Supraviețuiește Trump? De ce atât de mulți americani îl urmează: un mandat ca o farsă suprarealistă

Foto Brendan Smialowski / AFP / Profimedia

Au trecut 4 ani cu Trump. A fost un mandat pe alocuri suprarealist în care am simțit uneori că suntem cu toții parte a unui experiment planetar și că, din moment în moment, din Biroul Oval, Sascha Baron-Cohen își va jos masca cu păr blond imposibil și ten mereu excesiv de bronzat și ne va spune că totul e de fapt un reality show, mândru că a reușit să ducă la capăt farsa secolului. Așa m-am simțit de exemplu când Președintele SUA a solicitat Suediei pe Twitter să-l elibereze pe rapperul A$AP Rocky. Sau când a anunțat că va aborda problema arzătoare a reformei penitenciarelor după o consultare cu Kim Kardashian. Sau când a scris textual, din nou pe Twitter (cum altfel?), că butonul nuclear al SUA e „mai mare și mai tare” decât cel al Coreei de Nord. Sau, de ce nu, când s-a proclamat „un geniu foarte stabil” (o afirmație care în sine îi probează, desigur, atât genialitatea, cât și stabilitatea).

Cum s-a ajuns aici? Cum a ajuns superputerea considerată deseori drept „avanpostul lumii libere” să-și aleagă drept lider și reprezentat un Gigi Becali made in USA?

Chiar și după 4 ani, fenomenul Trump încă pare greu explicabil. Dar rămâne cel puțin la fel de amenințător. Un lucru e cert: chiar dacă va pierde alegerile, chiar dacă încrederea americanilor în el s-a mai diminuat, Trump a câștigat și încă deține încrederea unui număr extrem de mare de americani. Cum a fost și, mai ales, cum e asta încă posibil?

Atotputernicia show-ului și paradigma Twitter

O parte din explicații țin de particularitățile culturale americane referitoare la supremația show-ului. Azi, mai mult ca oricând, în SUA show-ul e preferat politicii și imaginea realității. Iar fostul organizator Miss Universe, protagonist al meciurilor de wrestling și gazdă a emisiunii The Apprentice e mai presus de toate o vedetă decât un președinte. Iar asta funcționează de minune în ceea ce eu numesc paradigma Twitter, un fenomen care nu se referă la utilizarea obsesivă a platformei de socializare de către șeful statului american, ci la modificarea comportamentală profundă pe care a adus-o mecanismul de interacțiune al rețelelor sociale. Aceste lumi paralele virtuale, prin care urmărim în detaliu viețile starurilor, opiniile lor, ba chiar uneori suntem norocoși să și reacționăm cu ele, a modificat profund percepția publică asupra liderilor politici. Timp de decenii, politicienii au dus un efortul susținut de a părea cât mai „din popor”. În era Twitter, asta a dus la apariția unui fenomen nemaiîntâlnit: micșorarea distanței dintre cetățean și lider politic în democrații. Oamenii nu-i mai vor la conducere pe cei mai buni dintre ei, ci pe cei cât mai similari lor.

Make America Great nu înseamnă nimic. Make America Great Again înseamnă o întreagă lume

Trebuie explicate și condițiile preexistente care au creat nucleul masei critice pro-Trump: albii din clasa de jos sau de mijloc, de vârsta a doua sau a treia, confruntați cu scădere sau stagnare economică și care s-au confruntat cu o amenințare până acum necunoscută, deci cu atât mai terifiantă: irelevanța. Pe o agendă publică înțesată de subiecte pe care nu le înțeleg sau cunosc, precum mașinile electrice, transgenderi, schimbările climatice sau Tik Tok, reacția lor firească a fost respingerea. Aceștia tânjesc la viața pe care o știau și vor ca lumea să fie din nou așa cum au apucat-o ei. De aceea, apariția unui bărbat alb, de vârsta a treia, considerat drept un om de afaceri de succes (pe baze nu tocmai reale), care să le promită pedepsirea clasei politice care i-a adus aici, a coincis pentru ei cu pogorârea providențială a unui erou salvator. Particula again („din nou”) din celebrul slogan al lui Trump Make America Great Again e cheia întregului său narativ politic – expresia nostalgiei după paradisul pierdut al mineritului de cărbune, al gospodăriei în care „femeia își cunoaște locul” sau al negaționismului climatic. Trump se adresează inadaptaților – al celor care, din cauza frustrărilor cauzate de propriile eșecuri sau de contextul istoric, refuză realitatea actuală, tot mai greu de priceput și tot mai departe de ei.

Keep it simple

El însuși un semidoct care are în vocabular câteva sute de cuvinte, pentru care singurele adjective pozitive sunt great, beautiful sau tremendous, actualul Președinte american mai oferă ceva extrem de prețios, din punct de vedere comunicațional – explicații simple. Filosofia lui politică e clară: cine nu e cu mine, e împotriva mea, iar cine mă critică are mereu interese sau resorturi obscure. Adversarii săi sunt din această cauză de multe ori abstracțiuni sau personaje colective nenumite: presa liberală, trădătorii din Partidul Republican sau propria sa versiune a „statului paralel” – the deep state. Orice asemănare cu realitatea românească e intenționată și nu e întâmplătoare. Pentru majoritatea alegătorilor, acceptarea unui narativ simplist e mai facilă decât analizarea fiecărei situații în parte – un demers extenuant și care poate duce la confuzie, mai ales că, de cele mai multe ori, oamenii aleg și vor să-i creadă pe cei pe care îi susțin.

Bătălia pentru sufletul Partidului Republican

Dincolo de particularități culturale, psihologice sau sociologice, există și o explicație mult mai pragmatică pentru succesul lui Trump: sprijinul Partidului Republican. Fără Partidul Republican, Trump era un miliardar excentric și vocal, dar nu un Președinte. Fără Trump, Partidul Republican era un partid conservator, de dreapta, dar nu unul ultraconservator și naționalist. La fel cum în ficțiunea Dark Knight, Batman poartă o luptă cu Joker pentru sufletul metropolei Gotham, realitatea anului 2020 ne oferă o bătălie pentru sufletul nației americane, așa cum transmite sloganul lui Joe Biden. Dar, în plan secundar, există și o altă miză: sufletul Partidului Republican. Devenit dintr-un partid istoric o camarilă a unui autocrat, Partidul Republican a dat niște semnale de împotrivire față de trumpism fără precedent: ultimii lor 3 candidați la președinție – George W Bush, John McCain și Mitt Romney - s-au dezis de actualul șef al statului. În plus, Joe Biden se bucură de susținerea așa-numitului The Lincoln Project, un grup format din câțiva străluciți strategi republicani, fondat de celebrul Steve Schmidt, șeful de campanie al lui John McCain (portretizat de Woody Harrelson în filmul Game Chance), care a început o ofensivă totală împotriva unui lider care nu le mai reprezintă în niciun fel valorile. Și, până la urmă, cum ar putea Trump și aliații săi să o facă?

Pe vremea lui Lincoln, partidul Republican a abolit sclavia și a luptat împotriva rasismului violent tip Ku-Klux-Klan. Astăzi, David Duke, ultimul lider KKK, susținător fervent al Președintelui, îi atrage atenția lui Donald Trump să nu uite că “americanii albi l-au făcut Președinte”.

Republicanii au reprezentat mereu bastionul respectului față de sacrificiul veteranilor și față de haina militară. Azi, candidatul lor, care a evitat cu grație înrolarea în războiul din Vietnam, spune despre soldații căzuți în luptă că sunt “fraieri” și “ratați” (suckers and losers).

Acuzați uneori de intervenționism, republicanii au întruchipat până la Trump filosofia „gardianului lumii”, fie că asta a însemnat pornirea unor războaie controversate, precum cel din Vietnam sau cel din Irak, fie sancționarea unor regimuri criminale pentru protejarea idealurilor democratice în diferite colțuri ale lumii (intervenția din Iugoslavia din 1999, dar și din cele două războaie mondiale). Azi, doctrina Trump este America First – o politică asumat izolaționistă, care seamănă nesiguranță în rândul aliaților din cadrul NATO, printre care și România.

În aceeași linie, republicanii, de la Eisenhower la Reagan sau George H. W. Bush, au fost mereu vârful de lance împotriva dictatorilor sângeroși și a extremei stângi. Azi, Trump se laudă cu prietenia criminalului Kim Jong Un și își exprimă aprecierea pentru Vladimir Putin, iar unii aliați ai săi din partid se declară pe față admiratori și prieteni ai liderului de la Kremlin. Un exemplu în acest sens este Dana Rohrbacher, un apărător fervent al lui Trump în contextul investigațiilor privind presupusele legături cu Rusia ale actualului președinte american. Trump nu numai că a făcut un obicei din a lăuda dictatori din întreaga lume, dar a preluat la rândul său același model sultanist de interpretare a puterii, recurgând la numirea copiilor și rudelor sale în funcții cheie la Casa Albă sau la grațierea infractorilor condamnați care-i sunt prieteni, precum Roger Stone.

Până când?

Nu cred că vreun alt președinte american ar fi supraviețuit politic după ce a declarat că mexicanii vin în SUA ca să violeze și să jefuiască. Sau după ce a umilit în fața a mii de oameni un jurnalist cu dizabilități, imitând în bătaie de joc suferința sa fizică. Sau după remarcile scandaloase făcute la adresa mai multor femei (de la “monștri”, „scroafe” și “panarame” la bagatelizarea agresiunilor fizice și sexuale). Sau după ce în urma ciocnirilor între protestatarii anti-rasism și suprematiștii albi din Charleston a declarat că “sunt oameni buni de ambele părți”. Sau după ce la prima dezbatere electorală cu Joe Biden a refuzat să se disocieze de acest grup rasist de admiratori ai lui Hitler. Trump pare că supraviețuiește de fiecare dată, pentru că el nu e perceput drept un politician, ci ca o vedetă. Și se comportă ca atare. Iar vedetelor (de la OJ Simpson la Roman Polanski sau Mike Tyson), li se iartă multe. Va mai supraviețui Donald Trump și de data asta?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp