Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

Un an la detașamentul de (tele)muncă. De ce ar trebui să fim fericiți

Telemuncă - Profimedia

Foto: Céline Gaille/ AFP/ Profimedia

Dacă ar mai trăi, bunicul sau tata ar râde de noi ca de niște fătălăi. Ni se pare urgie să stăm în casă să facem binging pe Netflix la 23 de grade constant și să ne intre copiii în cadru pe zoom. Sfârșitul lumii, nu alta. Am vrea la mall, la restaurant, la schi, pe Valea Prahovei de Revelion. Reziliența, stoicismul, sunt pentru animalele de povară, nu pentru oameni. Instalați în certitudini luate de pe Facebook, ni se pare greu și revoltător să purtăm o bucată de stofă pe gură și nas. Efectiv, ne sufocăm. Parangheliile, citybreak-urile și huzurul oțios ni se cuvin – le-am câștigat cinstit. Suntem liberi. Nu ne spune nimeni nouă.

Dintr-un dagherotip înrămat și agățat într-un cui, mă privește bunicul. E îmbrăcat foarte bine pentru începutul secolului XX, pare perfect liniștit și aproape mulțumit. E doar o impresie. E o poză de social media. Bunicul nu a avut o viață liniștită. Au contraire. A luptat pe front, în linia întâi, în Primul Război Mondial. A avut noroc și a scăpat cu viață. Pentru că era infanterist, s-a întors pe jos acasă. Călătoria i-a luat câteva luni bune. Nu erau telefoane, mailuri și nici whatsapp. Ce-o fi fost în inima bunicii, doar ea știe. Pentru că se auzise de terminarea războiului, dar Gheorghe nu mai venea acasă, bunica s-a dus în sat la ghicitoare să-i dea în bobi. Bobărița i-a spus: du-te repede acasă și pune de mămăligă că-ți vine acasă rumânu’! Era un viscol teribil, dar într-adevăr, după câteva ore, Gheorghe a sosit acasă de pe front. Avea mâinile, picioarele și bărbăția degerate. Bunica era în posesia unui bagaj de remedii naturiste impresionant, așa că i-a înfășurat părțile degerate (inclusiv bărbăția) în foi de varză murată. A funcționat – dovada vie sunt eu. 

Despre pandemia de gripă spaniolă din 1918 n-a răzbătut spre mine nicio poveste, semn că n-a fost mare scofală pentru un om care bătuse tranșeele și se întorsese pe jos de acolo. A purtat mască și nu s-a infectat. Dovada vie sunt eu.

După ce s-a întors, bunicul și-a formulat target-uri clare în viață: să aibă livadă mare, cu pomi plantați obligatoriu la distanțe egale și să-și facă iaz cu pește și ponton. Le-a bifat pe ambele, dar după ani de muncă grea la sonde de petrol. Mânca prune cu sare și punea banii de-o parte să cumpere pământ. A cumpărat mai mult decât alții.

După ce și-a văzut visul cu ochii (iazul, livada), au venit comuniștii și i-au luat pământul. Era chiabur. Mantra după care s-a ghidat toată viața a fost: „Dacă toate muștele ar face miere, ar fi faguri și la coada calului.” Primarul, un domn patibular cu patru clase, nu aprecia acest tip de humor și făcea percheziții inopinate cu jandarul în zorii zilei în casa bunicilor să le găsească cocoșeii de aur. Membrii familiei erau dați afară în cămășile de noapte și puși să aștepte în frig încheierea și rezultatul percheziției. Pentru că nu găseau cu niciun chip cocoșeii, satrapii luau din casa chiaburului ce le făcea cu ochiul. Și în ziua de astăzi, există în Primărie (pe inventar!) un dulap cu încrustații confiscat din lipsă de cocoșei.

În 1954, viscolul le-a acoperit în întregime casa cu zăpadă. Bunicul avea experiența tranșeelor, așa că a săpat tunel pe care l-a placat profesionist cu scânduri să nu se surpe. A reușit să iasă afară, la lumină, și și-a găsit câinele dând din coadă, bucuros că-l revede. L-a legat de singura crenguță care mai ieșea din zăpadă. Era vârful nucului secular din curte.

Bunicul a murit trist și chiabur. Fiul lui, tata, a fost luat cu arcanul de comuniști la muncă silnică în contul stagiului militar. Trei ani la detașamentul de muncă – puțini fii de chiaburi scăpau mai ieftin. A construit aeroportul Kogălniceanu din Constanța și alte obiective din pitoreasca Dobroge. Locuiau în barăci de stuf pe care tot ei le construiseră și beau apă verzuie dintr-un bazin de ciment, descoperit. S-a îmbolnăvit de TBC și hepatită, dar nu s-a plâns foarte mult. Iarna, când viscolea, se trezeau sub mormane de zăpadă pe care vântul le băga prin pereții de stuf. Se murea pe capete, dar el a rezistat. Dovada vie sunt eu. (În 2003, după 50 de ani, Statul Român și-a recunoscut greșeala și i-a acordat reparațiuni morale pentru toate aceste greutăți. Tata a intrat, astfel, cu trotineta pe breteaua către autostrada prosperității pensiilor speciale și a primit în fiecare lună, la pensie, cu 18 euro mai mult, scriși separat pe cupon).

Când s-a întors din lagărul de muncă, tata era tot fiu de chiabur. Nu avea voie să se apropie pe o rază de 1 km de Căminul Cultural, ca să nu transmită apucături nocive, chiaburești, altor tineri. Risca să fie împușcat cu sare. Nu era nicio metaforă – nu se glumea cu comuniștii. În general, nu se glumea cu viața pe vremea aceea. L-a salvat doar faptul că era un geniu al firescului și stăpânea arta de a amâna la nesfârșit oboseala și dezamăgirea. Nu a suferit de communism fatigue, cum am pățit noi după două luni de stat la televizor.

De aceea, când mie îmi înghețau picioarele în Piața Victoriei, nu mi se părea așa de mare deranjul. Era normal să merg și să apăr, vreme de câteva ore, ce consideram că trebuie apărat. Îi eram dator și bunicului și tatei (aveam și varză murată pe balcon, just in case).

De aceea, niciun lockdown nu mă poate îngenunchea și arunca în depresie. Am răbdarea și stoicismul în gene. Toți ar trebui să le avem pentru că istoria noastră este un lung șir de evenimente dramatice și de vieți zădărnicite. Trăim, totuși, cea mai prosperă perioadă din istoria omenirii, umbrită doar de lipsa noastră funciară de disciplină, reziliență și empatie. Pandemia va trece. Acesta e anul nostru la detașamentul de (tele)muncă din fotoliu. Trebuie să avem mintea aspră și inima blândă. Se poate mult, mult mai rău.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Salve!

    -Și zâmbet, și rîsu'/\plânsu'; serios!

    Cele bune,
    Purice N.

    • Like 0
  • Excelent! O imagine perfecta a ... evolutiei istorice si nu numai. A doua, cea neisorica, am impresia ca este valabila la nivel global. Cat despre leac, "mintea aspra si inima blanda" as adauga si "cuvantul blajin" (citez o cunostinta!) as ca cel al autorului.
    • Like 0
  • Nume check icon
    Superb si motivational...si dezarmant in acelasi timp vazand cat de "fatalai" am ajuns in aceste vremuri
    • Like 1
  • Superb scris! Ar trebui să citească asta toți bombardierii și petardele care încalecă sparanghelul în piață.
    • Like 2
  • Cea mai prospera perioada din pacate a trecut de vre-o 50 ani. In 1960-'70 era. Resurse suficiente per cap de om pt a fi consumate. Acum resursele sunt aceleasi populatia continua sa creasca exponential. Va urma o perioada nasoala rau pt 90% din oameni.
    • Like 0
    • @ Aloha Dieux
      da, 'minunata' perioada, fix perioada cand statul roman imprumuta bani si cheltuia haotic si jigodiile comuniste profitau de asta.
      • Like 3
    • @ Aloha Dieux
      Parerist check icon
      Populația nu mai creste exponențial de mult.... Iar prin tari gen România nu mai ceste deloc.
      • Like 2


Îți recomandăm

Stinge lumina!

Consumerismul nostru a lucrat în compensare. Ne-am cumpărat frigidere mari și le-am burdușit cu mâncare. Ne-am vârfuit cărucioarele la supermarket, cumpărând produse la ofertă de care nu aveam nevoie și care ni s-au stricat în cămară. Ne-am construit clădiri de sticlă pe care le-am luminat feeric, așteptându-ne ca factura la curent s-o plătească sfântul CEO. (Foto: Profimedia Images)

Citește mai mult

Carlos Moreno

„Logica e simplă de fapt - cu cât se construiesc mai multe drumuri pentru mașini, cu atât vom avea mai multe mașini, iar cu cât vom construi mai multe piste pentru biciclete, cu atât vom avea mai multe biciclete, de asemenea, cu cât vom face mai multe spații pentru oameni, cu atât va veni mai multă lume să facă activități”, spune Carlos Moreno. (Foto: ARCEN)

Citește mai mult

UNStudio 1

UNStudio este unul dintre cele mai cunoscute și apreciate birouri de arhitectură din lume, cu filiale în Amsterdam, Frankfurt, Shanghai, Hong Kong, Dubai și Melbourne. are în portofoliu peste 120 de proiecte internaționale, precum clădiri de birouri, rezidențiale, muzee, poduri, dar și masterplanuri urbane. Printre cele mai cunoscute lucrări - Podul Erasmus din Rotterdam, Mercedes-Benz Museum din Stuttgart, Arnhem Central Station, Designul Doha Metro Station.

Citește mai mult

Marius Sava

„La mine pacienții nu vin niciodată singuri, vin cu partenerul”, spune medicul specialist pneumolog Marius Sava, cu competențe în somnologie, de la Rețeaua Privată de Sănătate Regina Maria, despre cei care ajung la ușa cabinetului cu simptome de apnee în somn.

Citește mai mult