INTERVIU. Violonistul Vlad Stănculeasa: „Tinerii care au plecat în străinătate să studieze s-ar întoarce dacă ar avea condițiile necesare pentru a materializa ceea ce au învățat”

..tinerii care au plecat în străinătate să studieze s-ar întoarce dacă ar avea condițiile necesare pentru a materializa ceea ce au învățat. Nu cred că există orchestră mare la care să nu întâlnesc muzicieni români extrem de serioși, care se bucură de apreciere. Mi-aș dori să avem susținerea necesară pentru a nu lăsa de domeniul trecutului acea faimă mondială extraordinară pe care muzicienii români încă o mai au […. ] La situația din țară, în general, prefer să nu mă gândesc prea mult, e mult prea dureros ceea ce văd. Refuz să cred că noi, românii, suntem mai puțin capabili decât alte popoare..

Vlad Stănculeasa, violonist

Departe de liniștea mormântală a pieței de discuri din România, începutul lui 2018 aduce în viața muzicală europeană revirimentul unei adevărate primăveri discografice românești. Mă bucur că CD-urile recenzate în publicațiile internaționale de specialitate aparțin unor foarte promițători muzicieni români, tineri plecați de ceva vreme din țară, asemenea altor prea mulți tineri cu diverse specializări: medici, ingineri, IT-iști, programatori și artiști. Au plecat, au studiat și au confirmat. Au muncit de la + 8 ore pe zi, pe lângă cursuri, repetiții și concerte, împlinindu-și un vis și arzând o etapă necesară în viața oricărui muzician. 

În lumea muzicii clasice înregistrarea unui album e măsura propriei capacități în relație cu lumea și muzica. O realitate care, în hățișul subiectiv și destul de abstract al artei interpretative, prinde forme concrete doar imprimată pe un CD. Pentru unii, o premieră, una mult visată, pentru alții o experiență repetată, dar extrem de importantă. Un album solo, mai ales debutul, e de cele mai multe ori un pas mare pentru o carieră solistică, corolar al unor ani buni de studii și renunțări, receptacol al maturizărilor artistice și a nenumărate sacrificii. O felie de vis. Bucățica asta rotundă de plastic policarbonat de doar câteva zeci de grame cântărește enorm în viitorul unui muzician profesionist. E cartea de vizită și uvertura unei cariere cu multe alte zeci poate de discuri, alături de concerte și live-uri pe scenele lumii, toate cu un suflet al lor, dar nici unul atât de important ca debutul.

Pentru o țară ca România, muzica acestor tineri rămâne un redutabil ambasador. Chiar dacă azi țara lor e o patrie ingrată și abulică, epuizată de desantul unor analfabeți metamorfozați provizoriu în lideri de mucava și pixeli. O patrie vitregă în care care cultura, participarea politică și consumul de pastă de dinți sunt pe un necruțător ultim loc, o patrie pe care însă străluciții exilați de nevoie o vor păstra mereu, dacă nu în suflet, măcar în ADN. Și chiar dacă asemenea multor alți tineri, acești muzicieni și-au clarificat azimutul și-au început să-și acordeze visele în tonalitățile nedisonante ale unor locuri mai bune, e important să vorbim despre ei. Trebuie să știm despre visele și muzica și reușitele lor și despre succesul care dincolo de planul personal face un bine enorm și acestei țări, acelei Românii care a rămas întreagă la cap, talentată și încrezătoare. 

Iar mai târziu, cred că într-un anumit unghi, visele lor și visele noastre se vor întâlni. De aceea, vă propun în aceste zile de primăvară, aici pe platforma Republica, recenziile acestor albume de muzică clasică datorate unor tineri artiști români, completate de sumare interviuri despre muzica interpretată. E vorba de CD-uri lansate la începutul lui 2018 la case de discuri din Anglia, Franța și Germania.

(sursa: vladstanculeasa.com)

Vlad Stănculeasa este fără îndoială cel mai talentat violonist al generației sale. Și cel mai realizat, muzical vorbind. La 34 de ani a avut cam tot ce visează un muzician profesionist: a făcut muzică de cameră cu greii timpurilor noastre, interpreți ca Maxim Vengerov, Janine Jansen, Viktoria Mullova sau Jeremy Menuhin, a fost solist în simfonice cu orchestre ca Gothenburg, Lausanne, Basel, Kammersymphonie Leipzig, Koreea Chamber Orchestra, Orchestra Filarmonicii „George Enescu” și toate celelalte orchestre mari din România. În ultimii doi ani a fost concert-maestru la Orchestra Națională a Spaniei în Madrid, după ce din 2010 a a avut același post la Göteborg, în Suedia. Acum va trebui să opteze, în decembrie 2017 a câștigat audiția pentru aceeași poziție la Orchestra din Barcelona. 

Vlad, un violonist care a câștigat mai toate concursurile internaționale la care s-a prezentat, a rămas un tip cu capul pe umeri, colocvial cu o cultură generală impresionantă și mult umor. E și profesor de vioară, invitat la academii, conservatoare și master classes în Spania, Suedia, Serbia și Venezuela, iar din toamna acestui an își va împlini un vechi vis, acela de a organiza singur o academie muzicală. Crede cu tărie în valorile unei astfel de școli, după model platonician, poate și pentru că a avut șansa întâlnirii cu unul dintre discipolii marelui Celibidache, dirijorul german Konrad von Abel, alături de care a studiat intens fenomenologia muzicală. Cântă pe două viori de lutier, un Pietro Guarneri din 1730 încredințată lui de către Göteborgs Symfoniker Vänner Society din Göteborg, Suedia și pe un Sanctus Seraphin din 1739, o vioară cu o valoare sentimentală imensă pentru că a aparținut lui George Enescu și apoi discipolului său Yehudi Menuhin, pe care a câștigat-o în timpul specializării la Academia Menuhin din Gstaad, Elveția.

(Sursa foto: vladstanculeasa.com)

Albumul său de debut a apărut în 2013 la RCA Read Seal este „Romanian Journey” în compania pianistului Thomas Hoppe, un CD cu muzică de Enescu, Paul Constantinescu, Mihail Jora și Tiberiu Olah pe care prestigioasa revista britanică The Strad l-a primit cu meritate elogii. 

Anul acesta Vlad Stănculeasa revine în lumea discului cu „Pyramids”, un album cu interpretări excepționale ale unor lucrări de Olivier Messiaen, Carl Nielsen și George Enescu, un CD înregistrat cu suportul Samsung, un proiect privat dedicat tinerilor muzicieni români și intitulat „The symphony of the future”.

„Pyramids” e transpunerea sonoră a unei stări interioare. Vlad Stănculeasa apelează la patru partituri de secol XX-XXI, extrem de diferite, unite poate doar de sondări psihologice intrinsece. O muzică departe de repertoriul curent, fiecare partitură conține elemente de limbaj inovatoare pentru timpul său, ideale pentru căutările moderne ale unui interpret prea sofisticat pentru a umbla pe drumuri bătătorite. Interpretarea lui Vlad Stănculeasa e generatoare de forță: proaspătă, expresivă și intensă. Cu concursul pianistului James Maddox, un partener subtil și angajat, alături de care formează un adevărat cuplu sonor, violonistul român se livrează pasional unui discurs muzical captivant, uneori înfricoșător ca grad de dificultate tehnică, dar pe care îl gestionează cu dezarmantă ușurință. În domeniul cameral, în special în formula de duo, pianul nu e doar simplu acompaniator, iar întâlnirea violonistului român cu James Maddox e una extrem de fastă. 

Australian ca origine, Maddox a făcut carieră în Europa, în special în Germania acolo unde cântă des cu Beethoven Orchester Bonn, Gürzenich Orchester Köln și Bochumer Symphoniker. A realizat multe premiere și a lucrat cu compozitori contemporani ca Peter Eötvös, Krysztof Penderecki sau Jorg Widmann și a făcut muzică de cameră alături de interpreți ca Jose Blumenschein, Christian Altenburger, Mihaela Martin sau Mannheimer Streichquartett. Acompaniamentul lui e aproape impresionist în Fantaisie pentru vioară și pian de Olivier Messiaen, lucrarea care deschide albumul și amintește de arta improvizatorică a compozitorului francez care a fost și un mare organist. E o muzică a căutărilor, Messiaen a scris-o în 1933 pentru a o cânta cu prima sa soție, violonista Claire Delbos, alegând să nu o publice în timpul vieții. 

Vlad Stănculeasa e mereu proaspăt în repetarea obsedantă a celor trei teme principale din această scurtă compoziție, vioara lui brodează cu nonșalanță combinațiile libere, aproape improvizatorice din liniile melodice descendente, intricate de motivele unor cântece de păsări (ce vor deveni mai târziu o importantă temă a creației lui Messiaen). După o scurtă coda cu motive disonante din tema principală lucrarea se încheie abrupt cu duo-ul vioară pian într-un acord perfect major.

Considerată foarte modernă în 1912, anul apariției, mai ales din cauza schimbărilor bruște de tonalitate, Sonata nr.2 op.35 din creația lui Carl Nielsen, cel mai important compozitor danez de secol 20 e o capodoperă. Vioara lui Vlad Stănculeasa e lirică, aproape caldă în debutul ei Allegro con tiepidezza, pentru ca imediat să capete puternice contururi casante în dezvoltarea risoluto, dialogată atent de pian. Expresivitatea interpretării crește în a doua mișcare al cărei debut e frazat tandru de interpretul român, într-o generoasă temă melodică cu pianul element contrastant, mai ales din perspectivă ritmică. Construcția înaripată a părții secunde dă ocazia unui zbor planat în care ambii instrumentiști își pot etala tehnica remarcabilă, într-o timbralitate de culoare întunecată. Partea finală, Allegro piacevole, pare destul de convențională, dar fluctuațiile rapide de tonalitate ale viorii duc într-o nebănuită zonă, în ciuda acompaniamentului pianistic valsant, pe care James Maddox îl susține ușor burlesc, până la finalul cu tentă violonistică ludică.

Urmează un nou Messiaen, Théme et variations, a doua lucrare dedicată de muzicianul francez viorii în 1932, un dar de nuntă aceleiași Claire Delbos, extrem de diferită însă de Fantezia de intro. 5 variațiuni ale unei teme moderato, prilej pentru Vlad Stănculeasa de a plonja într-o nouă lume sonoră, lirică și misterioasă, cu profunzime și dezarmantă dezinvoltură. Cuplul Stănculeasa-Maddox e cuceritor în simultaneitățile ritmice și în dialogul variațional reinterpretat, de la pasaje violonistice în fortissimo jubilatoriu până la finalul meditativ, diminuendo.

Ultima lucrare de pe disc e și cea mai cunoscută, geniala Sonată a III a în la minor op.25 ”în caracter popular românesc” de George Enescu. Iar versiunea lui Vlad Stănculeasa e o capodoperă interpretativă și o indiscutabilă reușită. Cred, și sunt pe cât de obiectiv pot, că alături de pianistul James Maddox violonistul român a realizat o capodoperă: o variantă caldă, perfectă tehnic, în care muzica e pe deplin în ”caracterul popular românesc” așa cum cred că și-a dorit Enescu această stare, dincolo de ”exoticul” muzical. Interpretarea sa sintetizează perfect libertatea improvizatorică a chintesenței artei violonistice enesciene, așa cum e transcrisă în această sonată și așa cum am mai auzit-o doar la însuși Enescu, la Menuhin și la Ivry Gitlis, în doar câteva fragmente din înregistrarea unui master class. Încă de la primele măsuri impresionează căldura ardentă cu care cântă Vlad Stănculeasa. Melancolia enesciană din prima parte e nostalgic-copilărească în interpretarea violonistului român, dar formidabila ușurință degajată de arta lui e înșelătoare: partitura lui Enescu e una dintre cele mai complicate lucrări ale secolului al-XX-lea, cu probleme tehnice aproape insurmontabile pentru mulți violoniști care s-au apropiat de partitură. Și din punct de vedere tehnic Vlad Stănculeasa e ireproșabil, ceea ce în muzica lui Enescu e o chestiune destul de rarissimă. Vlad a depășit etapa în care să epateze cu formidabila sa tehnică – nici nu știu dacă a trecut vreodată prin așa ceva – el e unul dintre puținii violoniști care știe că tehnica e doar un vehicul, iar asta îi dă liniștea necesară sondărilor interioare. James Maddox e excelent în jocul dual: pianul său își schimbă constant culoarea și rolul. Ai dintr-odată revelația pianistului extraordinar care a fost Enescu, pe lângă violonistul de geniu și, bineînțeles, compozitorul acestei unice capodopere. În partea a doua, Andante sostenuto e misterioso, arcușul lui Vlad Stănculeasa plutește, mâna stângă mângâie și visează hipnotizant în flajoletul continuu, suprarealist suprapus peste pedala monotonă a pianului. Ești într-o altă lume, bizară și extem de personală, dacă nu intimistă. Unison, cvinte și cvarte în linia pianistică a lui Maddox desenează clopote imaginare iar vioara e înțelept-bucolică, revărsare a naturalismului genial reinterpretat de sufletul enescian: ciripituri vioaie, crâmpeie de imaginate teme populare, toate șoptite ireal de vioara lui Vlad Stănculeasa; suntem în plină afirmare a desăvârșirii . Allegro con brio, ma non troppo mosso, partea a III a e descătușare și dinamism, cu o vioară incredibil de rustică, așa cum o cere chiar Enescu în partitură. Variațiuni fantaste, culori nebănuite, rimuri rubato, arpegii și comentarii ornamentate disonant, toate funcționează din plin în jocul încântat și aproape inuman al lui Vlad Stănculeasa. Finalul, pregătit pesante de vioară și pian în registrul grav e descătușare pură: pianul e instrument de percuție, cu vioara clamând acordic neputința unei rezolvări în lupta dintre lumină și întuneric. Trebuie neapărat să ascultați acest disc, această sonată enesciană interpretată de Vlad Stănculeasa!

Un video de Constantin Georgescu

Nicio recenzie de disc nu se poate compara cu gândurile celui care l-a înregistrat. Muzica - cea „clasică” cel puțin - bate întotdeauna literatura, chiar și pe cea de bună calitate. De aceea, am stat de vorbă cu violonistul Vlad Stănculeasa despre „Pyramids” și despre alte lucruri, între care un vechi proiect care îl preocupă de mult timp. Și chiar dacă el e mereu pe fugă - la ora interviului realizat online Vlad se afla într-un turneu – tânărul muzician român e întotdeauna un partener formidabil de dialog:

- Vlad Stănculeasa, de ce piramide ? (Pyramids, eng. titlul CD-ului) Și dacă e despre poliedre, atunci care este punctul spre care converg structurile tridimensionale din compozițiile camerale atât de diferite ca stare și limbaj, scrise de Messiaen, Nielsen și Enescu ?

- Prin „piramide” am vrut să exprimăm materializarea unei anumite tensiuni sau dacă vreți, reprezentarea acelui salt din nimic către nevoia de libertate și inevitabila lui reîntoarcere la punctul zero. Cele patru piramide reprezintă efortul celor trei compozitori la care se adaugă si o a patra, piramida interpretării noastre. E adevărat, limbaje foarte diferite îi definesc pe cei trei maeștri, și totuși ceva în comun - mai ales când vine vorba de Messiaen și Enescu, îi unește. Sunt lucrări care exprimă o suferință ascunsă, aspirații  fără concretizare, întrebări nerăspunse. Poate muzica lui Nielsen are un caracter mai liniștit, relaxat, aș putea spune catacteristic unui danez desăvârșit.

- Messiaen, două lucrări, puțin cunoscuta „Theme et variations” din 1932 și ”Fantaisie” din 1933, o lucrare de forță, cu ritm liber. De ce Messiaen?

Întodeauna am vrut să cânt Olivier Messiaen, fiind fascinat de lucrările sale camerale, pianistice etc. Recunosc, nu a fost greu să aleg, pe acest CD sunt prezente singurele lucrări pentru vioară și pian scrise de compozitorul francez.

- Carl Nielsen, Sonata Nr 2 op. 35. Știu că ai cântat și concertul lui pentru vioară, dar de ce această sonată, una destul de dificilă totuși,în ciuda pasajelor lirice și „piacevole” ?

- Am descoperit Sonata a doua de Nielsen în aceeași perioadă în care am început studiul concertului pentru vioară, atunci când m-am pregătit pentru concursul ce îi poartă numele. M-am îndrăgostit de plasticitatea muzicii sale și poate că imaginile create îmi sunt atât de familiare și datorită experienței mele scandinave, care m-a ajutat să descopăr și latura simfonică a creației sale. 

- Enescu, Sonata a III-a. Asistăm la un reviriment al abordării acestei sonate, cel puțin în ultimul an eu am ascultat 4-5 versiuni. Interpretarea ta pe acest disc e una extraordinară, și mă aștept să fie des citată în România și nu numai. Cum a fost să înregistrezi a III-a de Enescu?

- Am simțit întotdeauna acest impuls de a da viață caracterului popular românesc, așa cum îl percep eu, prin prisma experientei mele. Sunt atât de recunoscător că am avut ocazia să înregistrez această lucrare incredibilă, care iată, a devenit una dintre favoritele muzicienilor din toată lumea. Mulțumesc încă o dată celor de la Samsung și proiectului lor „Simfonia viitorului”. 

- În „Romanian journey”, precedentul tău album solo, ai cântat Impresiile enesciene despre care prestigioasa publicație The Strad spunea ”o interpretare subtilă și briliantă”. Ce înseamnă Enescu pentru violonistul Vlad Stănculeasa?

- Da, revenind la Enescu, sunt sigur că am început să învățăm să ni-l asumăm, să fim cu toții un pic mai mândri pentru că îl avem și îl putem descoperi, mereu plin de sens și de acel inexprimabil ce ne defineste, ca popor. Relația mea cu el a fost întodeauna una destul de timidă și interiorizată, poate pentru că muzica sa folosește acele unelte delicate rezervate introspectiei. 

(In imagine: James Maddox)

- Despre pianistul James Maddox și colaborarea cu el. Cum ați ajuns să formați acest duo extraordinar?

- James Maddox este un pianist deosebit, consider colaborarea cu el un lux care a desăvârșit “construcțiile” noastre. Ne știm deja de câțiva ani buni și am cântat împreună în diverse ocazii, în multe recitaluri tematice, spre exemplu, integrala sonatelor pentru pian și vioară de Brahms. Avem o relație excelentă și îmi place faptul că repetițiile noastre sunt bazate pe cercetarea materialului muzical și încercarea de a identifica modul în care acesta se articulează în structuri pline de viață. Este tot mai greu în ziua de astăzi să găsești mijloacele și timpul necesar pentru a pătrunde în esența a ceea ce facem zi de zi, de aceea relația mea cu James este una pe care o apreciez extrem de mult. 

- Te-ai implicat și în producerea și editarea acestui CD. De ce ?

- Am învățat că lucrurile bine făcute sunt cele făcute chiar de tine, de la început și până la sfârșit. Mai ales în momentul în care lucrurile îți sunt foarte clare și poți identifica ceea ce te reprezintă cel mai bine. Mai mult, se pare că inginerul nostru de sunet, Torbjörn Samuelsson, a fost atât de impresionat de ajutorul pe care i l-am oferit în post-producție, încât a ținut să menționeze că am un viitor strălucit în această meserie (râde).

- Viața ta muzicală e una complicată: Suedia, Spania, concerte ca solist, turnee, cursuri, pentru că tu și predai. Mai ai timp să te gândești la România, acolo unde tu ești un muzician mult apreciat și așteptat?

- Contactul cu România, dar și cu publicul, în general, s-a diminuat în ultimii ani, poate pentru că sunt într-o perioadă de tranziție pe plan profesional, dar și personal. Simt că am multe lucruri de făcut, dincolo de ceea ce înseamnă slujba de concert-maestru, printre ele se numără dezvoltarea personală, dar și datoria față de ceilalți. În niciun caz nu simt această distanțare ca pe o pauză, ci pur și simplu ca pe acei câțiva pași făcuți înapoi pentru a putea sări și mai departe. Aș putea să vă dau un singur exemplu, referitor la ceea ce ma preocupă în aceste zile. Am avut mereu acest vis de a găsi un loc în care să pot organiza o academie de muzică, un spațiu în care muzicienii să se întâlnească doar pentru a se bucura de muzică, pentru a învăța unii de la alții, fără false mize, dincolo de presiunea cotidianului. Și iată că anul acesta am reușit, în septembrie, să convoc prieteni, muzicieni extraordinari, fie profesori la Academia Menuhin sau la alte instituții de prestigiu din lume, în insula Maggiore din regiunea Perugiei, Italia, pentru o Accademia Isola Classica, practic o serie de cursuri, fie de dirijat, fie de muzică de cameră sau de fenomenologie muzicală. Cursurile vor fi gratuite, am reușit să găsesc înțelegerea necesară din partea autorităților locale și a unor fundații din Elveția și încă nu-mi vine să cred că totul se va întâmpla peste câteva luni! E adevărat, totul se întâmplă în Italia, acolo am găsit acel coltișor de rai în care să se materializeze acest proiect atât de drag sufletului meu, dar asta nu înseamnă că într-un viitor apropiat (sper eu!), nu voi putea organiza o ediție și în România...

- Cum vezi viața muzicală din țară ?

- Nu știu multe despre viața muzicală din țară, dar știu că tinerii care au plecat în străinătate să studieze s-ar întoarce dacă ar avea condițiile necesare pentru a materializa ceea ce au învățat. Nu cred că există orchestră mare la care să nu întâlnesc muzicieni români extrem de serioși, care se bucură de apreciere. Mi-aș dori să avem susținerea necesară pentru a nu lăsa de domeniul trecutului acea faimă mondială extraordinară pe care muzicienii români încă o mai au. 

- Vlad, cum vezi actualitatea românească dincolo de muzică? Cum ți se pare stadiul actual în care se află societatea românească?

- La situația din țară, în general, prefer să nu mă gândesc prea mult, e mult prea dureros ceea ce văd. Refuz să cred că noi, românii, suntem mai puțin capabili decât alte popoare, de aceea găsesc o oarecare consolare în teoriile conspirative - e o copilărie, dar prefer să cred că vântul acesta de ev mediu care ne usucă tot ce avem mai bun în noi este rezultatul unei conspirații la nivel înalt, decât urmarea alegerilor pe care le facem în fiecare zi. Doar așa pot să-mi explic absurdul care a devenit obișnuință.

- Tu ai muzica, și noi, cel puțin ca melomani care vor să scape de cotidian...

- Da, ca să terminăm cu vești frumoase, revin la ideea Accademiei Isola Classica. Practic, este fructul unei dorințe mai vechi de a facilita liberul acces al tinerei generații la învățăturile a doi dintre cei mai mari muzicieni ai secolului trecut: Alberto Lysy și Sergiu Celibidache. Asa cum eu am avut ocazia să intru în contact cu școlile lor, am simțit nevoia de a crea un ambient în care un tânăr muzician să poată descoperi aspectele caracteristice celor două școli. Cred că fuziunea pe care încerc să o realizez reprezintă, într-un fel, parcursul meu artistic. De aceea cred în acest proiect și în viitorul unor astfel de inițiative pornite din experientă proprie.

Despre proiectul lui Vlad Stănculeasa, Accademia Isola Classica, la care se poate înscrie orice tânăr muzician (vioară, violă, violoncel, dirijat și fenomenologie) puteți afla și vă puteți înscrie aici poate fi ascultat online aici)

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp