Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

Turcia, „doar pentru călători”. În Cappadocia, Stănică a fost la un pas să-și dea duhul (episodul 5)

Imagine din Cappadocia

Foto: Ada Somkereki Facebook

Episodul 1: Prin Bulgaria, spre Turcia, eu, Silviu și… Stănică: Drumul la finalul căruia râdem sau plângem

Episodul 2: Am ajuns în Turcia: Dacă ai nevoie de o pauză de la viață, intră în Istanbul pe cale terestră și încearcă să-l străbați cu nervii întregi

Episodul 3: Pe străzile din Istanbul: suntem norocoși și atât de fericiți, încât uneori, doar uneori, e înspăimântător

Episodul 4: Turcia, dincolo de pliantele turistice. După un drum lung prin ploi și arșiță, am ajuns în Carnavalul din Ankara

Episodul 5: 

Lumina intra printre draperiile trase. Orașul mirosea deja a sumac, era un miros care împânzea aerul, pătrundea peste tot, ne buimăcea și amorțea. Am început ziua undeva pe la ora opt, ne-am echipat și am plecat spre Tuz Gölü, apoi spre Cappadocia. Drumul cobora lin, nu vedeai pe nimeni în zare, natura zăcea sub aerul fierbinte, transparent și vâscos. Stănică înainta încet, sub povara noastră și a dorinței de a nu ajunge nicăieri.

Primul contact real cu Cappadocia a fost în Nevșehir, când am văzut de aproape hornurile și canioanele de tuf, care par cioplite de om, ca niște monumente sau grupuri statuare. Ni s-au părut incredibil de frumoase chiar și în sine, independente, cum se răsucesc din pământ și se scutură de imobilitatea la care e condamnată roca. Când le-am văzut însă în mediul lor, în pădurea de piatră, înălțându-se din solul complet arid, aveau ceva extraterestru, ceva profund străin și totuși, în mod absolut ciudat, ceva familiar. Când ne-am oprit în mijlocul lor, am început să plâng. Aveam în fața noastră formațiuni care existaseră acolo dintotdeauna și care creau prin simpla lor prezență lunară punți între trecutul foarte îndepărtat și prezent. Eram copleșiți, iar această copleșire și sentimentul de libertate au devenit mai mari decât noi, s-au transformat într-o bulă de emoții puternice care ne-a ținut în mijlocul ei pe tot parcursul călătoriei.

GPS-ul ne-a dus în Göreme pe calea lungă, iar când am ajuns, eram deja epuizați de frumusețe. Hotelul mititel, de tip boutique, avea două terase mari și camere curate, în care intra lumina ca printr-o sită. Pe geam vedeam tot orașul, nu știam pe ce să ne oprim privirea, vântul adia ușor și făcea drapelul turcesc din vârful punții de observare să fluture vioi.   

Ne-am lăsat calabalâcul lângă pat, am înfulecat brânza primită cu o zi în urmă de la Vildan și am plecat spre Muntele Erciyes. Planul era să explorăm vulcanul, apoi să ne întoarcem și să vizităm muzeul în aer liber și Love Valley. Verile în Anatolia, urma să aflăm, sunt toride, udă trupul și usucă vegetația, lasă peisajul să se deschidă în toate zările. Lumina soarelui cade drept, fără piedici, pe pământul gol. Câmpiile întinse absorb razele și nu dau nimic înapoi, zac împânzite de capre sub bolta albastră a cerului.

Am ieșit cu Stănică fierbând pe șoseaua ca o panglică și am lăsat stâncile cappadociene în spate. Aruncam priviri scurte în lateral și, din cauza vitezei, vedeam totul ca pe un film care se derulează foarte rapid. Doar muntele stătea fix în fața noastră, ca un memento al destinației, cu coama înzăpezită în nori. Mă întrebam dacă toți oamenii care ajung aici percep timpul și spațiul la fel ca noi. Oare imaginea ciobanului tuciuriu de la marginea drumului se vedea la fel prin toți ochii? Când își aduc aminte de iarba bătută de vânt, ce corzi le sunt atinse oamenilor? Sunt oare atinse aceleași corzi în toate sufletele? Probabil că nu.

La sensul giratoriu de la ieșirea spre Kayseri, Stănică s-a înecat, s-a oprit brusc printr-un bolborosit și ne-a lăsat în mijlocul străzii. Mi-am simțit stomacul în gât, ca pe un nod mare de sfori încâlcite. Ne-am dat jos, m-am uitat la Silviu și m-am prins că e de rău. L-am împins până la prima benzinărie, unde l-am pus la umbră și l-am lăsat să-și revină din toropeală. În opinia lui Silviu, existau două posibilități: 1. Motorul s-a supraîncălzit și trebuia răcorit, sau 2. Benzina în Turcia era mult sub standardele lui Stănică, care până atunci văzuse doar carburant nobil de Lerești și Mioarele.

Pentru mine, exista o singură posibilitate: Stănică era kaputt, iar noi puteam la fel de bine să ne tolănim și să murim liniștiți acolo, la roțile lui, pentru că de plecat, nu urma să plecăm nicăieri prea curând. Am stat la umbră preț de câteva zeci de minute, timp în care îmi imaginam că vom dormi într-o cocină părăsită, între tractoare, pe câmpuri, sau, dacă aveam noroc, la poarta unei fabrici de detergenți.

Din fericire, Stănică s-a scuturat repede de betegeală și, după multe insistențe ale lui Silviu, a repornit cu un răget solemn. Peripeția mi-a adus aminte de o întâmplare de acum câțiva ani, când am ajuns acasă, iar pe scările din fața ușii zăcea leșinat un gândac cât toate zilele. M-am așezat pe vine lângă corpul lui, m-am holbat preț de câteva secunde la antenele care-i tremurau şi mi-am zis: „Da, gândacul ăsta nu mai are mult de trăit, va fi foarte curând ridicat la ceruri și așezat printre cei drepți”. Și fix când am crezut că-și dă duhul, libarca s-a trezit, a simţit că, la urma urmei, viaţa merită să fie trăită, și-a luat picioarele lunguiețe la spinare şi a fugit ca o săgeată pe scări în jos. Eu am rămas șocată în ploaie, cu vârful nasului plin de sudoare, să-i contemplu fundul vioi și puterea de politician corupt de a-și găsi mereu resurse să se salveze. Așa și Stănică, să-i dea Dumnezeu sănătate! 

După toate văicărelile mele, ne-a fost teamă să urcăm până la Erciyes, așa că am rămas cu muntele nevăzut. Ne-am întors, în schimb, fără grabă în Göreme, ne-am bucurat de peisajele înroșite de la apus și am descoperit cel mai frumos restaurant din lume, înghesuit sub o boltă de viță de vie.

Înainte de somn, au început să-mi vină din nou în minte imagini cu accidente teribile. Nu existau limite pentru câte puteam inventa, totul ținea de imaginație, iar la mine avea loc berechet să se desfășoare. O fi oare posibil să ai momente când nu te gândești la nimic? Să stai pur și simplu, iar gândurile să se stingă în tine unul câte unul, ca zgomotul orașului noaptea, când lumea se duce la culcare?

A doua zi, la ora patru dimineața, urma să zburăm cu balonul.

Urmează:

Episodul 6:  Călători în Turcia. Un clișeu turistic pe care trebuie să-l repetăm: să ne plimbăm cu caii în „țara cailor frumoși”

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Komoder 1

Fotoliile smart fac masaj la degetele de la picioare, la călcâi, la gambe, la mâini, au role încălzite care fac masaj la spate, mai puternic sau mai blând, te cântăresc, îți măsoară pulsul.

Citește mai mult

Tânără la calculator

Academia prietenoasă de IT Wantsome și-a făcut în ultimii patru ani o misiune din a ajuta profesioniști din toate domeniile să facă tranziția spre o carieră de succes în domeniul tehnologiei informației, prin cursuri care urmează atent cerințele companiilor IT, prin sesiuni de practică și printr-o activitate intensă de mentorat calibrată pe nevoile lor. (Foto: Getty Images)

Citește mai mult

Marc Areny

Marc Areny este de origine catalană, este cetățean spaniol și francez și a venit în România în urmă cu 10 ani. Este unul dintre primii din Europa care a identificat o nouă nișă de piață: convertește mașini cu motor termic în mașini electrice.

Citește mai mult