Sari la continut

Sunt un tătic „ticălos”: câteva idei de antiparenting

tata si fiica

(Foto: Guliver/Getty Images)

Un om își ținea calul liber în jurul casei. Întrebat fiind de ce nu-i construiește un țarc, omul a răspuns: „Când l-am construit pe primul, calul a sărit gardul și a fugit în pădure. Așa că l-am construit pe al doilea, mai larg. Ce folos, calul s-a comportat la fel. Așa că am hotărât să-l las liber. Aleargă unde și cât vrea, dar întotdeauna se întoarce unde-și are adăpostul."

Această pildă Zen rezumă în câteva cuvinte întreaga mea filozofie de creștere a copiilor, cu care cred că am călcat peste toate decaloagele „parenting"-ului. Cu ce rezultate? Fiica mea cea mare de 12 ani este prima din clasă la școală, frecventează și o școală de artă pentru care a câștigat un maldăr de premii la concursuri naționale și internaționale, face baschet de performanță participând la campionate la fel de naționale și internaționale. Una din două: ori fiica mea e vreun geniu, biată victimă a lipsei de atenție părintească, ori „parenting"-ul e cam... „horseshit", ca să continui în spiritul pildei de început.

Nu sunt chiar necitit în d-ale „parenting"-ului. Pe lângă potopul de „how-to"-uri am avut și șansa singulară a unei lecturi care m-a marcat, și anume cartea lui Andrew Solomon, apărută și la noi cu titlul „Departe de trunchi: Douăsprezece feluri de dragoste. Părinți, copii și căutarea identității". O colecție de mărturii cristalizate sub pana unui scriitor de excepție, un părinte homosexual într-o familie cu totul și cu totul „netradițională". O lectură care m-a convins că pentru a crește un copil, până și în ziua de azi ai nevoie de instinct, nu de bullet-urile dintr-un articol.

Da, da, instinct. Fix ăla fără de care specia ne-ar fi dispărut de mult. Așa cum omul primitiv punea în mâinile copiilor bețele și pietrele cu care mai târziu se vor apăra și își vor procura hrana, tot astfel le-am pus și eu fetelor telefonul, tableta, PlayStation-ul și câte alte gadgeturi, din momentul în care au dat primele semne de interes, pe la 1-2 ani. Le-am lăsat să-și aleagă singure jocurile și filmele, fără a mă cutremura de spaima că vor deveni peste noapte niște depravate sau vor ajunge să mă omoare în somn. Mai degrabă mi-am pus problema frustrării pe care ar fi putut-o avea nefiind capabile să împărtășească cu prietenii poveștile și jocurile mai mult sau mai puțin horror atât de la modă în lumea lor. Dar nu mai horror decât basmele fraților Grimm sau ale lui Ion Creangă. Mai țineți minte ce soartă pregătea vrăjitoarea lui Hansel și Gretel? Dar de capetele retezate ale iezilor rânjind în geam mămucăi, ce ziceți?

„Vai, dar o să se tâmpească dacă stau atât cu nasul în ecran..." se vaită specialiștii de azi. „Vai, dar ar trebui să citească mai mult etc." Mi-am alungat îngrijorarea citind ce spuneau specialiștii de ieri, de secol XIX, despre pericolele cititului de ficțiune. Mai ales doamnele erau vizate, existând temerea că lectura le va face să viseze cu ochii deschiși, ajungând până-ntr-acolo încât să-și neglijeze îndatoririle conjugale. Ceea ce mă face să cred că specialiștii din următorul secol se vor văita de aceeași manieră cum că puștii nu mai petrec suficient timp pe Internet...

Da, suficient timp. Chiar, cu atâta muncă, școală și tablete, cât timp ne mai petrecem cu copiii? Un număr de experiențe neplăcute cu diverse bone m-a făcut să conștientizez că nu ele, ci părinții își cresc copiii. În fond la ce te poți aștepta din partea unui străin fără altă afecțiune decât cea pentru bani și de cele mai multe ori fără nici o pregătire? Neavând bunicii la îndemână, m-am întrebat ce-ar fi dacă aș păstra „quality time" pentru muncă și aș petrece „quantity time" acasă? Așa am devenit freelancer. Fiindcă momentele de calitate nu se pot planifica, ci apar spontan în mijlocul unei mari cantități de momente petrecute împreună. 

Cantitatea generează calitate, dar nu știi niciodată unde, cum și când. De ce? Din păcate, cultura corporatistă acționează în sens contrar, cultivând virtuțile „implicării", „disponibilității" și „statului peste program", forțându-te la o rocadă între familie și muncă. Casa îți devine o cursă contra cronometru, față de care biroul îți pare un rai al socializării, competenței și libertății. Asta în timp ce te amăgești cu gândul că puținul timp pe care îl petreci cu copiii este în schimb cât se poate de „quality". Și dacă nu rupi cercul ăsta vicios, sentimentul de vinovăție te va împinge să pornești războaie pe care le poți duce de la birou, pe Facebook, împotriva unor „inamici" ce-ți amenință copilul, precum vaccinurile, programa școlară sau ora de religie. Adică, uite dom'le, cum poți să zici că nu mă preocup?

Copiii mei pictează icoane, participă la ora de religie și la evenimentele organizate pentru ei de către biserica de cartier deoarece eu consider religia o experiență civilizatoare. Nu mă tem de nu știu ce consecințe nefaste: trăim într-o lume prea mult și demult secularizată ca să-mi mai fie frică de faptul că o oră de religie pe săptămână mi-ar putea transforma odraslele în fanatici religioși. La urma urmei, pe toate zidurile, reale sau virtuale, tronează azi reclamele, nu icoanele. Ba chiar aș vrea să avem cât mai multe religii la un loc: cu cât mai multe, cu atât mai puțină influență va avea fiecare asupra oamenilor. Dat fiind că fiecare din ele le respinge pe celelalte, se vor limita reciproc. Concurența e benefică și poate le va face să evolueze. În stil darwinist.

Că tot veni vorba de Darwin: când fiica mea cea mare a venit să mă întrebe dacă e adevărată povestea cu Adam și Eva de la ora de religie și cum se împacă cu cea a dinozaurilor predată la biologie, i-am răspuns așa: „Măi, fată, Biblia e o ficțiune. Adică o poveste pentru oameni mari. Nu e nici adevărată și nici minciună. E una din cele mai importante povești pe care le-au spus oamenii vreodată, și nu e singura.” S-a uitat la mine nedumerită: „Cum adică nici adevărată și nici minciună?” I-am zis: „Uite, ca să înțelegi, hai să luăm o poveste pe care tu o știi prea bine, povestea Scufiței Roșii. Cum e, adevărată sau minciună?" Fii-mea s-a încurcat un pic: „Păi, nu e adevărată, nu?" „Da, nu e adevărată, zic eu, dar asta înseamnă că e o minciună? Dacă da, atunci la grădiniță vă învățau minciuni? Nu vă spuneau că din contră, nu e frumos să mințiți?" „Ba da", zise fii-mea ușor contrariată. „Vezi, am continuat eu, poveștile nu sunt nici minciuni și nici adevăruri. Poveștile sunt niște invenții din care învățăm foarte multe lucruri cu toții, și copii și oamenii mari. Așa e și cu Biblia.

Când ziceam că am lămurit-o, că am împăcat capra religiei cu varza biologiei, vine fii-mea înapoi cu altă întrebare: „Păi da, dar la biserică nu se zice că Biblia e adevărată?" Oops! Hai s-o mediez și p-asta cumva. „Măi, zic eu, te-am dus la grădina zoologică, nu? Ai văzut lupii acolo? Ce-ar fi să încerc eu acum să-ți demonstrez că lupii vorbesc cu oamenii?" A pufnit-o râsul. Am continuat: „Dar dacă încerc eu să-ți demonstrez acum că lupii nu pot scoate decât câteva sunete și că le este imposibil să vorbească ca noi?" Fii-mea m-a privit la fel de amuzată. „Vezi, am continuat, cine spune că o poveste este adevărată sau minciună se face de râs. Povestea e poveste și atât.” Cu un pic de umor se pare că i-am mai domolit disonanța cognitivă indusă de orele de religie și biologie.

E, și aș mai ține-o tot așa pe câteva pagini, pe tot felul de teme la fel de serioase de „parenting pozitiv" legate de alimentație, comunicare, activități comune etc. Concluzia pe care am tras-o e că nu trebuie să luăm aproape niciodată lucrurile prea în serios. E o regulă pe care o aplic peste tot în viață, nu doar legat de copii. E adevărat, există și excepții, dar ele nu fac altceva decât să-mi întărească convingerea. Chiar și în cazul unei nenorociri putem să ne văităm doar atât timp cât avem mai avem resurse. Odată ce devine insuportabilă, singurul lucru pe care-l mai putem face este să râdem de ea. Haz de necaz.

Așadar, să nu ne luăm pe noi înșine prea în serios, cu atât mai puțin pe alții. Creșterea copiilor nu e un task cu resurse alocate și deadline, în care trebuie să atingi un target și pe care-l prezinți colegilor pe un flipchart. Copiii sunt viață, iar viața se trăiește din instinct, nu din powerpoint.

Îți recomandăm
Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • De curios... Oare la întrebarea fiicei dv.: „Tată dar Dumnezeu există?”, ce i-ați fi răspuns? Eu trebuie să vă mărturisesc că am fost pus un pic în încurcătură de întrebarea asta în contextul caracterizării bibliei ca o poveste.
    • Like 0
    • Diferite modalitati de a creste copii pot functiona mai bine in unele cazuri decat in altele, nu e o regula, iar metoda de aici care poate sa fie de succes intr-un caz, s-ar putea sa functioneze doar pentru ca acest caz e fericit. Sau poate nu are nici o legatura cu metoda si o alta metoda ar fi functionat cel putin la fel de bine pentru ca altele sunt cauzele. Succesul e mai greu de masurat decat esecul, care e ceva mai evident - masuram fericirea individului, reusita profesionala, numarul de diplome la 12 ani? Evident, se pare ca sunteti multumit si mandru de realizarile pe care le au copiii dvs, si asta e o masura a succesului, dar nu e mai complicat decat atat? Daca copilul descopera ca ce vrea cel mai mult e sa joace baschet si nu poate sa fie suficient de buna pentru o echipa de performanta pentru ca ceialti copii au fost munciti pentru performanta din frageda puncie? O sa va reproseze ca n-ati impins-o suficient si ati preferat o metoda hippie? O sa renunte la pasiunea asta si o sa se concentreze pe altceva pentru ca nu are o ambitie sa fie top? Si daca in adolescenta se apuca sa experimenteze cu altceva decat telefoane si tablete si se pierde pe drum? Aveti o convingere ca astfel de riscuri sunt minime cu metoda care o aveti sau vreti sa spuneti ca nu e sa fie, asta e?

      Cred ca gresiti sa scrieti de o multumire de sine privind fericirea altei persoane, cu exemple personale si despre copii la o varsta atat de frageda. Asta nu inseamna ca gasesc ceva rau in cum va cresteti copiii sau ca nu aveti motive sa fiti multumit, dar e ca si cum ati spune tuturor cat de fericit sunteti pentru ca sunteti un tata minunat. Cred ca asa ceva ar trebui spus de copil si chiar in cazul acela ar trebui sa fie cu realizarea ca alti copii ar putea reactiona diferit la acea metoda. Iar daca e vorba de idei pentru altii ar trebui sa mearga dincolo de un singur caz personal.
      • Like 2
      • Simt nevoia sa echilibrez balanța spunând că și eu am făcut cam la fel. Fiul meu are 25 de ani, deci habar nu am avut de parenting. Am făcut totul instinctiv. I-am incurajat sa fie independent, sa aleaga singur, discutand despre fiecare lucru care il interesa. Am încercat sa nu ii impun o opinie, ci sa-l conving. Dacă a greșit, nu am dat cu parul. Dacă a reușit în ceva, l-am laudat și apoi am vorbit despre următorul pas, ca sa nu se lenevească. Lucian a devenit un om excepțional, licențiat în business management la Bradford, master la Cambridge.S-a întors în România ca sa schimbe ceva. Este acesta unicul model de reușită ca părinte? Nicidecum. Avem în familie alte doua modele. O cumnata a fost genul de părinte antrenor, gen tatăl Simonei. Mihai a terminat primul in promotia sa la Imperial College of London, acum lucrează la Google. Alt exemplu, ambii părinți profi de mate, educație ca la carte, clasic. Alex a terminat fizica la Bremen, lucrează în Berlin ca inginer. Am convingerea ca cele mai importante lucruri pentru copii este sa le arăți ca ii iubești, sa le dai stabilitate și sa ii ajuți sa aleaga calea pe care devin mai buni. Felicitări autorului, e un părinte excepțional.
        • Like 3
        • @ Carmen Popa
          Dupa ce scrieti aici e ca si cum va felicitati personal, felicitarile nu sunt pentru autor
          • Like 2
      • Autorul nu recunoaste, dar face exact parenting vocational. Ce nu face este micro-management. In nici un caz copiii sai nu "cresc singuri".

        Sa deslusim enigma:
        1. Parintele nostru asigura copiilor un mediu in care se recunoaste meritul realizarilor si valoarea efortului pe care acestea le presupun. Intr-o familie in care nu conteaza daca muncesti sau nu, inveti sau nu, reusesti sau nu rezultate de genul celor obtinute de fiica domniei sale nu apar decat prin exceptie.

        2. Copiii au mereu un parinte prezent (freelance, fara bona), deci au asistenta afectiva, il vad zilnic muncind (exemplu viu), este disponibil pentru diverse activitati impreuna, este disponibil pentru lamuriri, ajutor sau urgente.

        3. Asigura un mediu linistit - fetele domniei sale dispun de intreaga lor energie pentru a crea si construi - spre deosebire de copiii care de ex. trebuie sa fuga de gasca de batausi locala (sau sa faca nefacute ca sa se integreze in ea), sunt folositi pe post de scut/arma in certurile intre parinti, trebuie sa scoata pe vreunul de sub masa/ de la carciuma, ori stau toata ziua pe cine stie unde, fara tinta, fara directie.

        4. Mai mult, autorul incurajeaza o atitudine de minte deschisa, totul se discuta, toate intrebarile primesc raspuns, gandirea critica si analiza sunt principala arma in fata surprizelor vietii. Copiii sai nu pierd resurse prin limitari de genul ideilor fixe, fanatismelor, regulilor de dragul regulilor (care produc mai tarziu reactii de genul impotrivirii de dragul impotrivirii), intoleranta, disonanta cognitiva. Mai bine decat atat, primesc exemplu de a nu se lua prea in serios.

        5. Parintele asigura acoperirea tuturor nevoilor copiilor sai, de la conditii civilizate de trai si nevoi de baza, la activitati extrascolare, sport, arta - la nivel de performanta.

        6. Parintele asigura conditiile necesare copiilor sai pentru a fi ancorati in prezentul lor - fara sa judece sau sa condamne - incurajand fetele sa isi planifice singure timpul si activitatile. Responsabilitatea se invata, se permite greseala, se discuta.

        7. Parintele urmeaza interesele si vocatia fiecarei fete, nu impune un sablon ci le ajuta sa creasca in directia pasiunii si talentului propriu.

        8. Sanatatea si capacitatea mentala si emotionala asigurate de natura. Nu doar ogorul e fertil si bine intretinut, samanta e deasemenea buna.

        Instinct? Mai degraba responsabilizare, incurajare, protectie, intelegere si voie buna la o doza serioasa de gene bune.
        • Like 2
        • Nu cred ca am vazut ,de mult,un text mai snobificat (ca sa fiu in topic!) decat cel de mai sus!Plin de "furculision-uri" ,exemple personale categorice si judecati de valoare generalizatoare,fara nicio relevanta!Se pare ca "father-ul" a avut sansa de a avea copii cu o gena buna,care au preluat ceea ce este corect din "educati"primita,dar daca nu era asa?Daca din "libertatea" nestavilita acordata extrageau indeosebi partile intunecate ale informatiilor la care aveau acces neingradit?Daca exercitiile de logica nu patrundeau la intelegerea copilului si el devenea tot mai convins ca are numai drepturi ,fara obligatii?Asa ca idee in parabola cu calul neingradit:cum ar fi fost daca calul liber ar fi dat de niste lupi sau de niste hoti?Este foarte bine ca tinerii parinti isi gasesc timp pentru a citi carti despre modul de a deveni parinti mai buni,dar sunt principii de educatie perene pe care ar trebui sa le aplice asa cum le-au primit si in cei 7 ani de acasa !Asta daca nu neaga aceasta perioada a vietii lor si doresc sa creasca copii Google!
          • Like 4
          • @ Arthur Chivulescu
            Gogu
            Sunt curios, ce intelegeti prin "partile intunecate ale informatiilor la care aveau acces neingradit"? Dati un exemplu, poate e mai simplu. Nu de alta dar ca sa stiu de ce sa ma feresc, pentru ca si eu sunt adeptul unei policy of truth cu copiii, vorba alora de la depeche mode.
            • Like 0
          • @ Gogu
            Sunt convins ca dvs. stiti la ce ma refer,dar doriti sa ma combateti pe exemplele mele! Pe fond este evident pentru orice utilizator de internet ca este o invazie de spamuri care nu poate fi evitata in totalitate chiar si cu cele mai performante anti-spamuri. Pentru copii cele mai dure peste care pot da sunt cele porno unde,mai nou,grupurile LGBT au tot mai mare pondere! Pana si pe Netflix este o sectiune LGBT langa cea pentru copii! Dar iata ca mai exista si alte pericole: cum credeti ca au ajuns tineri musulmani,nascuti crescuti in Franta,U.K. sau Germania ,ba chiar si crestini,sa se radicalizeze sa produca atentate sau sa se inroleze in ISIS? Prin situri de pe net,este notoriu bca ISIS are specialisti mai buni ca cei din NSA!Sigur daca dvs. sunteti dispus ca sa ajungeti ca sa comunicati cu sotia si copii prin SMS stand in aceiasi incapere puteti sa o faceti,dar eu sunt fericit ca nepotul meu isi doreste sa-i citesc si incearca sa invete si el sa citeasca .la 4,5 ani,din CARTI!Iar tatal lui,baiatul meu,cumpara carti si citeste cel putin o ora pe zi! E adevarat pe Kindle,dar si pe hatie!Sunt multe de spus pe acest topic,ce ma nedumereste la unii tineri parinti este ca nu tolereaza si atlte "curente de gandire"care sunt cam total nopuse "parentingului"liberal!
            • Like 0
          • @ Arthur
            Gogu
            Eu nu m-am gandit ca pornografia sau propaganda radicala de orice natura se incadreaza la "informatii".
            Insa chiar si asa, e o iluzie sa crezi ca poti sa-i restrictionezi accesul la nesfarsit. Nu cred ca asta e solutia.
            PS
            Prima revista porno pe care am pus eu mana, prin anii '80 cand eram inca in scoala generala era una gay. Probabil alea hetero nu ajungeau la noi, erau folosite pana se toceau de marinarii care le aduceau :D Si singura chestie care o facea interesanta era faptul ca era strict interzisa.
            PS2
            Orasul in care locuiesc a fost lovit de atentante, iar copiilor li s-a vorbit despre islamism radical si terorism in scoala, inclusiv in cea primara, ceea ce mie unuia mi se pare absolut OK.
            • Like 1
          • @ Gogu
            Asta si incercam sa spun:copilul cauta informatii si da de spamurile de care vorbeam! Iar majoritatea probabil ca le ignora ,impiedicati de educatie,dar unii nu,si atunci....D'aia cred ca este benefic ce educatia copilului sa fie cat de cat dirijata,macar pana cand se formeaza "stopul" peste care nu-l lasa cei "7 ani de acasa" sa treaca! Cunosc copii foarte inteligenti,cu un bagaj de cunostinte peste cel conform varstei,dar care au un comportament arogant si dictorial fata de cei mai apropiati,au o slaba perceptie in privinta a ceea ce se cuvine si ce nu si un foarte slab respect fata de vreo "autoritate". Sigur poate fi o faza trecatoare,dar daca cunostinte avansate de engleza si de aritmetica se pot dobandi si mai tarziu,viciile de comportament o data instalate vor fi greu de eliminat! Si uite asa se ajunge ca un student remarcabil in Elvetia,baiatul mamii,sa calce cu nonsalanta cu masina pe un rival in dragoste! Etc,etc,,,,
            • Like 0
          • @ Arthur
            Gogu
            Eu inca imi mai amintesc cum era cand eram eu copil. Toate tentativele de "autoritate" din copilarie au avut un singur efect: perfectionarea artei disimularii fata de adulti. Eu nu vreau sa am autoritate asupra copiilor mei, vreau o relatie de egalitate intre oameni rezonabili. Mai ales ca copiii mei cresc intr*un mediu mult mai controlat decat am facut-o eu (deh, timpurile) si au mult mai putine ocazii sa experimenteze liberul arbitru si raspunderea asociata.
            Pe lumea asta exista si foarte multi copiii "bine crescuti" si "disciplinati" si primii din clasa care in realitate au probleme majore de incredere in ei si de capacitatea de a avea initiativa si a lua decizii. Si care cativa ani dupa ce devin independenti ajung sa-si urasca parintii... Nu spun ca parintii trebuie sa fie absenti, dimpotriva, insa nu dresajul e principala lor misiune.
            • Like 1
        • IM
          Pentru un articol care combate rețetele de parenting, textul dvs. nu oferă suficiente argumente valide.
          Instinctul te ajuta sa supraviețuiești, nu sa si evoluezi.
          In lumea de azi, propria educație, cultura si propriul set de valori ii ajuta pe părinți să-și ajute copiii sa crească frumos. Si buruienile cresc.
          Nu mereu gluma, ironia, deriziunea ne scot din încurcătură. Avem nevoie si de repere mai solide. Nu ați fost foarte inspirat cu răspunsul dat fiicei dvs. cu care, in mod inexplicabil, va si lăudați. Nici ea nu a fost prea curioasa. La 12 ani, alti copii întreabă mai mult, sunt mai iscoditori si uneori chiar mai profunzi decât un adult. Stiu eu? Poate era mai bine să-i spuneți direct ca aceasta poveste e "opium de adormit poporul", așa cum s-a mai spus. Intre timp lumea a evoluat si s-au discutat, lămurit? multe dintre contradicții.
          Oricum, tonul articolului indica un om foarte mulțumit de sine care nu are îndoieli in privința educării unui copil, propriului sau copil, ceea ce e bine pentru dvs. si familia dvs. Nu stiu cat de bine este sa dai sfaturi dintr-o asemenea poziție privilegiata ......

          (P.S. Pentru moderator am o întrebare: Care e / a fost soarta textului postat de mine aici ieri. Din cate am văzut, textul a apărut inițial pentru ca apoi (nu stiu când) sa dispară. A fost îndepărtat intenționat sau a fost o eroare de funcționare a site-ului? Ar fi o idee buna daca îndepărtarea intenționată a unui comentariu ar fi însoțită de o motivație, așa cum se întâmpla pe alte site-uri unde apare înștiințarea: " Comentariu considerat abuziv/ necivilizat/ insultător/ inadecvat, etc.".)
          Din respect pentru cei care contribuie la existenta acestei platforme de discutie prin comentariile lor, eliminarea unor postari sau erorile de funcționare ar putea fi explicate cumva. Pentru greșeli s-ar putea cere scuze, așa cum se întâmpla intre oameni civilizați.
          • Like 2
          • „Vezi, am continuat, cine spune că o poveste este adevărată sau minciună se face de râs. Povestea e poveste și atât.” cred ca glumiti...o poveste este o fictiune.. doar fiindca este crezută de multa lume nu inseamna ca are deja nota de adevar. Daca ati înțelege ca o gramada de oameni cred literalmente ca o femeie a ramas gravida din senin iar o persoana a inviat cu adevarat cred ca ati da o importanta mai mare prostiilor astora.
            • Like 1
            • @ CommonReader
              Ca viata cu toata complexitatea ei si inteligenta au aparut accidental, e mult mai usor de crezut si de explicat. La fel ca o specie a "evoluat" intr-o alta specie si ca avem un stramos comun cu cimpanzeii. Desi n-a vazut nimeni asa ceva, in istoria cunoscuta a omenirii. Explicatiile despre viata si univers, furnizate de o minte aparuta ca urmare a unui accident, sunt foarte demne de crezare.
              • Like 0
            • @ Res Publica
              Gogu
              Sunt cel putin la fel de credibile ca speculatiile unei minti de bibilica care se ingroapa adanc in pamant ca sa i se reveleze adevarul despre o entitate aflata in afara si mai presus de univers.
              • Like 1
          • „Vezi, am continuat, cine spune că o poveste este adevărată sau minciună se face de râs. Povestea e poveste și atât.” cred ca glumiti...o poveste este o fictiune.. doar fiindca este crezută de multa lume nu inseamna ca are deja nota de adevar. Daca ati înțelege ca o gramada de oameni cred literalmente ca o femeie a ramas gravida din senin iar o persoana a inviat cu adevarat cred ca ati da o importanta mai mare prostiilor astora.
            • Like 0
            • „Vezi, am continuat, cine spune că o poveste este adevărată sau minciună se face de râs. Povestea e poveste și atât.” cred ca glumiti...o poveste este o fictiune.. doar fiindca este crezută de multa lume nu inseamna ca are deja nota de adevar. Daca ati înțelege ca o gramada de oameni cred literalmente ca o femeie a ramas gravida din senin iar o persoana a inviat cu adevarat cred ca ati da o importanta mai mare prostiilor astora.
              • Like 0
              • Cum rezum eu cele prezentate sau ce inteleg? Ceed ce a-ti facut a fost sa o duceti pe un teren neutru, sa nu o obligati catre o realitate a dvs. , si pe buna dreptate caci ulterior sigur v-ar fi invadat universul cu intrebari crezandu-va pe dvs. atoatecunoscator (mai ales ca, copiii tind sa isi idolatrizeze parintii si nu ar mai fi continuat singura "cercetarile). A-ti facut un lucru bun caci realitatea dvs. poate nu este cea care ii este ei dat sa o descopere. Si totusi terenul e putin periculos asta cu povestea..in concluzie eu nu cred ca parintii isi cresc copiii ci realitatile care ii inconjoara si care li se descopera. Daca fata dvs. ar avea samburele naivitatii ar lua-o ca atare: a e poveste, pai atunci ce rost mai are sa aprofundez, ma rezum doar la o lectura si merg mai departe_! Deci tot de samburele care este in ea depinde totul! Cat despre religii, desi nu am citit realitatea celorlalte eu nu cred ca de contrazic..ci totul e sa scoti esenta din fiecare (asa ca dintr-o poveste). Altfel cum mi-as explica " binele" din unii oameni de etnie turca de exeplu..a ca lor nu le este dezvaluit ca adevar existenta persoanelor originare ci este prezentat sub forma de poveste cu alte personaje asta e altceva. dar binele din fiecare invatatura nu cred ca se contrazice!
                • Like 0


                Îți recomandăm

                Creative Tim

                În fiecare dimineață, Alexandru și colega lui, Cristin, ieșeau de la metrou la Victoriei și se îndreptau, ca alți angajați ai companiilor multinaționale, spre una dintre clădirile de birouri din zonă. În timp ce ceilalți urcau cu lifturile la etaj, ei rămâneau la parter, la o cafenea: acolo au avut un an și jumătate „biroul”, de la care plecau de multe ori seara, la ora închiderii.

                Citește mai mult