Tot sistemul nostru de educație este construit pe principiul că 90% dintre copii trebuie corectați după cei 10% dezirabili

Foto - Inquam Photos/ Octav Ganea

Copilul stingher. Copilul agitat. Copilul cu tulburări de atenție. Copilul reactiv. Copilul visător. Copilul dinamic. Copilul vorbăreț. Copilul băgăcios. Copilul autoritar. Copilul nemulțumit. Copilul cu atașament nesecurizat. Copilul nevăzut. Copilul obosit. Copilul sâcâitor. Copilul provocator. Copilul nervos. Copilul. Copilul care crește - când creșterea, prin definiție, nu arată mereu lin și frumos.

În fiecare clasă de copii există variantele copilului de mai sus. În fiecare dintre noi există acești copii - uneori împreună.

Foarte puțin din cultura noastră educațională acceptă, ca pe o axiomă, că aceasta este natura umană și că trebuie să dezvoltăm conștient strategii de împrietenire a acestor copii cu ei înșiși, cu viața, cu sistemul.

Cei mai mulți dintre noi acuzăm, învinovățim, pedepsim acești copii. Ca și cum ei sunt o deviere de la norma copilului cuminte, studios, respectuos, atent - un copil pe care, nu știu de ce, am hotărât cu toții că ar trebui să fie larg răspândit în natură.

Tot sistemul nostru de educație este construit pe principiul că 90% dintre copii trebuie corectați după cei 10% dezirabili. De asta, din școlile noastre, ies 90% copii cu mari complexe de inferioritate, furie, nepăsare, delăsare, neimplicare, blazare. 90% copii cu o educație plină de goluri.

Reformarea școlilor în lume a pornit de la recunoașterea că natura umană este diversă, este rănită, este mediocră. Că programele școlare - în perioada formativă, 3-12 ani - trebuie să dea tuturor copiilor conținuturi simple, cu suficiente momente de triumf, de învățare hands-on, de ”așezare” a deprinderilor și a competențelor fără grabă. Că starea de bine a unei țări depinde de starea oamenilor cu intelect mediu, normal, sănătos - a oamenilor în care locuiesc toți acei copii de mai sus.

Există, un front comun, în școlile românești - un front al profesorilor de rând care se aolesc despre acești copii. Adică despre majoritatea lor. Fără să aibă, la îndemână, o programă construită pentru intelectul ”la pas” și fără să aibă strategii de construire a relațiilor dintre acești copii și, mai ales, a relației lor cu sine. Fără reguli clare în școli și fără câteva convingeri comune și sănătoase despre natura învățării și a omului, ca specie.

Educația pentru performanță, în mod normal, se ridică treptat de la 12 ani încolo și, mai ales, de la 16 ani - când învățarea de tip academic avansat poate avea loc pentru anumiți copii, fără ca toți ceilalți să se fi simțit în urmă toată viața lor, mai ales în etapa formativă.

Într-o școală bună, după 12 ani încolo și de la liceu, fiecare tip de intelect urmează un culoar potrivit pentru natura lui, fără să se fi dat semnale tuturor, de mici, că sunt diferiți și mai puțin eficienți ca productivitate a creierului.

La noi, aceste mesaje răutăcioase, comparative și arogante se dau copiilor, de la clasa pregătitoare. Așa e cultura la noi - ”de mătușică, de Tanti Aglae” - care trebuie mereu să se minuneze de diversitatea naturii umane și de cât de ”răi și obraznici” sunt unii copii, dragă.

Am regăsit multe despre natura umană în cărțile pe care le tot recomand, de la Olina Ortiz. Am citit ieri, la o clasă pregătitoare, despre măgărușul Cătinel, care face și aude lucrurile altfel - și cel puțin trei sferturi dintre copii au tremurat câteva lacrimi în priviri. Da, e ok că uneori suntem singuri și nesiguri. (”De ce n-asculți, Urechi-Cu-Câlți” și, neapărat, căutați seria de povești în versuri pentru copiii între 0 și 3 ani, care a apărut recent - pentru că despre această emoție a acceptării și a încrederii sunt toate).

Articol publicat inițial pe pagina de Facebook a autoarei.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp