(Foto: Guliver/Getty Images)
Un om își ținea calul liber în jurul casei. Întrebat fiind de ce nu-i construiește un țarc, omul a răspuns: „Când l-am construit pe primul, calul a sărit gardul și a fugit în pădure. Așa că l-am construit pe al doilea, mai larg. Ce folos, calul s-a comportat la fel. Așa că am hotărât să-l las liber. Aleargă unde și cât vrea, dar întotdeauna se întoarce unde-și are adăpostul."
Această pildă Zen rezumă în câteva cuvinte întreaga mea filozofie de creștere a copiilor, cu care cred că am călcat peste toate decaloagele „parenting"-ului. Cu ce rezultate? Fiica mea cea mare de 12 ani este prima din clasă la școală, frecventează și o școală de artă pentru care a câștigat un maldăr de premii la concursuri naționale și internaționale, face baschet de performanță participând la campionate la fel de naționale și internaționale. Una din două: ori fiica mea e vreun geniu, biată victimă a lipsei de atenție părintească, ori „parenting"-ul e cam... „horseshit", ca să continui în spiritul pildei de început.
Nu sunt chiar necitit în d-ale „parenting"-ului. Pe lângă potopul de „how-to"-uri am avut și șansa singulară a unei lecturi care m-a marcat, și anume cartea lui Andrew Solomon, apărută și la noi cu titlul „Departe de trunchi: Douăsprezece feluri de dragoste. Părinți, copii și căutarea identității". O colecție de mărturii cristalizate sub pana unui scriitor de excepție, un părinte homosexual într-o familie cu totul și cu totul „netradițională". O lectură care m-a convins că pentru a crește un copil, până și în ziua de azi ai nevoie de instinct, nu de bullet-urile dintr-un articol.
Da, da, instinct. Fix ăla fără de care specia ne-ar fi dispărut de mult. Așa cum omul primitiv punea în mâinile copiilor bețele și pietrele cu care mai târziu se vor apăra și își vor procura hrana, tot astfel le-am pus și eu fetelor telefonul, tableta, PlayStation-ul și câte alte gadgeturi, din momentul în care au dat primele semne de interes, pe la 1-2 ani. Le-am lăsat să-și aleagă singure jocurile și filmele, fără a mă cutremura de spaima că vor deveni peste noapte niște depravate sau vor ajunge să mă omoare în somn. Mai degrabă mi-am pus problema frustrării pe care ar fi putut-o avea nefiind capabile să împărtășească cu prietenii poveștile și jocurile mai mult sau mai puțin horror atât de la modă în lumea lor. Dar nu mai horror decât basmele fraților Grimm sau ale lui Ion Creangă. Mai țineți minte ce soartă pregătea vrăjitoarea lui Hansel și Gretel? Dar de capetele retezate ale iezilor rânjind în geam mămucăi, ce ziceți?
„Vai, dar o să se tâmpească dacă stau atât cu nasul în ecran..." se vaită specialiștii de azi. „Vai, dar ar trebui să citească mai mult etc." Mi-am alungat îngrijorarea citind ce spuneau specialiștii de ieri, de secol XIX, despre pericolele cititului de ficțiune. Mai ales doamnele erau vizate, existând temerea că lectura le va face să viseze cu ochii deschiși, ajungând până-ntr-acolo încât să-și neglijeze îndatoririle conjugale. Ceea ce mă face să cred că specialiștii din următorul secol se vor văita de aceeași manieră cum că puștii nu mai petrec suficient timp pe Internet...
Da, suficient timp. Chiar, cu atâta muncă, școală și tablete, cât timp ne mai petrecem cu copiii? Un număr de experiențe neplăcute cu diverse bone m-a făcut să conștientizez că nu ele, ci părinții își cresc copiii. În fond la ce te poți aștepta din partea unui străin fără altă afecțiune decât cea pentru bani și de cele mai multe ori fără nici o pregătire? Neavând bunicii la îndemână, m-am întrebat ce-ar fi dacă aș păstra „quality time" pentru muncă și aș petrece „quantity time" acasă? Așa am devenit freelancer. Fiindcă momentele de calitate nu se pot planifica, ci apar spontan în mijlocul unei mari cantități de momente petrecute împreună.
Cantitatea generează calitate, dar nu știi niciodată unde, cum și când. De ce? Din păcate, cultura corporatistă acționează în sens contrar, cultivând virtuțile „implicării", „disponibilității" și „statului peste program", forțându-te la o rocadă între familie și muncă. Casa îți devine o cursă contra cronometru, față de care biroul îți pare un rai al socializării, competenței și libertății. Asta în timp ce te amăgești cu gândul că puținul timp pe care îl petreci cu copiii este în schimb cât se poate de „quality". Și dacă nu rupi cercul ăsta vicios, sentimentul de vinovăție te va împinge să pornești războaie pe care le poți duce de la birou, pe Facebook, împotriva unor „inamici" ce-ți amenință copilul, precum vaccinurile, programa școlară sau ora de religie. Adică, uite dom'le, cum poți să zici că nu mă preocup?
Copiii mei pictează icoane, participă la ora de religie și la evenimentele organizate pentru ei de către biserica de cartier deoarece eu consider religia o experiență civilizatoare. Nu mă tem de nu știu ce consecințe nefaste: trăim într-o lume prea mult și demult secularizată ca să-mi mai fie frică de faptul că o oră de religie pe săptămână mi-ar putea transforma odraslele în fanatici religioși. La urma urmei, pe toate zidurile, reale sau virtuale, tronează azi reclamele, nu icoanele. Ba chiar aș vrea să avem cât mai multe religii la un loc: cu cât mai multe, cu atât mai puțină influență va avea fiecare asupra oamenilor. Dat fiind că fiecare din ele le respinge pe celelalte, se vor limita reciproc. Concurența e benefică și poate le va face să evolueze. În stil darwinist.
Că tot veni vorba de Darwin: când fiica mea cea mare a venit să mă întrebe dacă e adevărată povestea cu Adam și Eva de la ora de religie și cum se împacă cu cea a dinozaurilor predată la biologie, i-am răspuns așa: „Măi, fată, Biblia e o ficțiune. Adică o poveste pentru oameni mari. Nu e nici adevărată și nici minciună. E una din cele mai importante povești pe care le-au spus oamenii vreodată, și nu e singura.” S-a uitat la mine nedumerită: „Cum adică nici adevărată și nici minciună?” I-am zis: „Uite, ca să înțelegi, hai să luăm o poveste pe care tu o știi prea bine, povestea Scufiței Roșii. Cum e, adevărată sau minciună?" Fii-mea s-a încurcat un pic: „Păi, nu e adevărată, nu?" „Da, nu e adevărată, zic eu, dar asta înseamnă că e o minciună? Dacă da, atunci la grădiniță vă învățau minciuni? Nu vă spuneau că din contră, nu e frumos să mințiți?" „Ba da", zise fii-mea ușor contrariată. „Vezi, am continuat eu, poveștile nu sunt nici minciuni și nici adevăruri. Poveștile sunt niște invenții din care învățăm foarte multe lucruri cu toții, și copii și oamenii mari. Așa e și cu Biblia.
Când ziceam că am lămurit-o, că am împăcat capra religiei cu varza biologiei, vine fii-mea înapoi cu altă întrebare: „Păi da, dar la biserică nu se zice că Biblia e adevărată?" Oops! Hai s-o mediez și p-asta cumva. „Măi, zic eu, te-am dus la grădina zoologică, nu? Ai văzut lupii acolo? Ce-ar fi să încerc eu acum să-ți demonstrez că lupii vorbesc cu oamenii?" A pufnit-o râsul. Am continuat: „Dar dacă încerc eu să-ți demonstrez acum că lupii nu pot scoate decât câteva sunete și că le este imposibil să vorbească ca noi?" Fii-mea m-a privit la fel de amuzată. „Vezi, am continuat, cine spune că o poveste este adevărată sau minciună se face de râs. Povestea e poveste și atât.” Cu un pic de umor se pare că i-am mai domolit disonanța cognitivă indusă de orele de religie și biologie.
E, și aș mai ține-o tot așa pe câteva pagini, pe tot felul de teme la fel de serioase de „parenting pozitiv" legate de alimentație, comunicare, activități comune etc. Concluzia pe care am tras-o e că nu trebuie să luăm aproape niciodată lucrurile prea în serios. E o regulă pe care o aplic peste tot în viață, nu doar legat de copii. E adevărat, există și excepții, dar ele nu fac altceva decât să-mi întărească convingerea. Chiar și în cazul unei nenorociri putem să ne văităm doar atât timp cât avem mai avem resurse. Odată ce devine insuportabilă, singurul lucru pe care-l mai putem face este să râdem de ea. Haz de necaz.
Așadar, să nu ne luăm pe noi înșine prea în serios, cu atât mai puțin pe alții. Creșterea copiilor nu e un task cu resurse alocate și deadline, în care trebuie să atingi un target și pe care-l prezinți colegilor pe un flipchart. Copiii sunt viață, iar viața se trăiește din instinct, nu din powerpoint.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Dupa mine, cel mai important este sa-l intelegi, sa-l observi si sa faci la timp corectiile necesare.
O recomandare: "Cum sa fii prezent in viata copilului tau" de Lea Page. Este o lectura usoara si, ceea ce mi se pare chiar mai important, de bun simt. Fara jargon 'snob', dar cu o recomandare convingatoare: fii cat poti de mult "prezent", adica atent la nevoile si semnalele copilului, si raspunde la aceste semnale cat de bine poti. Restul este doar dragoste si sprijin "real".
Cred ca gresiti sa scrieti de o multumire de sine privind fericirea altei persoane, cu exemple personale si despre copii la o varsta atat de frageda. Asta nu inseamna ca gasesc ceva rau in cum va cresteti copiii sau ca nu aveti motive sa fiti multumit, dar e ca si cum ati spune tuturor cat de fericit sunteti pentru ca sunteti un tata minunat. Cred ca asa ceva ar trebui spus de copil si chiar in cazul acela ar trebui sa fie cu realizarea ca alti copii ar putea reactiona diferit la acea metoda. Iar daca e vorba de idei pentru altii ar trebui sa mearga dincolo de un singur caz personal.
Sa deslusim enigma:
1. Parintele nostru asigura copiilor un mediu in care se recunoaste meritul realizarilor si valoarea efortului pe care acestea le presupun. Intr-o familie in care nu conteaza daca muncesti sau nu, inveti sau nu, reusesti sau nu rezultate de genul celor obtinute de fiica domniei sale nu apar decat prin exceptie.
2. Copiii au mereu un parinte prezent (freelance, fara bona), deci au asistenta afectiva, il vad zilnic muncind (exemplu viu), este disponibil pentru diverse activitati impreuna, este disponibil pentru lamuriri, ajutor sau urgente.
3. Asigura un mediu linistit - fetele domniei sale dispun de intreaga lor energie pentru a crea si construi - spre deosebire de copiii care de ex. trebuie sa fuga de gasca de batausi locala (sau sa faca nefacute ca sa se integreze in ea), sunt folositi pe post de scut/arma in certurile intre parinti, trebuie sa scoata pe vreunul de sub masa/ de la carciuma, ori stau toata ziua pe cine stie unde, fara tinta, fara directie.
4. Mai mult, autorul incurajeaza o atitudine de minte deschisa, totul se discuta, toate intrebarile primesc raspuns, gandirea critica si analiza sunt principala arma in fata surprizelor vietii. Copiii sai nu pierd resurse prin limitari de genul ideilor fixe, fanatismelor, regulilor de dragul regulilor (care produc mai tarziu reactii de genul impotrivirii de dragul impotrivirii), intoleranta, disonanta cognitiva. Mai bine decat atat, primesc exemplu de a nu se lua prea in serios.
5. Parintele asigura acoperirea tuturor nevoilor copiilor sai, de la conditii civilizate de trai si nevoi de baza, la activitati extrascolare, sport, arta - la nivel de performanta.
6. Parintele asigura conditiile necesare copiilor sai pentru a fi ancorati in prezentul lor - fara sa judece sau sa condamne - incurajand fetele sa isi planifice singure timpul si activitatile. Responsabilitatea se invata, se permite greseala, se discuta.
7. Parintele urmeaza interesele si vocatia fiecarei fete, nu impune un sablon ci le ajuta sa creasca in directia pasiunii si talentului propriu.
8. Sanatatea si capacitatea mentala si emotionala asigurate de natura. Nu doar ogorul e fertil si bine intretinut, samanta e deasemenea buna.
Instinct? Mai degraba responsabilizare, incurajare, protectie, intelegere si voie buna la o doza serioasa de gene bune.
Instinctul te ajuta sa supraviețuiești, nu sa si evoluezi.
In lumea de azi, propria educație, cultura si propriul set de valori ii ajuta pe părinți să-și ajute copiii sa crească frumos. Si buruienile cresc.
Nu mereu gluma, ironia, deriziunea ne scot din încurcătură. Avem nevoie si de repere mai solide. Nu ați fost foarte inspirat cu răspunsul dat fiicei dvs. cu care, in mod inexplicabil, va si lăudați. Nici ea nu a fost prea curioasa. La 12 ani, alti copii întreabă mai mult, sunt mai iscoditori si uneori chiar mai profunzi decât un adult. Stiu eu? Poate era mai bine să-i spuneți direct ca aceasta poveste e "opium de adormit poporul", așa cum s-a mai spus. Intre timp lumea a evoluat si s-au discutat, lămurit? multe dintre contradicții.
Oricum, tonul articolului indica un om foarte mulțumit de sine care nu are îndoieli in privința educării unui copil, propriului sau copil, ceea ce e bine pentru dvs. si familia dvs. Nu stiu cat de bine este sa dai sfaturi dintr-o asemenea poziție privilegiata ......
(P.S. Pentru moderator am o întrebare: Care e / a fost soarta textului postat de mine aici ieri. Din cate am văzut, textul a apărut inițial pentru ca apoi (nu stiu când) sa dispară. A fost îndepărtat intenționat sau a fost o eroare de funcționare a site-ului? Ar fi o idee buna daca îndepărtarea intenționată a unui comentariu ar fi însoțită de o motivație, așa cum se întâmpla pe alte site-uri unde apare înștiințarea: " Comentariu considerat abuziv/ necivilizat/ insultător/ inadecvat, etc.".)
Din respect pentru cei care contribuie la existenta acestei platforme de discutie prin comentariile lor, eliminarea unor postari sau erorile de funcționare ar putea fi explicate cumva. Pentru greșeli s-ar putea cere scuze, așa cum se întâmpla intre oameni civilizați.