„Prefer să fiu proastă cinci minute și să spun ce cred, decât să fiu proastă toată viața tăcând”. Asta mi-a spus recent o fată de 15 ani din Hâncești – Republica Moldova. Am fost uluit și m-am bucurat că am acceptat să fiu invitatul unor adolescenți cu vârste între 12-16 ani din Moldova.
Corina, căci așa o cheamă pe puștoaica smart, care a emis cu ușurință această frază, anunțându-mă că ăsta e motto-ul ei în viață, a spus un adevăr care mi-a dat speranță. Ea explică, de fapt, că nu se teme să spună ceea ce gândește, că nu se teme de a fi judecată, atunci când încearcă să fie creativă și își asumă riscul să spună și lucruri mai puțin deștepte în căutarea unei idei creative. Îmi spune că nu îi e teamă să își asume ce scoate pe gură.
Întâmplarea face ca, doar cu o săptămână înainte, să fi avut o discuție despre creativitate și specificul ședințelor, tip brainstorming din Est, cu un consultant străin din Vest. El îmi confirmase ceea ce credeam și eu. Anume că, în țările foste comuniste, se întâmplă, adesea, ca la ședințe, acolo unde se află, de regulă, fie subalterni, fie membri ai unei echipe, apare tendința celor mai mulți de a se feri mai degrabă să facă afirmații îndrăznețe, să lanseze idei noi, de teamă că ar putea greși și ar putea fi sancționați. Pe scurt, mai bine te fofilezi cu ochii la pixul de pe masă, eviți privirea șefului, te ascunzi pe după umărul unui coleg, decât să lansezi vreo idee care să atragă criticile celorlalți.
În Statele Unite, ca și în multe alte state mai prospere, teama de a spune zece tâmpenii înaintea unei idei, poate geniale, sau salvatoare, sau revoluționare este mult mai redusă. Poate și pentru că, spre deosebire de spațiul în care trăim, ideea genială e cu adevărat premiată. Pe la noi pe-aci ideea bună fie e omorâtă de șef pentru că nu a emis-o el, fie e furată cu tupeu, pentru că d-aia e el șef.
Dar cred că mai e ceva care face ca acestă frică de idei bune și de creativitate să bântuie sălile de ședințe ori de curs. O anumită gândire pedagogică veche, perpetuată din generație în generație.
Simplul fapt că eram puși pe scăunele, la grădiniță, sau în clasele primare cu mâinile la spate, sau obsesia ca un copil să nu vorbească „neîntrebat” trădează o boală pedagogică veche, care parazitează creativitatea. Apetitul pentru coerciție împotriva ideilor care nu convin, încă mai presează pe modelul educațional actual.
O altă boală pedagogică e autosuficiența. Acolo în clasă tu, domn profesor știi mai bine ca ei. Tu ai puterea. Ei doar trebuie să „bage la cap”. De aceea, poate cei mai nocivi pedagogi pentru viitoarea creativitate a unui elev/student/angajat sunt cei care își aud doar vocile și ideile lor în eterul clasei, al aulei sau al sălii de ședință.
Adevărata educație creativă apare doar atunci când profesorul descoperă câte lucruri senzaționale poate învăța el însuși de la elevii/studenții săi. Educația stimulatoare pentru creativitate vine atunci când pedagogul intră în clasă conștient că fiecare persoană din încăpere are puterea de a-l asculta, ignora, sau judeca. Dar are și marea putere de a-l educa pe el pedagogul.
Valoarea reală e că fiecare persoană din încăpere are puterea de a emite idei și mirări autentice. Pedagogii care înțeleg valoarea mirării împărtășite cu discipolii rămân vii. Restul devin inihibatori pentru creativitatea persoanelor într-o societate.
Fericirea de a găsi un prost mai mare ca tine
De multe ori, dacă ai o idee genială se vor găsi oameni care să te ajute să dai lovitura cu ea. Preponderent în Est, dacă ai o idee genială se vor găsi alți „geniali” să îți spună că ești prost, sau că știau și ei, s-au gândit și ei la asta, dar nu se poate realiza. Și atunci nu mai deschizi gura în ședință. Mai bine taci.
La noi, unii copii sunt încă educați de mici să spună „sărut mâna pentru masă”, dar nu sunt învățați să spună ce gândesc.
Corina, fata care preferă sa fie proastă doar cinci minute, mi-a confirmat că generația online, generația Millenium, cum e ea numită în lume, e salvată. N-aveți decât să îi boscorodiți că stau prea mult la caculator, ei gândesc însă și au curaj să și spună ce gândesc. Noi încă dialogăm stupid prin diverse device-uri: „Și, ce mai faci ? Răspuns invariabil: Bine, tu ?” și le dăm lecții de viață după modelul „eu te-am făcut, eu te omor”. Credeți că nu mai există persoane care le spun asta copiilor lor?! Mai verificați.
Ei bine, copiii „milenari” nu mai sunt estici, sau vestici. Ei învață unii de la alții că sunt oameni de pe glob. Și învață unii de la alții totul despre tot. Da, nu vor fi biblioteci ambulate, poate că nu vor citi Balzac, opere complete și nu spun că ăsta e un lucru bun. Deteriorarea abilității tinerilor de a citi cărți e poate cel mai trist lucru și cea mai mare pierdere pentru omenire, în viitor.
Dar mă bucur totuși că și în situața asta, milenarii măcar vor confirma vorba pedagogului Heraclit, că multitudinea cunoștințelor nu te fac automat înțelept. Că e nevoie de mult mai mult, decât să ingurgitezi tone de informație, fie ea și din cărți. Mi-aș dori ca acești tineri să aibă mereu kindle-ul în buzunar desigur, și poate că mai e o șansă pentru asta, iar șansa asta e o nouă paradigmă pedagogică.
În fine, până la noi paradigme, tot ce mi-aș dori este ca acești copii să întâlnească pedagogi care să nu le scoată router-ul din priză. Pedagogi care să-i asculte și să învețe de la ei, cum să-i învețe. Să înțeleagă de la ei cum să scape de parazitul „teama de a emite idei noi”.
P.S. Altfel, mă înclin în fața pedagogilor care aud și învață, cu pasiune, de la elevii lor. Și le urez tuturor, profesori și elevi: fiți proști măcar cinci minute!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.