Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De trei ani, peste 300 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Suntem cu toții actori în filmul acestor dictatori care se hrănesc din frica noastră. Restul e Cannes-Cannes...

Acum câțiva ani munceam mult de tot (sunt o semi-moldoveancă pasionată, născută în București și crescută în Piatra Neamț) și o dată la vreo trei săptămâni picam pe stradă sau îmi pierdeam vederea în urma unor căderi glicemice necruțătoare. Într-un final, mi-am dat seama că deja nu mai era o problemă de alimentație, ci una de căpățână și după blânde insistențe ale colegului de cameră, Bogdan Albulescu, am decis să-i povestesc unui prieten, psiholog de profesie, că nu mă pot opri din muncă și că jur pe roșu că „di vinî” e firea mea de semi-moldoveancă pasionată de tot ce-i apare în cale. Prietenul nu a fost foarte impresionat și mi-a ținut teoria băncilor de energie pe care le deține corpul.

„Corpul tău e ca o bancă. Faci un împrumut pe care trebuie să-l returnezi în totalitate când e data scadentă, altfel încep să te sune fetele de la call center, în cazul tău, crizele glicemice și de calciu.”

Mi-a rămas pentru totdeauna vorba lui de duh și mi-am dat seama că se aplică în foarte multe situații, una dintre ele fiind chiar cu banca grecească la care făcusem un împrumut. Dar să nu vorbim despre bănci grecești cu nume de porturi. Încă. Să vorbim despre frică în educație și cultură. Am să aleg actoria doar pentru că îmi e mai aproape, dar se aplică în orice domeniu.

Zilele trecute mă văd cu o bună prietenă de-ale mele, actriță, care îmi povestește una din întâmplările alea pe care le șușotești pe la colțuri de frică să nu cumva să-ți fie asasinat viitorul, nene Dumitrache. Aș vrea să reținem cuvântul frică și să vă povestesc despre motivele dânsei.

După luni întregi de muncă la personaje și spectacole și cercetări în tot felul de domenii care au legătură numai și numai cu personajul tău, urmează momentul ăla de extaz, spectacolul, și mai apoi ăla de Thanatos în care aștepți să vezi ce-a zis critica. În anumite cazuri, în România, spre deosebire de alte țări, această așteptare e un fel de: „Este ora 9. Omu negru N-A venit!” Frica, iar. Și dacă ai ghinionul să iubești și să activezi în teatru cum i s-a întâmplat prietenei mele, climaxul frustrării în timp ce citești critica de specialitate e ceva greu de exprimat. Mie mi s-a întâmplat o singură dată și mi-am revenit după ce mi-am dat seama că trăiesc cu senzația că cineva mă urăște. Pe o scară valorică de la 1 la 10, în care 1 e anormal și 10 e normal, mă aflam la 2. 

Mi-am dat seama că, din exterior, unele articole sunt pline de furii și de frustrări ale celui care scrie și nu au niciun fel de echilibru al cuvântului, niciun fel de exprimare normală, ca să nu spun diplomată (căci nimeni nu e obligat să fie diplomat în jurnalism), nu aduc niciun fel de ajutor sau beneficiu educativ sau cultural, nici măcar nu informează, ci pur și simplu sunt menite să arunce cu venin. Mai pe scurt, genul ăsta de critici aleg „Prostule!” în loc de „Nu am reușit să întrevăd manifestarea inteligenței emoționale, dar uite la ce m-am gândit eu…” Mai apoi am aflat că există orgolii și conflicte în lumea culturală despre care până și nenea Iancu s-a ferit să scrie și care sunt în mare parte doar picante și au legătură cu X care nu-l suporta pe Y și atât. Dar să nu ne pierdem timpul cu astea. Google it și ai să vezi cum, culmea culmilor, majoritatea criticilor culturali care scriu incisiv și care nu au aflat încă despre faptul că o critică culturală își are străbunicul în cercetarea universitară „urăsc” (pentru că ei nu critică), de fiecare dată - fix dar fix - pe aceiași artiști (măi, să fie!) și îi „iubesc” (pentru că ei nu știu să se detașeze emoțional) tot pe ăia pe care i-au iubit de-o viață. Și aș vrea să fie foarte clar că mă refer la o mică, dar din păcate destul de promovată categorie de critici. O mare parte sunt coerenți, neagresivi și „cearta” lor e una foarte constructivă.

M-a luat valul și era cât pe ce să vă povestesc și despre cum e să fii criticat pe zona de analiză a procesului mental scenic de cineva care nu a făcut nici măcar un an de actorie (deci de proces mental scenic) în viața lui. Dacă sunteți prieten cu vinul, veți înțelege de ce un „degustător” foarte bun învață să facă vin la cursurile de specializare. Majoritatea criticilor buni știu să critice „rezultatul” apelând la armele pe care le au și nu se bagă în procese pe care nu le cunosc. Am pus „rezultatul” între ghilimele pentru a sublinia importanța de a nu critica procesul la care nu ai luat parte.

Aș vrea să fie clar că avem nevoie de apreciem, învățăm, dezvățăm, procesăm și ne ajută fiecare opinie legată de evoluția noastră, dar de ce lătrăm? De ce facem prezumții cu caracter de teoreme? Am înțeles că ți se pare că nu ne prea duce capul, dar chiar crezi că nu înțeleg dacă mi-o spui diplomat?

Să ne întoarcem la prietenă și la secretul ei. Face o piesă, o joacă. Vine o tipă foarte mișto și o critică de rău, dar fără să fie incisivă sau agresivă verbal, ceea ce am apreciat, dar prietena actriță nu mai doarme 10 zile. E tristă deoarece tipa a scris că „accentul a picat prost” sau ceva de genul. Stau și eu și analizez. Ne perpelim împreună la foc mic și facem chiar și niște desene despre coerența manifestării scenice. Picasso - mic copil. Noi artiștii care chiar facem asta cu toate armele noastre, suntem genul care abia așteptăm o critică constructivă ca să mai modificăm câte ceva dacă e cazul. Ne chinuiam nevoie mare cum să facă prietena să pună accentul și unde, și de ce ș.a.m.d. Stop! Să ne amintim de frică. Prietena mea își dă seama că o știe pe tipă! Și cum e destinul plin de surprize, se întâlnește cu ea pe stradă, pur întâmplător, trei zile mai târziu. O întreabă cu toată sinceritatea ce a vrut să spună în articol și la ce moment al spectacolului s-a referit. Se așează amândouă la o cafea și au o conversație superbă de câteva ore despre procesul scenic al prietenei mele. Prietena se întoarce la teatru și schimbă câteva lucruri și se simte chiar mai bine în noua ipostază. Frica ei a dispărut. Mă sună și-mi povestește fascinanta întâmplare. Desigur că nu e adevărat.

Ce frumos ar fi fost să fie! Sau poate e adevărat, dar am promis celor două să nu le dezvălui numele. Nu vom afla niciodată.

Dar fabula ne spune clar că importanța coerenței în exprimare apropo de un act aproape submisiv pe care artistul din România actuală îl face pentru public - săgeată către critică - e dependentă de viitorul, de dorit nesubversiv, al aceluiași act. Adică dacă iau un împrumut de la tine, critic, tu nu te aștepți să ți-l dau înapoi tot așa? E important cu ce mă împrumuți.

Puiu și Mungiu au luat la Cannes. Știm deja că sunt al dracului de buni. Știe Cannes-ul și nu știm noi? Deja vuiește lumea. Mi-e frică de ce-o să urmeze. 

Aș vrea să fie clar că avem nevoie de apreciem, învățăm, dezvățăm, procesăm și ne ajută fiecare opinie legată de evoluția noastră, dar de ce lătrăm? De ce facem prezumții cu caracter de teoreme? Am înțeles că ți se pare că nu ne prea duce capul, dar chiar crezi că nu înțeleg dacă mi-o spui diplomat? Știi atunci când te ceartă tata și țipă? Nu mai are nici un fel de credibilitate și îi scade punctajul la liniuța cu autoritate pentru că pare nesigur pe el și disperat. În general, agresivitatea distorsionează mesajul autorului și creează senzația de frică a acestuia. Și e păcat căci tu - profesorul, criticul, părintele, șeful - ești chiar bun/ă. Cu siguranță vei găsi apreciere când țipi. Românii reacționează repede la agresivitate, dar știm amândoi că valoarea se găsește în critica obiectivă și exprimată coerent emoțional. Personal, citesc mult mai multă critică din afară. Rar e agresivă. Exprimă slăbiciuni și desființează filme dar nu o face vulgar. Însă noi mai avem până acolo.

Și iar ne întoarcem la educație. Oriunde te uiți în jur ai să observi: adulți care sunt convinși că dacă au peste 26 de ani, epoca educației lor s-a terminat, adulți care sunt convinși că e normal să bată sau să fie bătuți prin cuvinte doar pentru că nu mai sunt copii. Și da, mă refer și la cei care fac cursuri de dezvoltare personală în domenii ca IT sau business sau ce vreți voi. După cum spuneam mai sus, se aplică interdisciplinar. Suntem ușor bolnavi. Probabil că ni se trage tot din frică. Frica de a fi deștepți. Eram foarte mică când mi-a fost prima oară frică să fiu deșteaptă. Era în ‘91 și mi-am dorit să mă fac miner doar ca să nu mi-o iau.

De când mă va ajuta pe mine, pe tine, pe elevii noștri, pe ai voștri, pe publicul nostru, pe al vostru, pe promotorii noștri culturali și educaționali de orice natură exprimarea incisivă, agresivă, scoasă din context și lipsită de informare?

Iubesc critica obiectivă care relevă slăbiciunile unui proiect, pedagogia care face analiza, șeful care știe să-mi sublinieze deficiențele, sculptorul care știe să-mi cizeleze munca, dar chiar trebuie să mă înjuri? Înțeleg ce vrei să-mi spui și fără să folosești cuvinte mai mari decât e necesar precum „dezastru” sau „inepții valorice” sau „iată iar monștrii premiați de care mi-e frică”. Ah… Și ție ți-e frică?... Perfect. Deci putem empatiza. Atunci nu ți se pare mai relevant - într-un context în care încercăm să aducem o schimbare în România - să ieșim la o cafea și să vorbim civilizat despre ce înseamnă adevăr dramatic, situații tari, analiza procesului scenic, pedagogie, proiectul din departamentul de creație sau sales sau să vorbim chiar despre ce e cu adevărat sărăcia intelectuală în loc să mă „înjuri”? Varianta doi: informează-te despre cum am lucrat cu adevărat. Nu trebuie neapărat să ne vedem, deși mie îmi place mult să învăț și mi-ar face o deosebită plăcere, dar bănuiesc că tu nu te vezi cu toți proștii.

Apropo, se spune că baza agresivității în exprimare este o nevoie de afecțiune. Desigur că nu mi-aș permite să pun ștampila pe această afirmație. Cine are cu adevărat uneltele s-o facă? Am învățat asta de la un profesor român de matematică de la Chicago University.

Vinerea trecută mi-am încheiat un credit care m-a chinuit 9 ani. După ce nu am reușit să-l plătesc vreo trei ani, grecii mi-au făcut o reducere de 75%. Un fel de „dă-ne orice numai dă-ne banii înapoi”. Le-am dat. Dacă ceva e cu adevărat bun la legea dării în plată, ăla e faptul că pune responsabilitate pe toți umerii implicați. Se aplică universal: mentorul tău superficial și imaginar - care trăiește în scenariul vieții tale sub formă de profesorul tău, criticul tău, șeful tău, managerul de departament, directorul, nevasta ta, soțul tău, copilul tău, elevul tău, artistul tău, tu etc. - e o bancă de împrumut care trebuie să știe ce-ți dă și căruia trebuie să-i dai înapoi. Dar niciodată din frică, ci ca să crești mare și în loc să faci can-can, să faci Cannes Cannes. Să-ți fie de bine.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • @ Alina Grigore: ăăăăă, m-ati pierdut la "ceva de genul" - e in paragraful 8 - cum s-ar zice, v-a scapat piciorul de moldoveanca pe un rahatel din trecutul educational nefinisat; divortul a fost definitivat de faptul ca ati folosit cuvantul "submisiv", in paragraful 10, cuvant care nu exista in limba romana; in romana exista cuvantul SUPUS, care are sens identic cu englezescul "submissive", meaning "ready to conform to the authority or will of others; meekly obedient or passive"; in other words, stick to your day job and stop writing!!! it may be that Romanian cultural journalists are inept at doing their jobs, but why feeding them with ample proof that you might be rightly called an inept, pompous and stupid actress, this time for your writing, and not for your acting?!
    • Like 0
  • Bogdan check icon
    intr-adevar, greu de urmarit actiunea din filmul de azi. cam "all over the place" cum se spune. dar cel de data trecuta a fost bun. sper ca priviti aceste comentarii ca pe niste critici constructive, si oricum nu le luati prea in serios. daca nu mi-ar fi placut articolul precedent, n-as fi avut nimic de spus.
    • Like 0
  • Ceea ce era de scris despre articol s'a scris deja... Vreau sa adaug doar ca va admir ardoarea!
    • Like 0
  • radu check icon
    Fara suparare, am inceput sa citesc acest articol bou si l-am terminat vaca. Daca as fi un critic, as zice ca la capitolul coerenta nu sta cel mai bine. Toate cele bune!
    • Like 1
    • @ radu
      Domnule se pare ca ai pus Palme d'Or pe I cu valoarea acestui articol.
      • Like 0
  • James check icon
    Patruzeci de bice porunciti ? Nah, nah, nah, hai mai ia unu', si inca unu', mai detractorule care esti tu detractor ! Sa va intre bine-n cap ce-i aia lezmajestate ! Eu va sugerez alta perspectiva. Deunazi ma uitam la un top al celor mai falimentare filme facute vreodata (https://www.youtube.com/watch?v=sbW5E4wQLgs). Nu m-au suprins p-atat sumele colosale risipite, intre 70 mil. si 200 mil USD, cat faptul, ca de esec, in aproape toate, se fac partial vinovati doar granzi ai cinematografiei. Dustin Hoffman, Warren Beatty, Johnny Depp, Jeff Bridges, Keanu Reeves s.a.m.d. Credeti ca cea mai panegirica recenzie de film ar fi salvat gaurile de zeci sau sute de milioane ? Sau o alta: credeti ca-i veti auzi pe vreodata pe unul dintre ei spunand "vaaai, da' ce va mirati ? M-au sapat criticii, smenarii astia care s-ar la cap la cine da cu banul" ? Tind sa cred ca este mai degraba un punct "romanesc" de vedere si nu cel care l-ati fi adoptat peste ocean. Ca sunt atatia si atatia care nu catadicsesc sa mai si argumenteze, va va crede oricine, dar e irelevant in caz de esec, nemaivorbind de succes. Astfel ca ... mai bine intepati chiar d-voastra bula roz in care traiti, nu va creati singura o zona indispensabila de confort, care pe masura timpului va va stingheri cu mult mai mult decat va va ajuta (mie nu mi-a reusit !). n.b. si criticii de film sunt criticati la randul lor, putand la fel de bine sa invoce bisericute, intelegeri ascunse etc.
    • Like 0
  • check icon
    Câte cuvinte! Pentru ce? Sunt confuz după ce am citit articolul. Un actor trebuie în primul rând să aibă ce să joace (cel mai important) și apoi să joace bine, să fie autentic în ceea ce joacă. Să se dizolve în personaj și să inspire. Adică să nu zic: "ce bine joacă DiCaprio în filmul ăsta". Să zic: "Joker m-a lăsat mască, sunt fără cuvinte". Apoi să-l caut pe Heath Ledger în personaj (de parcă ar mai conta). Să revăd filmul, să-l mai văd pe Joker spunând "Why so serious?". Să-l revăd pe Mr. White spunând "I am the one who knocks". Spre asta trebuie să tindă un actor. Ce zice un critic sau altul nu contează așa mult, dacă pentru voi contează, înseamnă că nu faceți filmul pentru public, ci pentru critici și astfel ați ratat din start. „Nu am reușit să întrevăd manifestarea inteligenței emoționale, dar uite la ce m-am gândit eu…”. Wtf? E pe bune? În ce lume trăiți? Eu înțeleg că actorul are tot felul de trăiri și frământări, de îndoieli (și teoria mea e că trebuie să aibă și o anumită doză de instabilitate emoțională, ca să fie cu adevărat bun), dar că-și dorește un feedback de la critici (hehe, tocmai de la ei), n-am bănuit. Criticii sunt și ei oameni, cu idei preconcepute, cu simpatii, cu antipatii, cu stări emoționale schimbătoare. Și sunt câțiva, nerelevanți statistic. Actorul trebuie să joace pentru public, nu pentru critici. Punct.
    • Like 0
  • Mult,mult prea mult,totul se putea sintetiza in mai putine fraze.Azi daca ai ceva de spus spune concis daca vrei sa ai comentarii multe.Nu sunt de acord cu cei mare este si bun.Aveti de invatat de la CTP.Incolo numai de Palme d'Or sa aveti parte.
    • Like 0


Îți recomandăm

iancu guda - andreearosca.ro

Iancu trăiește printre cifre. Biroul lui e mic și „decorat” cu o grămadă de lucruri care reflectă și preocupările, și pasiunile, și munca lui: pe un perete e un tricou semnat al echipei Viitorul Constanța și alte memorabilia legate de clubul creat de Gheorghe Hagi. Fotbalul e una dintre pasiunile lui Iancu, alături de înot.

Citește mai mult

Tinu Boșinceanu

„Plecarea în străinătate nu trebuie să fie un angajament pe viață, ca o căsătorie - eu sunt român în România sau eu am plecat și nu mă mai întorc înapoi. Societatea a devenit oricum mult mai fluidă și trebuie să privești obiectiv. Mi se pare că asta ar ajuta la întoarcerea mai multor oameni, care or să facă lucrurile mai bune. Și poveștile lor or să inspire”, crede Tinu Bosînceanu.

Citește mai mult