Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

Tirania cuvântului „trebuie” când ne educăm copiii

Am avut la un moment dat, prin școala primară cred, o colegă pe care o chema Sara. Era slăbuță, blondă, piele albă și ochi albaștri – genul clasic de fată suavă din literatura de factură romantică. Sara era crescută de bunici, învăța bine și era mereu cu mâna pe sus.

„Doamna, doamna, eu știu“ - ar fi strigat ea fluturându-și mâna subțire prin aer, încercând să atragă atenția învățătoarei, așa cum făceau, de altfel, ceilalți copii din clasă. Dar Sara era demnă, era serioasă, era mult prea puțin copil la vârsta la care altora le mai curgeau, în șiroiașe transparente, mucii, pe timp de iarnă. Sara ridica mâna discret, îndoită doar pe jumătate, cu cotul sprijinit corect pe bancă.

La vremea respectivă, era un model. Fetele o invidiau, băieții o simpatizau. Avea mereu răspunsurile la ea, spunea ce trebuie, vorbea măsurat, matur, scurt și la obiect. Sara avea ceva de sticlă – era fragilă, dar complet diferită de noi toți ceilalți, ființe simple ca plămadă, vorbă, port.

Privind în urmă, mă întreb cât de fericită era Sara. Dacă nu cumva era prea serioasă pentru vârsta ei, această fetiță cu un picior pe terenul de joacă și cu celălalt deja într-un birou frumos de sticlă. Sara se visa încă de atunci „femeie de carieră“. Visa și reproducea diurn tot ce-și imagina ea că înseamnă o doamnă respectabilă. Mama ei locuia și lucra în State, vorbeau adesea la telefon și își îndemna fiica să învețe bine ca să fie admisă la o școală de prestigiu. Nu știu câte putea să afle, telefonic, mama despre fiică, cât de bine reușea să-i simtă sufletul, durerile, dorințele, dorul, dar invoca adesea „școala de prestigiu“ ca scop suprem.

Între timp, Sara a ajuns în țara tuturor posibilităților și nu mai știu ce s-a întâmplat cu ea. De dragul povestirii, ca într-o telenovelă în care finalul răstoarnă canoanele și șochează audiența, ar fi fost spectaculos să scriu că Sara a ajuns în State, dimpreună cu toate visele ei mărețe, că realitatea a lovit-o, că norocul a părăsit-o și că nici un american cinstit nu i-a cerut mâna în stil hollywoodian în plin Times Square.

Din fericire, toate astea nu s-au întâmplat, dar chiar fără să știu ce a mai făcut, cât de fericită este acum, cât de mulțumită de viața ei, de cariera și alegerile făcute, mi-este suficientă amintirea copilului străveziu și serios din clasele primare.  

În ceea ce mă privește – și subliniez caracterul de opinie strict personală! – copilul e copil și trebuie lăsat să fie copil. Copilul vrea să se joace, să-și urmeze propriile dorințe, nu poruncile adulților, care (încă!) nu știe multe, dar va învăța, care experimentează, încearcă, testează, greșește, provoacă, plânge, strigă, copilul are un ritm al lui – accelerat, nebunesc, de neoprit –, copilul are îndărătnicii, mofturi și nevoi (de dragoste, atenție, validare). Copilul e un om neafectat de tirania lui „trebuie“, nepervertit de societate, nealterat de neîmplinirile părinților, de dorințele și așteptările lor. Copilul e, într-un anumit sens, un ideal, o formă de sine pe care ar fi grozav dacă am putea-o păstra și în viața adultă.

Copilul are impurități perfecte.

Acum sunt mamă la rândul meu și îi apreciez enorm pe copiii autonomi, echilibrați, curajoși, curioși, care privesc eșecul ca o lecție și nu ca motiv de teamă/ rușine. Copii care așa au fost educați să fie.

Îmi plac părinții care oferă explicații (nu porunci) atunci când îi sfătuiesc pe copii să facă sau să nu facă un anumit lucru, care înțeleg că uneori cei mici vor să experimenteze, că asta presupune nereușite, dar și învățăminte. Îmi plac oamenii care știu ce vor, care își cunosc limitele, plăcerile, interesele, pasiunile, oamenii conștienți de propriile alegeri, care nu execută ordine orbește și nu adoptă idei gata făcute. Oamenii care gândesc, oamenii cu minți vii.

Îmi plac părinții care își respectă copiii, care nu stabilesc raporturi inegale de forțe, care le acceptă ideile și identitatea și care găsesc un echilibru între autoritate și libertate. Părinții care nu-și transformă copiii în cărți de vizită umane, care nu proiectează în ei propriile lor neîmpliniri și care nu confundă „relaxarea“ cu ignoranța și nerozia.

Poate că astăzi Sara e fericită.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Anon check icon
    "Privind în urmă, mă întreb cât de fericită era Sara. Dacă nu cumva era prea serioasă pentru vârsta ei, această fetiță cu un picior pe terenul de joacă și cu celălalt deja într-un birou frumos de sticlă." - evident, era prea bine pregatita si avea o atitudine prea buna, ceva TREBUIA sa nu fie in regula, nu? Doar iesea din tipar. Sigur nu era lasata sa fie copil, nu?

    Nu sunt Sara, dar pot sa va spun ce s-a intamplat cu mine dupa scoala, intrucat ii semanam Sarei cand eram mic in ceea ce priveste seriozitatea. Dupa ce am terminat liceul am luat calea strainatatii, am facut facultatea, un master si acum fac un doctorat in domeniul care mi-a placut cel mai mult inca din liceu. Am calatorit mult si am intalnit si continuu sa intalnesc oameni extraordinari, iar cativa dintre ei cu care lucrez indeaproape ma invata si ma ajuta sa-mi depasesc limitele. Asa ca da, sunt fericit si mai mult recunoscator ca de mic am cunoscut oameni care au cerut mult de la mine, care au stiut sa ma provoace, pentru ca mult bine mi-a facut :)
    • Like 2


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Chef Alex Dumitru

Bună parte dintre ingredientele proaspete pe care le utilizează în rețetele sale de adevărat făuritor de gust, chef Alex Dumitru le cumpără, de două-trei ori pe săptămână, din Piețele Obor, Domenii și Matache. Merge doar la producători testați, care au întotdeauna grijă să îi ofere materii prime de calitate. Totul trebuie să fie proaspăt, de sezon.

Citește mai mult

Eric Stab, Engie România

De la ultimele etaje ale clădirii în care se află sediul central al Engie România, când privești pe geam, îți poți imagina ușor o mare de panouri puse la muncă să capteze razele soarelui. „La finalul zilei, energia cea mai ieftină este energia pe care nu o consumi ”, spune zâmbind spune Eric Stab.

Citește mai mult