Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

Unde se duc copiii cuminți ai unor părinți frânți. Despre durerea de a fi român

Copii care pleacă în străinătate

Cristian îşi îmbrăţişează părinţii inainte de plecarea în străinătate (Foto: Octav Ganea/ Inquam Photos)

Alegerile din 26 mai ne-au adus un val de speranță pe care nu l-am mai simțit de multă vreme. N-ar fi însă bine să credem că o singură rundă de alegeri rezolvă totul. Ceea ce a trăit România în ultimii ani sunt simptomele unei boli mult mai profunde, care tot revine la suprafață până nu învățăm să o recunoaștem, să ne uităm în ochii ei, să o acceptăm și să începem să o vindecăm asumându-ne responsabilitatea pentru propriul trecut.  

România de azi e România mai multor dureri care curg în paralel fără să se vadă unele pe altele. Vin dintr-o familie în care bunica n-a fost niciodată angajată. Ce a știut ea să facă a fost să muncească pământul, iar asta a făcut bine și cu dragoste. Bunica păstra în suflet, dacă vreți, ecourile unei mentalități istorice când tot ce aveau oamenii era credința în Dumnezeu și legătura cu glia. Acești oameni poartă încă în suflet ororile secolului 20, de la speranța de dinainte de cel de-al Doilea Război Modial, la cruzimea războiului și, mai ales, la teroarea a ceea ce a urmat – închisorile comuniste și colectivizarea care le-a luat tot ce au avut mai drag – pământul. Fără resurse și fără un context extern favorabil, această generație a fost nevoită să accepte noua stare de fapt. În suflet și-au spus: Dacă tot ne-au luat ce-am avut mai drag, acum nu ne rămâne decât să ne închidem inima și să căutăm să supraviețuim. Poate copiii noștri vor avea o soartă mai bună.

Copiii cuminți ai unor părinți frânți

După „bătrâni” a venit generația părinților noștri. Poate durerea lor e mult mai mare, pentru că ei sunt mai mulți și sunt încă lângă noi. Născuți de o generație cu inima frântă, ei au făcut supremul compromis: dacă așa stau lucrurile, atunci noi n-are rost să ne străduim să le facem altfel. Le acceptăm, dar avem o condiție: vrem să fie avută grijă de noi. Până la capăt. Nu contează că la mare putem merge doar în România, că sunt lipsuri, că nu avem libertate – ce contează cu adevărat e că avem un serviciu, un salariu și un apartament de stat, ceea ce e mai mult decât au avut părinții noștri. Avem niște certitudini. Generația aceasta bună și ascultătoare și-a urmat în fond, cu loialitate și cu dragoste, părinții și poporul, iar făcând asta și-a pus sufletul la rabat. Privirea dinspre orizontul imposibil al propriei libertăți și-au mutat-o pe familia posibilă, care a devenit o sursă obligatorie și obligată de alimentare emoțională. Cumva, făcând asta, și-au salvat propriul suflet. Recompensa pe care au sperat să o primească a fost pensia la 50-55 de ani după care să poată face ce vor, să aibă grijă de nepoți și așa mai departe. Asta până când a venit Revoluția.  

Cu Revoluția a venit și un cutremur moral, social și economic pe care puțini l-au anticipat. Bunicul de partea mamei a murit la începutul lui ianuarie 1990. A făcut un atac cerebral, atât de mult s-a bucurat că o să le dea pământul înapoi. El n-a mai apucat. Dar au apucat alții, care n-au încetat să se mire de schimbările care au venit peste noi. Încetul cu încetul a venit NATO și Uniunea Europeană. Copiii generației 1950-1980, pentru care speranța de libertate s-a camuflat des în setea cu care și-au îndemnat copiii la carte, au început să crească în noi condiții. Dintr-o dată acești copii au prins gustul „adevăratei” libertății. Acum acești copii se întorc înspre părinții docili, buni și ascultători, și le strigă în față: Mamă, cum poți trăi fără libertate?!

Dragostea din supa de găluște

Din generația asta fac parte și eu. Într-un fel, moral, mă simt mai aproape de generația bunicilor, acolo unde sufletul era încă viu și dornic de acțiune. Dar generația cu adevărat suferindă, generația pe care nu o vedem, asupra căreia doar dăm din cap cu neînțelegere, e generația care are acum între 50 și 70 de ani. Ne e aproape imposibil să înțelegem cum au putut, în aparență, să-și trădeze părinții, să accepte comunismul și să cadă într-o atitudine de fatalitate. Ceea ce nu vedem e că, în realitate, generația asta și-a urmat cu loialitate și dragoste și părinții, și statul, chiar și atunci când i-au dus într-un loc fără întoarcere. I-au urmat și au fost trădați. La pensii ies mai târziu, salariile le sunt mici, și în plus trăiesc cu frica că din pensii nu se vor descurca sau că sistemul, mai devreme sau mai tîrziu, nu va mai avea bani de pensii. O generație condamnată să fie dependentă economic de propriii ei copii, care își ascunde umilința și frica în supa de găluște și în porția extra de sarmale pe care continuă să o servească cu dragoste în fiecare duminică. Până la urmă, așa au supraviețuit până acum. Iar acum nu le rămâne decât să spere că istoria le va fi milostivă. 

Durerea celor rămași și a celor plecați

Să nu uităm însă de restul culorilor durerii de a fi român. Și generațiile născute după 1980 au povestea lor. Noi am avut, ce e drept, acces la libertate. Ce nu ne-a spus nimeni e că libertatea are gust amar fără bani. Sigur, poți să mergi la cel mai bun liceu din regiune, dar e treaba ta cum faci față când îți vor râde în față copiii de doctor și avocat când tu vii la școală pentru a treia oară în aceeași săptămână cu aceeași cămașă. Că n-ai mobil și n-ai calculator, dar ești așteptat să iei note bune. Această libertate ne-a pus în față, fără milă, toți monștrii capitalismului: ca să fii cu adevărat liber trebuie să răzbești cu orice preț.

În această confruntate s-a despicat și sufletul generației mele - unii au ales să plece din țară, alții au hotărât să învețe regulile jocului și să rămână acasă. Iar o mînă de oameni din cei rămași acasă au mai hotărît ceva: să reziste.

„Eu? Sunt ciuruit”, scria mai zilele trecute pe Facebook un mare om, figură cheie a justiției și a rezistenței din România din ultimii ani. Cred că nu există un cuvânt mai potrivit pentru a descrie durerea celor rămași acasă, care au hotărât totuși că și în România se poate trăi cu integritate. Acești oameni care au ales să rămână în țară fie din motive pragmatice – meseria de polițist sau de judecător ți-o faci mai greu în altă parte –, fie din propria voință au ținut piept unei mitraliere de mocirlă legală și morală care a culminat în ultimii doi ani și jumătate. Iar oamenii aceștia au ales, totuși, să stea verticali și să întoarcă și obrazul celălalt nu din resemnare, ci cu credința că într-o bună zi se va întoarce vântul și, poate, cum scrie pe steagul Cehiei, țara mea adoptivă, dreptatea și dragostea vor învinge.

Cum rămâne însă cu durerea celor plecați? N-o să mă opresc la clișee de genul că de obicei la diaspora vedem numai cât câștigă. Ce însă nu vedem e acel moment când inima ia toporul și se apleacă la rădăcină să-și taie legăturile ca să poată face primul pas spre avion sau autobuz. Ce nu vedem sunt cozile la autoritățile străine pentru a avea acte în regulă (mulțumim lui Dumnezeu pentru Uniunea Europeană, că înainte de 2007 era mult mai rău). Ce nu vedem când rămânem acasă e speranța pe care o simte veneticul când intră într-un oraș nou care, poate, în timp, o să devină acasă. Speranța asta durează până te izbești de primul străin și, indiferent cât te-ai strădui, îți dai seama că nu îl poți înțelege în totalitate și nici el pe tine. Referințele culturale din copilărie, amintirile, vorbele dulci – totul e altfel. Da, sigur, ne putem concentra pe ce avem în comun ca să trăim împrenă. Asta e frumos. Dar ce rămîne nespus, în umbră, e acea bucată mare de suflet care, pur și simplu, vrea acasă. 

Un alt destin?

Durerile astea multicolore par atât de diferite. Dar, dacă stăm să ne uităm mai bine, ne dăm seama că, de fapt, le purtăm pe toate în noi, fiecare dintre noi. Au poate nuanțe diverse, dar în esență sunt foarte asemănătoare. De aceea cred că lucrurile se vor pune pe făgașul cel bun în România doar atunci când vom începe să vedem și să ne onorăm propria durere și durerea celorlalți. Poate așa am putea ajunge la o reconciliere națională, unde fiecare, indiferent de generație, să aibă locul și demnitatea sa. Poate pentru prima dată am începe să vedem cu adevărat chipul vecinului maghiar, al cărui copil s-a întors regulat acasă cu vânătăi la ochi doar pentru că e „bozgor”. Poate în sfârșit vom începe să vedem durerea și umilința românilor romi condamnați mereu la derizoriu. Poate așa am ajunge să începem, în sfârșit, să ne vedem și să ne respectăm unii pe alții. Iar de aici ar putea deriva dorința de a clădi împreună un spațiu public mai bun pentru noi toți. O Românie așa cum o merităm, cu un alt destin.   

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • doamna e lacrimogen ce scrieti, frumos si adevarat. fiecare dintre noi va da dreptate. ce nu vrea acest popor e ce se subliniaza aici:
    " dacă poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu, se va smeri, se va ruga şi va căuta Faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul şi-i voi tămădui ţara"
    nu se vrea vindecarea morala. copii cuminti se anesteziaza moral cu progresism, cu ateism cu political corect. copii se vor sfinti sociali fara dependenta de Dumnezeu. ei vor sa stabileasca regulile adevarului si dreptatii in afara Scripturilor.
    pe partea cealalta sunt acei parinti franti de pacat dar neclintiti in orgoliu, acei parinti ce nu pleaca urechea la Scripturi si prefera ritualurile pagane ale pastorilor lupi in piei de oaie, merg in 4 labe autostrazi in jurul zidirilor moarte. prefera minciuna ritualica, lumanarile, prosoapele, se prefac ca spera in pomeniri pentru rascumpararea pacatelor. dar nu uita cu ura si rasbunare sa aleaga hotii mincinosii. se autovictimizeaza in mucenici ai progresistilor, dandu-se traditionalisti. se imbulzesc la apa sfintita de homosexuali si se prefac ca uita pacatul aurit al bor. pt generatia asta sindicalista credinta e un nomenclator de partid unde ei voteaza si respecta ritualurile pagane ale preotilor iar preotii dau decrete de rascumparare. traim in plin ev al bulelor vandute de bor. da avem 2 curente ale societatii neprihanite romanest care o clamati, credinta falsa si anticredinta. cand o sa intelegem si o sa acceptam ca rezolvarea problemelor sociale de orice fel vine din cainta si renasterea morala, o sa avem sanse. pana atunci slujim la 2 demoni.
    • Like 1
    • @ Cristian Mercea
      Mai e cineva interesat de adevar? Mai pune pret cineva pe adevar? In timp ce cei mai multi si-au creat adevarul propriu, filtrat printr-o constiinta amortita, iata rezultatul.
      Dar "ramasița" nu se teme de nimic! Are bucurie, speranta, credinta neclintita, independent de tot ce se intampla in jurul ei. Bucurie impletita cu un foc care ne arde si ne mistuie inimile pentru cei ce nu vor sa inteleaga.
      La asta suntem chemati.
      • Like 0
  • Romania vine dupa o boala care a tinut 50 de ani in comunism si apoi inca 30 de ani intr-un altfel de comunism, condus fiind de stafii...
    Votul din 26 mai, ziua de dupa, zilele cand dna KOVESI se lupta (desculta fiind, cum se exprima dnul C.T.POPESCU) cu stafiile, ne da speranta , ca unui bolnav de cancer care primeste vestea ca in sfarsit, tratamentul cu citostatice incepe sa dea randament.
    Este prima veste imbucuratoare, dar pentru asta, trebuie continuat tratamentul (acestea implicand- mersul la vot, stat la cozi la votare, angrenarea anticorpilor de 18-24 ani pentru a vota si a dilua din otrava de PSD si PCR pe care am purtat-o in sange atatia ani).
    Tara noastra se poate inca salva...
    • Like 1
  • Ce pot sa spun....sunt uimita de cat de multa profunzime si intelegere a unor lucruri da dovada un om atat de tanar. Ai creionat cu prea mare precizie ceva ce nici macar nu ai trait, generatiile bunicilor, ai inteles perfect trairile parintilor, ale noastre (ai putea sa-mi fi fiica)...E dureros si totodata incurajator, neamul asta incercat, ar mai putea avea o sansa cu oameni ca voi...
    Felicitari tie si respect parintilor tai!
    • Like 0
  • Desi articolul are extrem de multe calitati, cumva, prea incearca sa acopere multe. Nu poti scrie despre imensitatea durerii atator oameni ingenuncheati de comunism pe mai multe generatii, inclusiv pe diasporenii tineri si sa incerci sa atingi si subiectul suferintelor minoritatilor nationale, fara sa generezi frustrari cititorului...Eu una, cand am vazut ca vorbiti de copiii de unguri dar nu de umilirea romanilor de catre acestia la scara mare, sau, de romi, ca ar fi discriminati, cand eu in Irlanda am vazut sute de romi peste tot care ne fac tara de ras aici, efectiv se comporta ca si cum au venit special pentru a discredita Romania, nu stiu, daca nu as fi pus problema mai frust, si anume, legata de mass media. Aceasta ar putea salva Romania, daca s-ar lua decizia transformarii mass mediei intr-un forum superior de educare si disciplinare a populatiei noastre. Ar fi mijlocul cel mai rational de vindecare a bolii promiscuitatii din Romania. Dar mass media ar trebui sa fie condusa numai de oameni curati si integri, cu multa scoala si cu multa dragoste de Romania. De la mass media care arata ca o varza ni se trag toate relele!!!
    • Like 0
  • Impresionant pana la lacrimi, felicitari pentru articol si empatia cu toate generatiile!
    • Like 1


Îți recomandăm

Bursa BT Roberto Marzanati la Executive MBA University of Hull

Competiția la Executive MBA University of Hull din Cluj-Napoca, program acreditat internațional, este deschisă celor care doresc să facă un pas înainte în dezvoltarea profesională şi personală, indiferent de domeniul în care lucrează, public sau privat. Candidații trebuie să aibă cel puțin 3 ani experiență în management după terminarea studiilor şi să cunoască limba engleză la nivel avansat.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Allkimik

În urmă cu 12 ani, a plecat în India, în vacanță, cu un aparat digital scump și un altul ieftin, pe film, cu care a făcut poze mai mult seara, fără să aibă nicio așteptare de la ele. Când le-a developat la un atelier, a rămas surprins de profunzimea imaginilor și, ținând în mână diapozitivele, a avut revelația prezenței fizice a fotografiei.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Chef Alex Dumitru

Bună parte dintre ingredientele proaspete pe care le utilizează în rețetele sale de adevărat făuritor de gust, chef Alex Dumitru le cumpără, de două-trei ori pe săptămână, din Piețele Obor, Domenii și Matache. Merge doar la producători testați, care au întotdeauna grijă să îi ofere materii prime de calitate. Totul trebuie să fie proaspăt, de sezon.

Citește mai mult