Sari la continut

Revoluția online

România digitală este cea care ne face să mergem înainte. Un proiect Republica, susținut de eMAG.

Un orășean în sălbăticie | M-am simțit cu adevărat acceptat pe Valea Iadului doar atunci când nu m-au mai lătrat câinii

Oameni și câini

Spuneam la finalul celui de-al doilea material prezentat aici că am profitat de prima iarnă pentru a ne mai limpezi mintea. Cu toții știm sentimentul pe care îl ai atunci când îți îndeplinești un vis sau o promisiune. Ești golit de energie, nu-ți vine să crezi că ceea ce ți s-a întâmplat e pura realitate. 

Am încercat de câteva ori acest sentiment și sincer, în ciuda faptului că reușisem acel CEVA, nu mă simțeam prea confortabil. Fluturii pe care îi simțeam în stomac erau de fapt dinozauri butucănoși care mărșăluiau în interiorul nostru. Un alt motiv datorită căruia am stat departe de casă și de locul mult visat a fost faptul că nu aveam sobă, cea existentă fiind complet nefuncțională.


Prima ascensiune a avut loc în primavara lui 2019. Aflasem de existența unui drum spectaculos prin pădure și pe dealurile molcome pe care pășunează vaci grase cu ochi apoși. Dar cum orice drum nou trebuie încercat de cineva mai experimentat, am fost „selectat” și în acest caz, pentru misiunea de pionierat.

Drumul își face debutul direct într-o pădure deasă de fagi care se aruncă spre cer în căutarea luminii. E folosit puțin, acoperit de frunze care intră în ciclul firesc al naturii. Îmi umpleam plămânii cu acel aer curat, îmbibat cu mici particule de apă. Pădurea trăia, o simțeam extrem de vie. Iar sentimentul că se închide în spatele meu protejându-mă, m-a determinat să îi atribui statutul de cel mai frumos acces spre casa noastră. Meandrele lui urmăresc curbele de nivel, făcând urcușul deosebit de plăcut. Mirosul specific de pământ îți desfundă sinusurile, „țipetele” pădurii, desișurile care foșnesc a viață, apa care se prelinge pe rădăcinile aparente, mușchii verzi scăldați în razele de soare care penetrează cupola pădurii, toate acestea te proiectează parcă în lumea dispărută a lui Arthur Conan Doyle. 


Copacii căzuți nu au urme de drujbe, ci doar de oboseală. Sunt macerați de ciuperci oportuniste și organisme hrăpărețe, realizându-se o reciclare corectă. Privesc o pânză de păianjen stropită din belșug cu perle de rouă. Sunt înconjurat de un univers fantastic. Printr-o picătură zăresc mica arahnidă care se retrage spre marginea firavei țesături. Dar nu pentru că s-a speriat de mine, ci pentru că o nefericită de gâză se lipise de cleiul capcanei. Agil, păianjenul o transformă într-un cocoloș alb. 

Deși eram familiarizat cu toate acestea, atunci parcă le percepeam cu o altă intensitate; le aveam în drum spre casă, le puteam observa oricând.

Drumul iese din pădure la un moment dat și taie o gospodărie complexă, cu multe acareturi, unde eșți întâmpinat de câțiva căței mici, negri, dar extrem de gălăgioși. Nea Cornel care trăiește acolo solitar, îmi spune să nu mă tem de ei. Povestim puțin, mă întreabă ce fac pe dealuri, dacă mă plimb de plăcere. A fost pentru prima dată când mă întâlneam cu un „vecin” și sincer, abia așteptam să fiu întrebat ce caut acolo.

„Suntem vecini”, am spus eu apăsat, fixându-l cu privirea. Omul trage cu nesaț din țigară și se luminează. „Aha, dumneata ești domnul de la Cluj, am auzit că a cumpărat acolo cineva”. Mai povestim una alta, îmi ureză drum bun, pentru că până la mine mai am „o pită bună de mâncat”. Mă arunc pe poteca subțire ce șerpuiește pe dealurile Apusenilor, flancat de cățeii lui Cornel care lătrau protejându-și teritoriul. Vocea stăpânului lor răzbate până la mine cu vești nu prea plăcute. „Ăștia nu-s agresivi, doar latră, așa. Dar mai încolo e unul, mare. Dar poate nu dai de el”.

Nu mi-e frică de câini, dar nu-mi surâdea ideea de a o lua la goană pe dealuri, cu un câine ciobănesc dornic să-și alunge plictiseala, după mine. Peisajul mă fură pe loc, în ciuda faptului că primăvara nu-și făcuse pe deplin apariția. Liniile culmilor se unduiesc spre nesfârșit, fiind mângâiate de razele unui soare încă timid. Undeva pe un deal văd o mică turmă de oi care avansează încet, iar în dreapta mea, pe o mică pantă, observ o cireadă de vaci odihnindu-se. Uit de câinele din avertismentul lui Cornel. Merg ca teleghidat, cu ochii larg deschiși. Captez imaginile și mă gândesc la viitoarele plimbări prin zonă. Îmi place ce văd și mă felicit singur pentru inspirația de a lua acolo teren. Fac un mic popas, beau niște apă și dau să pornesc. La câțiva metri de mine, în mijlocul drumului de pământ stă înfipt un dulău mare cu breton ce-i acoperă ochii.

„Am sfeclit-o”, cuget repede în căutarea unei soluții. Pornesc încet spre el și, gata, începe scandalul. Într-o secundă se lasă pe labele din spate, își arată colții, mârâind deloc încurajator. Încerc să-l ocolesc, dar barează drumul. O iau pe pășune, spre văcuțele de care am pomenit. Masivul câine mă urmează lătrând, dar menține distanța. Ecoul vocii sale zguduie valea. Țintesc un punct pe culme și întind pasul, ocolind o zonă despre care presupun că e în jurisdicția blănosului. Virez mult, cu inima bătând cu cadența unei mitraliere. Planul e să mă apropii cât se poate de mult de cireada de vaci, în speranța că mă va lăsa în pace. Urc spre frumoasele bovine care priveau tăcute spectacolul fugii mele, amuzându-se, cu siguranță. Când deodată, din mijlocul lor se ridică un colos. Nu mai văzusem așa ceva! Închid ochii, sperând că e doar o vedenie de moment. Dar nu era. Taurul, un exemplar de revistă, mă privește fix. Câteva vaci din harem se trag la o parte, ridicându-se agale. Deci, situația e la limită. În spate un dulău cu colți enormi, în față un taur de proporții mitologice, în mod sigur plictisit de îndatoririle sale zilnice, pornit să-și arate vitejia cu un tip pierdut pe dealurile lui. Dar ca în orice film cu suspans forțat, am fost salvat în ultimul moment de o voce feminină care striga după câine, ocazie cu care aflu că îl cheamă Cristi. În consecință, salvat fiind, am revenit pe poteca inițială și m-am făcut nevăzut. Ajuns la un punct de belvedere, am avut ocazia să-mi văd proprietatea în toată splendoarea ei. Eram acasă. Uitasem de căței, de taur, de tot. Eram ACOLO, singurul lucru care mai conta.

La țară sunt mulți câini, categoric. Practic, ei reprezintă un element vital în orice gospodărie și nu degeaba a fost ridicat la statutul de „cel mai bun prieten al omului”. Câinele trebuie înțeles sau, mai exact, trebuie să-ți definești foarte bine rolul tău acolo. A fi proprietar undeva nu exclude acest lucru, ba dimpotrivă. Câinii de la țară sunt extrem de protectori cu spațiul lor, își cunosc rostul și acționează în consecință. Dar nu sunt sălbatici, nu atacă aiurea. Îți dau de înțeles că ar fi bine să pleci de acolo, că ei sunt prima linie de apărare a gospodăriei de care aparțin. Ei nu atacă fără motiv și de regulă se folosesc doar de arme sonore. Latră și mârie dezvelindu-și colții, dar mai mult de atât nu prea fac. Sigur, nu e un postulat acest lucru, iar vigilența nu trebuie să te părăsească niciodată. Eu îmi făceam griji nu pentru mine, ci pentru cei ce urmau să vină acolo, în eventualele vizite. Dacă reușisem să-l fentez o dată cu aportul decisiv al stăpânei, nu însemna că voi reuși de fiecare dată acest lucru. Dar nici nu mă temeam de el. Simțurile lui sunt mai presus de misiunea lui de a proteja, trebuia să simtă că nu sunt un lotru pus pe fapte rele, iar acest gând mă liniștea oarecum.

Acea zi s-a desfășurat în liniște. Tot atunci m-am intersectat și cu o altă turmă de oi despre care am aflat că aparținea unor vecini, mai apropiați ca distanță. Evident, erau prezenți și câțiva câini, care m-au luat rapid în primire. Ciobanul mă liniștește cu calm, spunându-mi că nu atacă. I-am povestit pățania cu Cristi și ne-am amuzat teribil, mai ales la partea cu taurul.

Printre cei ce-i păzeau turma erau doi câini mari, albi, eșalonul de intervenție. Iancu, un exemplar splendid, era deosebit de jovial și jucăuș. Parcă ne cunoșteam de ani de zile. Se tăvălea pe pășune, cerșind mângâieri și atenție. Celălalt dulău, o femelă pe numele ei Leila, păstra distanța. Aflu că e mama lui Cristi, fapt care m-a făcut mai atent. Dintre ceilalți, care erau mici și negri, folosiți pentru întorsul oilor, se remarca un ghem creț, Ricu. Cu el am legat o prietenie încă din prima secundă, dobândind un aliat de nădejde, ceea ce era grozav.

Vizitele la casă se întețiseră odată cu vremea bună care luase în primire Valea Iadului. Cu Cristi „negociam” ca prima dată. Eu îl ocoleam, el se ținea după mine, după care renunța la hărțuire când mă vedea plecat. El devenise un punct important de pe traseu, pe care îl gestionam la fel, de fiecare dată. Singurul care mai lipsea din peisaj era taurul gigant. Cu ceilalți căței, paznicii turmei, ne vedeam de fiecare dată când mergeam la casă. Strunga și ocolul erau situate la câțiva zeci de metri de casa noastră. Să vă descriu senzația pe care o ai atunci când dimineața la prima oră, urci o mică pantă până la vecinii tăi care mulg peste 200 de oi, dai cana de tablă în care ai cafea fierbinte și ți se pune lapte direct de la sursă? Degeaba povestesc scena dacă nu o și trăiești. Iar vestea că turma urma să se vândă m-a întristat grozav.

Singurii care au rămas au fost câinii, cu excepția lui Iancu, care a continuat să muncească la oi, la o turmă din vale. Dar și acum când ne întâlnim, se trântește pe spate ca să-l scarpin bine. Leila a continuat să stea la distanță, iar Ricu a rămas la fel de prietenos și mare povestitor.

Pe la finalul verii am organizat un brunch la moșie. Voi detalia acest lucru într-un alt episod, precum și interacțiunile cu oamenii, dar acum este vorba despre câini. Ricu și Leila ne vizitau deja de multă vreme, dar ea încă păstra distanța. Îi puneam mâncare într-o farfurie de tablă emailată, dar mă îndepărtam. Asta până în acea zi de august. La finalul ospățului au rămas o grămadă de bunătăți, o parte din ele fiind destinate cățeilor. Atunci, ca de multe ori, am chemat-o pe Leila să vină mai aproape. Bănuiam că nu se va apropia, dar mi-am spus că o voi chema la mine până când va ceda. Iar acest lucru s-a întâmplat în acea seară. Cu pași mici, neverosimili pentru un animal atât de mare, a trecut pe lângă bolul cu mâncare și a venit la mine. Și-a lipit capul blănos de coapsa mea și pur și simplu s-a ridicat în două labe, într-o îmbrățișare aproape umană. De dincolo de perdeaua ce-i acoperea ochii, simțeam privirea ei pătrunzătoare. Atunci m-am simțit cu adevărat acceptat acolo. Apoi ne-a luat pe toți la rând. M-a impresionat gestul ei și toată perioada în care a stat la distanță, studiindu-ne, mi-a dat de gândit. Se spune că un câine simte omul și nu mă refer la miros. Nu știu de ce a stat departe de noi atâta vreme, dar pot spune cât de mare a fost bucuria că a trecut de bariera impusă de ea. 

De atunci, ori de câte ori mergem acolo și indiferent de câte zile stăm, cei doi, Ricu și Leila vin și stau cu noi. Stăpânii lor mi-au spus că spre finalul săptămânii, când ei simt că trebuie să sosim, cei doi stau pe o culme deasupra casei noastre și filează orizontul în așteptare noastră. Mai mult decât atât, ne întovărășesc până la gară, preț de câțiva kilometri, distrăgându-i atenția lui Cristi, care abia așteaptă să ne sperie. De fiecare data când treceam prin zona lui mă gândeam la cum să mă apropii de el. Îmi doream mult acest lucru, era veriga lipsă din această relație complexă pe care o aveam cu câinii locului. Și am reușit și acest lucru într-un final, ajutat tot de stăpâna lui, cu care am schimbat câteva vorbe aproape de locul în care l-am întâlnit prima dată. S-a apropiat încet, smerit, și mi-a atins mâna cu botul umed. A dat din cap într-un mod ștrengăresc, plescăind. De atunci, Cristi ne urmează pâna acasă aproape de fiecare data și chiar dacă se mai contrează cu Ricu, rămâne un prieten apropiat nouă. E uluitor modul în care se comportă, înțelegerea de care dau dovadă și prietenia cu care ne tratează. Și, poate cel mai important lucru este că acum, în timp ce scriu aceste rânduri, simt niște dințișori ascuțiți care încearcă să mă agațe. E Oscar, un puiuț de-al Leilei care a ajuns la noi recent și care acum trece prin ultima fază a izolării necesare după vaccinare. Mă gândesc la momentul în care va veni cu noi pe deal și-i va întâlni pe Cristi, Leila și Ricu, precum și pe ceilalți haiduci. Abia aștepteptăm să-l integrăm în trupa veselă de acolo și să ne plimbăm cu el pe dealurile de unde se trage. Este primul membru care intră în familia noastră neorurală și nu va fi, cu siguranță, ultimul.

                                                                                             - va urma – 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Lung. Valea Iadului? Vreo 5 km nord de Remeti?
    • Like 0
  • Va multumesc , domnule Edmond Kreibik .
    • Like 1
  • Orice ar fi, descrii frumos lucrurile traite. Chiar imi face placere sa ma cufund in scrierea ta. Keep it so!
    • Like 3
    • @ Dan Remus
      Dan check icon
      Felicitari Stimate ,,autor ,Scrii si descrii ,foarte frumos , natura ,asa cum este ea , cu salbaticiile ei ,cu frumusetile ei ,..Sa ne ,mai scrii !
      • Like 1


Îți recomandăm

Silvia Demeter

Acel grajd avea să capete, în doi ani, o nouă funcțiune - living, dining și bucătărie în ceea ce avea să devină, prin măiestria arhitectei, reședința de vară a Prințului Charles. Totul cu un mesaj – păstrarea tradiției, salvarea patrimoniului arhitectural din zonele rurale ale României. Foto opiniatimisoarei.ro

Citește mai mult

Testare Covid-19

„Toată lumea așteaptă ca rezultatul să fie pozitiv sau negativ. În biologia moleculară, rezultatul este detectabil/ nedetectabil. Negativ sau pozitiv se pot asocia altor tipuri de teste, dar nu acestor tipuri de teste”, explică dr. Andreea Alexandru, director medical, divizia de laboratoare Regina Maria.

Citește mai mult

Navigând împreună spre viitor

„M-a luat așa, ca pe șah, m-a aranjat, deci eu nu gândeam în perioada aia. De fapt, când primești vestea asta, tu... ești pur și simplu... te oprești în timp și ai în față un hău și nu știi unde să pornești”. Aceasta este mărturia Lilianei, a cărei poveste impresionantă vă invit să o descoperiți.

Citește mai mult