se hlizesc în ultima bancă și asta e ultima zi în care mai sunt prietenele mele.

De ce râdeți?

Râdeau pentru că aveam breton. Și vreo 200 de noi porecle. Și toată lumea voia 15 secunde de glorie, să o împingă pe chihuahua, caniche sau pudel peste o bancă. Toată lumea voia să îmi facă poze pe ascuns și să le pună pe Hi5, după ce scriau ceva atât de “LOL” pe ele. Toată lumea voia să facă mișto de fata care fusese cu ei în clasă nu știu câți ani, dar care brusc a devenit ținta.

Credeam că o să arăt ca voi cu breton. Și voi aveți breton...

Îmi țiuie în urechi poreclele și țipetele și profa de română care îmi spune să îmi prind bretonul și colegii mei care îmi spun să îmi dau foc. Sunt în clasa a 6-a și sunt pe balcon, acasă. Am găsit un ac și o seringă și am văzut în filme că oamenii mor dacă le bagi aer în vene. Și am tras aer în seringă și acul era bont. Și mi s-a făcut frică pentru că acul nu intră și ai mei clar o să mă omoare dacă nu reușesc să mă omor acum.

Sunt în clasa a 6-a și nu mai pot să îndur înjurăturile și umilința. Îmi țiuie în urechi poreclele și țipetele și profa de română care îmi spune să îmi prind bretonul și colegii mei care îmi spun să îmi dau foc. Sunt în clasa a 6-a și sunt pe balcon, acasă. Am găsit un ac și o seringă și am văzut în filme că oamenii mor dacă le bagi aer în vene. Și am tras aer în seringă și acul era bont. Și mi s-a făcut frică pentru că acul nu intră și ai mei clar o să mă omoare dacă nu reușesc să mă omor acum.

De-asta leșin acum de câte ori văd un ac?

Sunt clasa a 7-a și încep să mă împrietenesc cu o fată care o să devină singura mea prietenă din generală. Și ea e exclusă din orice, dar pare că nu îi prea pasă. Îi place franceza și e cea mai bună la mate. Și e prietena mea, care nu râde de mine. Nu râde de mine nici când am breton, nici când sunt la ciclu, nici când mă îmbrac în trening la sport. Probabil că o să înceapă și ea să râdă de mine până la urmă, ca toți ceilalți. Nimeni nu poate fi prieten cu o persoană „atât de scârboasă” ca mine, asta mi-e clar și mie acum.

Cum să fii prieten cu mine când ne fac poză pe ascuns și scriu pe ea că suntem idioatele care joacă badminton?

Sunt clasa a 8-a și plâng în drum spre casă. E prima dată când le spun alor mei ce s-a întâmplat, că profa cu picior de lemn, de română, m-a făcut proastă și toată clasa a râs de mine. Erau de acord cu ea. Nu le-am spus alor mei nimic până acum pentru că pârâciosul nu doar că roade osul, dar poate rămâne și fără dinți dacă spune cuiva. Oricum știam că merit tot ce mi se întâmplă. Nu știam de ce, dar concluzia era că meritam. Dar nu vreau să vină la școală, nu vreau să se ia de mine și din cauza asta. Mai sunt câteva zile, pe bune, și scap. Doar vreau să plâng un pic, o zi, două, restul verii, și o să fiu bine. Promit că o să fiu bine.

De ce nu mai sunt bine?

De ce mi se întâmplă toate chestiile astea?

Am crescut strâmb și defectă. Am crescut așa cum îmi imaginam că voiau ei să mă vadă, deși acum cred că ei nu s-au gândit niciodată mai departe de clasa a 7-a sau a 8-a. S-au gândit doar până la momentul când simțeau gust de sânge.

În generală nu aveam cuvântul bully. Aveam doar „băieții fac asta pentru că le place de tine”. Și atunci de ce mă doare atât de tare și de ce o fac și fetele și de ce aș prefera să nu mai vin niciodată aici? Aveam o profă de română hiper religioasă, care cataloga orice lucru diferit de ea sau de crezul ei „o boală psihică”. Aveam colegi care râdeau de orice era diferit. Aveam luni în care îmi doream să mor și momente în care voiam măcar să mă dau cu capul de ceva ca să uit. De fapt, lunile s-au făcut ani.

Nu am scăpat niciodată de amintirile astea că le-am ascuns undeva foarte, foarte departe. Nu le-am mai vizitat niciodată de atunci și pare că au făcut pui care s-au transformat în monștri. Am crescut strâmb și defectă. Am crescut așa cum îmi imaginam că voiau ei să mă vadă, deși acum cred că ei nu s-au gândit niciodată mai departe de clasa a 7-a sau a 8-a. S-au gândit doar până la momentul când simțeau gust de sânge.

Am scăpat doar când am plecat, fără concluzii. Fără o finalitate pentru toată durerea aia surdă. Am scăpat pentru că am crescut, am ieșit din pielea aia și am intrat în alta. Și în timp ce mă uitam la clipul ăla, mi-am dat seama că încă mă doare. Mă doare pentru că am plecat fără niciun răspuns la toate întrebările astea. Nu m-a lămurit nimeni ce lucruri atât de greșite am făcut încât să fiu chinuită, care din acțiunile mele au meritat pedepsite. Am făcut 15 ani imediat după ce am terminat școala generală și nu știam cum să pun întrebările astea. Nu știam nici dacă vreau să aud răspunsurile. Așa că le-am îngropat bine de tot și m-am prefăcut că nu s-au întâmplat niciodată.

Mulți ani am crezut că sunt stricată. Beyond repair.

Dar asta e chestia, că amintirile își mai fac loc printre mormanele de pietre aruncate peste ele. Doar că la mine nu s-au întors în flashback-uri, s-au întors în relații toxice și stricate, în frică de alți oameni, în atacuri de panică, în sarcasm și, câteodată, în gânduri că poate ar fi mai bine să nu mai fiu. O vreme am plutit așa, într-o derivă controlată. Nu știam de unde îmi vin reacțiile astea, de respingere, de teamă, de panică. Credeam doar că așa sunt eu.

Mulți ani am crezut că sunt stricată. Beyond repair.

În clasa a 12-a am cunoscut pe cineva, care trecuse prin traumele lui, doar că el părea că nu ascunde niciun monstru sub pat noaptea. Avea puterea să mă liniștească când aveam momente de agitație sau atacuri de panică. Să zicem că asta e superputerea lui. El a fost prima persoană căreia i-am spus câteva din lucrurile astea, nu prea multe, că nu voiam să mă părăsească când ar fi aflat cât de stricată sunt. Mă panica rău gândul ăsta.

Te rog, te rog, să nu mă părăsești...

Dar cu cât îmi aminteam mai multe, cu atât el părea că nu pleacă nicăieri. Cu atât mai mult părea că îmi dărâma pereții pe care îi pusesem în jurul meu ani întregi. Și a fost înspăimântător. Eram sigură că atunci când o să treacă de toată șarada mea de persoană sarcastică de care nu se apropie nimeni, o să ajungă la un nimeni. Și totuși, a rămas. Că el vede ceva în mine. Că cică nimeni nu e chiar de nereparat.

Adevărul e că lucrurile astea mi s-au întâmplat și nu am cum să dau timpul înapoi. Adevărul e că m-au schimbat, dar nu m-au făcut o persoană rea. Nu m-au făcut vreun supererou și nu m-au transformat în martir. M-au făcut doar altfel. 

Am început, nesigur, să îmi fac prieteni iar. Am început să muncesc și a fost mai ușor că acum mă susținea cineva cu adevărat. Am început să alerg, să scot din mine toată furia pe care habar n-aveam că o înmagazinasem. Am început să vorbesc și am început să vreau iar lucruri. Mi-am făcut analizele pentru prima dată, după vreo 10 ani, chiar dacă încă mi-e frică rău de ace. Am început să vreau să mă văd și eu cum zicea el că mă vede.

Adevărul e că lucrurile astea mi s-au întâmplat și nu am cum să dau timpul înapoi. Adevărul e că m-au schimbat, dar nu m-au făcut o persoană rea. Nu m-au făcut vreun supererou și nu m-au transformat în martir. M-au făcut doar altfel. Poate îmi e de două ori mai greu să mă împrietenesc cu cineva, dar e singurul fel pe care îl știu.

Dar pot să iert chestiile astea?

Cred că nu, cel puțin pentru moment. Adică încă mi-e greu să înțeleg ce motive au avut să mă trateze așa și vreau să îmi dau șansa să fiu furioasă, chiar dacă se întâmplă mulți ani mai târziu. Nu aș vrea nici să mă întâlnesc cu ei că nu cred că aș avea ce să le zic. Ce să spun cuiva care m-a chinuit câțiva ani? Care mi-a marcat viața, chiar fără să îmi dau seama? Nu cred că m-au făcut mai puternică și nici mai iertătoare. Cred că m-au făcut doar mai retrasă și mai furioasă.

Cu timpul am învățat să îmi controlez emoțiile. Acum mi-e mai ușor să identific ce mă provoacă și să încerc să îngrădesc gândurile alea extreme. Dar va fi tot timpul un proces în care trebuie să mă opresc puțin, să analizez, să negociez eu cu mine. Un proces în care tot timpul o să încerc să-mi aprind lumina în cap, să nu mă mai las copleșită.

Bullying-ul mi-a marcat viața într-un mod foarte pervers și profund și a durat ani până să trec peste rușinea că am trecut prin asta. Au trecut ani până să reușesc să scriu rândurile astea și să conștientizez ce a fost, de fapt, toată trauma aia. Și am nevoie, de câte ori trec printr-o perioadă mai grea, să îmi amintesc asta:

Nu e vina mea.

Nu am meritat-o.

Pot să trăiesc, în ciuda chestiei ăsteia.

Dacă îi place de tine, nu o să îți facă niciodată asta.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • ''Un mare pacatos'' Am dorit sa încep comentariu cu fraza aceasta deoarece din nefericire sunt unul ...Cu mine situația a fost diferita decât a doamnei Wolf ,eu pot sa afirm ca am descoperit ''masina timpului '' mă pot întoarce în timp de fiecare data când doresc sau când unele evenimente îmi cer ăsta . Și daca îmi permiteți sa îmi aștern viața în aceasta secțiune de comentarii , as fi sincer cu dumneavoastră...
    Probabil ca ar trebui sa va mărturisesc că am fost un bully ,am bătut aproape zilnic persoane ( am avut mai multe victime ) acum știu ca v-am trezit sentimente de repulsie și credetima și eu o am fata de mine ...Nu știu câți dintre voi o sa doriți să știți de ce am devenit unul ,probabil că mulți o sa fiți ocupați mai-nainte cu insulte , va permit și vi le accept pe toate ,deoarece și eu la randul meu le-am aruncat unora, am primit și voi mai primi multe .
    Acum pentru cei intrigați de mărturia mea am sa va réalitéz primă mea întâlnire cu bullyingul (pe care mi-o amintesc -posibil sa fii fost altele chiar mai devreme -) Eram în gradinita (nu îmi amintesc vârsta clar, oi fi avut vreo 4 ani , și nici de câte ori s-au repetat bătăile ) eu, eram un copil timid dintr-o familie numeroasa ,el un băiat răsfățat de părinți avuți ( financiar ) défie care data găsea motiv sa mă bata, imi amintesc doar ca aveam mânuțele pline se sange și ca educatoarea mă spală pe fata cu apa sa oprească și sa curețe sângele ... Desigur ca educatoarea și părinți mei nù iau masuri , cum era sa-l certe pe copil când părinți lui aveau functi mari ? Deoarece satuli de vanatai si de frici cu privire la mersul la grădiniță frați mai mari au decis sa mă treacă printrun tanning (antranament ) de auto apărare, așa ca nu a durat mult pana când l-am znopit în bataie pe agresorul meu , cum era de așteptat urma ca fapta mea sa aibă consecințe , am fost exmatriculat din gradinita și cum nu mai era alta grupa în satul meu nu am mai terminat gradinita .Așa ca ajung direct -dupa câțiva ani - direct în clasa -I- privarea de gradinita nu mă trasformase în mostru (încă) așa ca după vre-o câteva luni de la începutul scoli mă găsea cu ochiul învinețit , mi-l uflase ( lovise ) un coleg iar spectatorii ( mai mari ca vârsta ) în loc sa îmi sară în ajutor îmi trăsese și câteva picioare în fund ... bătaia a fost întrerupta de un profesor de matematica ( care peste câțiva ani are sa îmi tragă niște pumni la rinichi pe motivul ca nu am sters tabla ) . Desigur ca după bătaie cineva trebuia să fie cineva pedepsit, din păcate eram eu aceea persoana , vedeți voi invatatoarea nu judecase situația după fapte ci după alte criterii și am sa va exlic cum am fost eu vinovatul : cu ceva timp înainte de bătaie mama mea avuse un conflict cu dumneaei , refuzase sa plătească fondul clasei obligatoriu ( nu avea bani nici sa alimenteze gurile copiilor flamanzi de acasă cum sa finateze clasa ) aceeasta decizie a mamei a va sa mă coste toată durata scolii primare și mai exact primeam bătaie de la invatatoare când imi lipșea câte o litera s-au când gresala un calcul mai rău era când nu retine am o strofa ...( ca norocul ca nu mai da nimeni cand greșesc gramatical,se pare ca metoda aleasa nu avusese rezultate pozitive ) desigur ca în patru ani primari de școală îmi luasem bătaie la greu atât de la colegi cât și de la invatatoare...
    Cu intrarea în clasa -V- mă însoțea înafară de ghiozdan și dorința de a nu îmi lua bataie așa ca ceva trebuia sa se schimbe și am ales sa bat eu pe alții prima victima era un băiat mai mic cu un an care o lovise pe sora mea mai mica( nu am sa va descriu toate violentele săvârșite de mine ar ocupa prea mult spațiu căci s-au întins pana la sfârșitul liceului ) . De la prima victima din generala pana la terminarea liceului au fost mulți copii pe care i-am bătut nu toți au meritat ororile gândiri mele nu meritau sa pornească spre școala cu teamă de a mă întâlni , desigur ca nu îi loveam fără motiv cică întotdeauna era o scuza , o insulta o fapta o ciarta s.a .Acum cu prisma unui ochi matur îmi dau seama ca a fost greșita abordarea mea puteam ușor sa nu i-au în seama orice vorba prost rostită în loc sa îmi creiez victime puteam lega prietenii , dar atunci nu vedeam așa lucrurile vedeam doar sărăcirea și mizeria din viața mea ( bătăile oferite de părinți , scandalurile dintre ei la care le-am fost martor și jandarm ,) faptul ca de la 14 ani mă întreținem singur și eram nevoit sa suport anumite umilințe la liceu ( în mod special venite de la profesorii ) m-au făcut un păcătos ,un bully .
    Violenta si ura s-au domolit după liceu când am intrat în contact cu primele carti de psihologie când am reușit sa întaleag ca victile mele era proiecții ( proiecții ce semanau cu mine sau cu evenimente din viața mea )....
    Dacă sunteți curioși cum gândește și trăiește un mare bully acum am sa fiu grafic și sincer , Traiul meu s-a schimbat după liceu nu îmi permiteam o întreținerea la facultate așa ca mi-am orientat viața spre munca care mi- a adus un trai fără lipsuri financiar Si deși am putut depăși situația fizica/materiăla din timpul scolii nu am putut sa scap de ceea emoționala ( , regret toate faptele mele din școală de toate loviturile aruncate, de toate glumele ce vizau și îi umiliau pe alți .) Acum la 26 de ani singura ''victima'' pe care o mai am sunt ''eu'' toate momentele de violență și umilita la care am luat parte ( desigur ca am mai fost și eu bătut în cei 12 ani de școală de copii mai mari) bullyingul a săpat adânc în starea mea emoționala m-a făcut sa îmi fie rușine de persoana care am fost , și nu pot sa trec nici de acum de violenta primită în familie ...Violenta m-a marcat atât de tare încât a creat în mine o prapastie ce sta sa mă înghită , mă gândesc adesea la sinucid deoarece nu pot sa îmi incarc lipsa de afecțiunie de care am fost privat înca din copilărie .
    În concluzie : -Violenta / bullyingul nu ajuta pe nimeni și demulte ori ascunde în interiorul agresorului traume și umilite , deci nu permite sa fi un bully nu fi un martor pasiv la agresiuni și nu judeca pe altul căci nu știi niciodată ce se afla în interiorul lui ( în cazul meu eram un copil ce trebuia sa rabde zile fără mâncare scandalurii si muncii extenuante tristețe și dorinite neîmplinite ) deci e ușor sa spui ca cel de lança tine e raù , dar astea sa nu te oprească și sa te facă sa fi tu o persoana Bună .
    - violenta nu ar trebuie sa te facă sa renunți la școala .
    - deși eù nu am facultatea ( regret ca nu am pututo face) recomand și indem pe toți la studii , sa nu te oprești niciodată din a studia pentru a fi mai bun (nu profesional ci Uman ) eu personal las sa îmi cada adesea carti de psihologie și filozofie în mana și aceste cărți m-au oprit și m-au făcut sa privesc bullyingul cu dispret, fara de ele (carti )mai mult ca sigur astăzi ocupam o celula și nu o slujba .
    PS : îmi rau de erorile gramaticale ( nu exista scuzi pentru ele ci doar motive și cauze ) probabil ca invatatoarea nu a lovit suficient de tare încât ele sa îmi fie întipărite în minte
    • Like 3
  • Simina check icon
    Citind articolul tau, am simtit niste intepaturi in inima. In timpul scolii am fost uneori in echipa celor care "aveau bully-ul usor". Mi-ar fi placut ca in acea perioada sa ne vorbeasca cineva despre genul asta de comportamente, sa ne faca sa realizam ceea ce faceam. Am multe regrete legate de rautati pe care le-am putut face sau spune la adresa altora. Cred ca si bullyul ramane cu sechele odata ce a inteles ca ceea ce a facut este gresit.
    • Like 0
  • Da ,cunosc.Am cautat sa lupt ,cat am putut,impotriva acestor manifestari pe care le observam in scoala.
    Se intampla si in familii cu mai multi copii.
    E greu.Te face mai puternic ,dar cu ce pret.
    • Like 0
  • Unde au fost părinții în tot acest timp? De ce am senzația că te simțeai de parcă erai singură pe lume? Asemenea comportamente oribile au existat dintotdeauna în școală. Chiar dacă sunt bătrână acum, îmi amintesc perfect că la asemenea atitudini am avut câteva soluții: tata care știa cum să vorbească la școală , să învăț atât de bine încât niciodată un profesor să nu-mi poată vorbi urât și să îi fac dependenți pe toți băieții ăia leneși și agresivi de caietele mele de teme. Și în plus să fiu și eu agresivă atunci când nu exista altă soluție. Nu uita atunci când vei avea copiii tăi să le povestești prin ce a trebuit să treci când erai elevă și să le fii alături. Să nu se simtă niciodată atât de singură cum te-ai simțit tu. Și să știi ca părinte să vorbești cu fiecare profesor în parte ca să se știe că vrei respect pentru copilul tău. Nu note umflate, nu tratament preferențial ci doar respect.
    • Like 7
  • Opinion check icon
    Buna, Sinziana!
    Ca și tine, am trecut prin episoade similare în adolescență, doar că, băiat fiind, li se adaugau și ceva pumni. Minus faptul că de Hi5 nu am auzit decât când eram deja prin facultate.
    Nu, nu este normal ca un copil sau adolescent sa treaca prin asta (mai ales nesprijinit) si in mod cert raman niste traumatisme care se resimt si mai tarziu in viata de adult.
    DAR, trebuie să vezi și cealaltă parte și anume că un sistem imunitar care nu are de-a face cu microbii este unul slab și vulnerabil. Plus ca, pana la un punct, a fost alegerea ta, ai fi putut sa te conformezi cerintelor “gastii”, dar ai pus mai mult pret pe cerintele tale.
    Dacă intuiesc corect, esti astazi mai puternica, mai determinata, ai mai multa empatie, urmezi niste principii de viata si te lasi mai greu influentata de rautatile altora, in parte pentru ca ai trecut prin experientele acestea dureroase. Gresesc?
    Succes in viata!
    • Like 2
    • @ Opinion
      Victor66 check icon
      Daca ai fi citit cu atentie, experientele acestea au facut-o retrasa si furioasa, nu puternica sau determinata. Hai sa ducem exemplul tau cu microbii mai departe: daca eu te tin in frica, in violenta si in umilinta, devii mai puternic?
      • Like 2
    • @ Victor66
      Opinion check icon
      Retras si furios nu sunt antonime pentru puternic si determinat.
      La modul general, raspunsul la intrebare este: depinde. In principiu atunci cand esti amenintat ai doua variante de raspuns: lupti (ceea ce te face mai puternic pe termen lung) sau fugi (ceea ce te face mai slab).
      In cazul meu raspunsul este: da.
      In cazul ei, am formulat o intrebare, nu a confirmat, nici nu a infirmat.
      Ideea era sa o incurajez. Nu vad cu ce deranjeaza asta.
      • Like 1
  • Am decis sa scriu ceva, insa nu stiu ce. Ma voi rezuma la un simplu "multumesc".
    • Like 2


Îți recomandăm

Speranța Farcă

„Părinții sunt foarte angoasați, aud peste tot că copilul lui cutare face așa, copilul lui cutare face așa. Și se gândesc că ei nu oferă același start copilului lor, care va intra în competiție cu acei copii care au făcut toate acele cursuri. Gândim educația și viața ca pe o competiție”, spune Speranța Farca.

Citește mai mult

Șezlonguri în apă la Marea Neagră

Este o adevărată luptă între turişti pentru a prinde cel mai apropiat pat de plajă lângă apă deşi nu stau prea mult pe sezlong şi apoi tot ei se plâng că nu au soare pentru a se bronza din cauza umbrelelor extrem de apropiate.

Citește mai mult

Foto pentru textul Arinei Angelescu

Plec în oraș. Nu apuc să conduc prea mult când aud telefonul. E mama, care rămăsese cu cel mic. Inima îmi bate deja mai tare. Îmi trec tot felul de scenarii prin cap. Niciunul prea fericit. Răspund. Nu e mama. E băiețelul meu. Plânge în hohote și lasă puțin spațiu ca eu să înțeleg ceva. Nu-știu-ce grisine pe care le-am uitat acasă?!

Citește mai mult

Andrei Ene

AntiFragile, un startup care dezvoltă un sistem de etichete inteligente, care permit monitorizarea de la distanță a coletelor pe parcursul procesului de transport, a fost desemnat vineri seara câștigătorul competiției UPGRADE 100 Floors Elevator Pitch. Pe scurt, eticheta își schimbă culoarea dacă pachetul a fost scăpat de curieri.

Citește mai mult