Foto: Facebook Leroy Merlin Romania
De expresia „drac de copil” sunt sigur că ați auzit. Dacă nu e al dumneavoastră, în mod cert v-ați auzit cunoștințele suprasaturându-vă cu povești despre copiii lor. Exact ce fac eu acum adică.
După un weekend în care n-am făcut nimic altceva decât să stăm nonstop cu Emma, ignorând înadins orice altă activitate, duminică seara soția își dă seama că are de pregătit o prezentare corporatistă. Prezentare imposibil de făcut cu un copil agățat în permanență de piciorul ei.
Deși îi place cârca mea, Emma nu părea să aibă chef de aventuri la înălțime. Își epuizase timpul de tabletă/telefon/Disney Jr. pentru ziua în curs. De desenat, făcut puzzle sau altă activitate care nu implica alergatul de nebun, nu reușeam s-o conving. Imaginația mea părea că își luase concediu, așa că eram într-un impas creativ. A nevestei era ocupată cu excel-uri si power point-uri. Din bara de formule iese ideea:
- Bărbate, îmbrac-o și dați fuga de-acasă. Inventați un traseu. Nu vreau sa vă văd vreo oră.
Vena aia din frunte care pulsa bezmetică mi-a dat de înțeles că nu-i de glumă. Așa că ia-ți Oli picioarele la spinare, fă copilul pachet și fugi din calea furtunii. Dar unde să te duci?! Îmbrac Galușca de urgență, o încalț invers…
- Tati, mă strâââng! Dă-i jos!
- N-are, tati, nimic. Sunt perfecți așa. Îi sucim noi în mașina după ce trece urganul.
- Fes, vreau fes! E frig!
- Nu e, tati ,frig deloc. Lasă fesul. Punem gluga.
Ieșim pe ușă cu hainele mai mult în mână decât pe noi. Răsuflu ușurat sub privirea năucă a copilului.
- Nu stați prea mult! Auzim prin crapatura ușii. E târziu… băiță, somn, mâine gradi…
Cine să te mai înțeleagă, femeie sucită! Plecați, da’ nu stați mult, ține copilul distrat, dar nu prea distrat să nu mai vrea să meargă acasă. Yep! Așa i-aș fi spus. Așa o să-i spun data viitoare.
Prima oprire, Jysk, alternativa săracă la Ikea. Știam că soția voia perne albastre pentru living, am zis să o îmblânzesc la întoarcere. La intrare in magazin, un coș uriaș cu animăluțe mici de pluș. Plasat strategic pentru copii apucători și părinți naivi ca mine. Agață unul din mers, nici nu mai întreabă „Tati, am voieee?”
Nu știu dacă mărimea șoricelului satisfăcea solicitarea nevestei de a distra copilul și nu prea. Eram dispus sa risc. Ne învârtim fără rost și fără vreo țintă anume printre stivele de mobilă la fel de scumpă ca la concurență, remarc eu. Împărtășesc constatarea și Emmei. Se uită la mine cu ochi mari întrebându-se probabil daca „mobilă”, „scump” sau „Ikea” astea sunt de mâncare. Sau ceva, nu mi-am dat seama. Surprinzător de cuminte, stătea la vreo jumatate de metru în fața mea, cât să n-o calc pe piciorușele ei mici și energice. Mă luam și eu după traseul haotic desenat de ea. N-a tras nicio vază sau vreo alta cioabă din raft, n-a dărâmat nimic, nu s-a împiedicat de nicio scamă ieșită din mochetă. Își învăța șoarecul să nu pună lăbuța pe aragaz. Perne albastre ioc, ăia anunțau prin stație că magazinul se închide.
- Emușca, hai, tati, mai avem vreo juma de oră de ars gazul.
Plătim animăluțul, lăsăm jungla de lemn in spate.
Urmeaza stația Leroy Merlin cu peronul pe partea dreaptă. Sau stangă. Depinde cum pui mașina. Raiul meșterilor. Paradisul dibacilor. Infernul meu. Vă zic imediat de ce. În mașină am urcat un copil, cuminte si pașnic. Nu știam c-o să dau jos unul fix pe dos. Vă jur că n-am luat curbe zmucite, n-am frânat brusc și n-am amestecat-o prin habitaclu. Șoarecele o fi fost de vină. Cum a atins pământul, Emma a rupt-o la fugă printre mașinile parcate. Am înghețat instantaneu. Am demarat și eu în urmărirea calului pitic de curse. Am prins-o. Vorbitul la pereți are sens prin comparație cu vorbitul unui copil de trei ani. Zice că a priceput și nu mai fuge de lângă mine. O cred. Cum spuneam, naiv. Nici nu trecem bine de turnicheții de la intrare, că se rupe din mâna mea și o zbughește în față, nu înainte de a-și dezbrăca hăinuța direct pe jos. Se oprește o clipă să vadă dacaă o alerg. N-o fac, sperând că se va opri dacă nu are stimulent. Greșit. Din nou. Dispare în viteză dupa rafturile uriașe.
- Gălu! Gălu! Mai că-mi venea sa râd. Ce copil glumeț!
- Tatiiii! Tatiii! O fi glumă oare?!
- Emma! Emma! Nu, nu-i glumă. Sau dacă e, nu-i bună deloc.
De obicei chicotește pe la vreun colț apropiat. De data asta nu. Nimic. În afară de zumzetul apicol al clienților pe picior de plecare, nimic.
Aoleu! Am pierdut copilul!
Mă prind că nu-i a bună dacă stau s-o aștept. O iau din loc și încep să cotrobăi prin toate cotloanele. Mă iau fiori reci la gândul că ar putea trece neobservată printre casierele mai mult adormite. O rup la fugă la ieșire și avertizez tot personalul că a dispărut o pitică de niciun metru și să împletească iute un lanț uman să-i împiedice evadarea din magazin. Câțiva martori ai dramei mele dădeau din cap dezprobator. Denaturatule!… păreau să spună.
O doamna paznic se oferă să mă ajute. S-a gândit că mai bine caută un copil prin magazin decât să ridice un bărbat fără minte, leșinat de pe podea. Trec minute bune, Emma pe niciunde. Oricum e mare magazinul. În momentele alea se transformase în cea mai vastă întindere posibila, undeva comparabilă cu distanța până la lună. Și înapoi. Strigam deja disperat numele copilului meu rătăcit undeva prin labirintul comercial din România. Toți cei implicați în căutarile furibunde se întorceau cu același rezultat. Mai dramatic e că toți se întorceau, numai Emma nu. Cred să fi fost vreun sfert de oră de la momentul dispariției. Habar n-am. Relativitatea a făcut sfertul ăla să pară o veșnicie. Ma gândeam serios s-o sun pe Ani să-i spun de tragedia în plina desfășurare.
- Femeie, știi tu copilul nostru?! Emma, da. Uite,… ăăă …, a cam dispărut!
Cum s-o dai să nu provoci un atac cerebral omului care a purtat-o în pântec 9 luni, a născut-o după 17 ore de travaliu și trăiește de trei ani două vieți într-una?! Alung repede gândul.
Trag aer în piept și pregătesc un nou asalt. Imagini cu Emma plangând ghemuită într-un colț întunecat undeva printre rafturi prăfuite și produse uitate de când lumea îmi alergau prin cap. Filmul de groază își desfășura cea mai aprigă scenă.
Dar când noaptea era cea mai întunecată și eu eram în pragul colapsului, în galop de ponei roz, cu aripi de puf si ham de petale, de după raionul de becuri, neoane și lămpi de toate neamurile, apare Michiduță. Nu-mi dau seama dacă râdea sau plângea. Scotea un zgomot de apaș pregătit de atac, iar pașii nu-i mai atingeau pământul. Priponește firesc inorogul, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, lângă mine, o umbră a omului care eram acum un sfert de oră. Transfigurat, obosit ca după un maraton, nici nu mai am putere s-o cert. O iau pe sus în uralele audienței ad-hoc și plutesc până la mașina. O așez în scaunul ei legându-i centurile mai strâns ca ale unui pilot de avion. Mi-am prăjit creierii cu două (sau 20, nu-mi mai amintesc) țigări sudate lângă mașina holbându-mă mut la ea prin geamul întredeschis. Happy end pentru o poveste care mi-a distrus și singurul neuron rămas întreg.
Intră în casă cu pași de dans și îi aruncă maică-sii un inocent „Mami, m-am pierdut de tati”. Maică-sa face ochii mari căutând o explicație la mine, adultul paznic al comorii familiei. Îmi ascultă ciudat de liniștită rezumatul și lansează singura replica la care nu m-aș fi așteptat vreodată:
- E ok, am pierdut-o și eu în parc. De două ori.
Voie bună!
Oli
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Dar si a 2 a oara rad.
În copilărie, era s-o bag pe maică-mea-n pământ. Stăteam în staţie, aşteptând autobuzul, iar eu m-am smucit din mâna ei şi am urcat în primul autobuz care tocmai pleca, lăsând-o pe mama încremenită de disperare. Biata de ea fusese atât de surprinsă (povestea mai târziu), că nici n-apucase să reţină numărul autobuzului în care m-am suit. Dar am coborât la staţia următoare şi m-am întors pe jos la "locul faptei". Bineînţeles, am primit o binemeritată chelfăneală, tot pe "locul faptei", ca nu cumva să se prescrie...
Aştept parenting-şii cu comentarii despre chelfăneala primită.
Doamnei/ Domnului Probatio diabolica, a propos de: "Si mi-ar placea sa se lase naibii de fumat, macar in vecinatatea copilului". Mă leşi?! Dacă se va lua vreodată de fumat, n-o va face fiindcă "aşa am văzut la tata".
Wow! Asta duce pierdutul copilului la un cu totul alt nivel.
Eu, in disperarea de moment, eram cumva sigur ca Emma nu va iesi din magazin si gasirea ei ramanea doar o chestiune de timp. Dar dumneavoastra ati comis-o ca un adevarat iluzionist.
Nu exista nicio relatie de cauzalitate intre viciile mele actuale si cele viitoare ale copilului meu. Va multumesc ca ati inteles asta.
La Cluj, am auzit o vorbă: "Nici la lup nu-i e frică de câne, numa că-l enervează când îl latră".
Ca nu-mi pot "controla" fiica de 3 ani este o consecinta faptului ca locuiesc sub papucul sotiei? Asa pare sa insinueze comentariul dumneavoastra.
Mi-ar fi foarte greu sa aleg dintre cele enspemii de bloguri si carti nenumarate. Sunt convins ca-mi puteti recomanda dumneavoastra macar cateva din care sa invat si eu cate ceva despre cum sa-mi "manevrez" copilul. Sau trebuie sa le citesc pe toate?
Am intrebat-o pe sotie. Mi-a spus sa va transmit ca nu mi-e frica de ea.
Si mi-ar placea sa se lase naibii de fumat, macar in vecinatatea copilului.
O sa reanalizez expresia "Haz de necaz".
O sa intru intr-un cantonament pentru parinti nepriceputi.
Sa ma las de fumat imi spune si tatal meu. Chiar si acum cand am 40 de ani. Pesemne ati vorbit cu el.
Nu-mi dau seama cat de multa placere v-ar produce renuntarea mea la fumat.
Se spune ca suma viciilor ramane constanta. Daca ma apuc naibii de altceva mai nasol? Cu care tot sa nu fiti de acord.