Atunci când eram în primul an de București, la facultate, mă împrietenisem conjunctural cu o fată care mereu mă consilia ca la o întâlnire, de exemplu, sau în general, să nu aduc vorba că vin de la sat, că ai mei au vaci, porci și alte necuvântătoare.
„Că dă prost, că lumea etichetează și marginalizează!”, ba chiar ea folosea mereu orașul cel mai apropiat de satul ei pentru a-și defini proveniența. Un complex autoindus, alimentat excesiv, pe care l-am asociat cu o anumită formă de ipocrizie.
Cumva, era oricum imposibil să ascund asta pentru că, știți și voi, poți scoate omul din sat, dar nu și satul din om, și nu o spun peiorativ. Reminiscențe rămân. De exemplu, făcând Litere, la Lexicologie, cunoșteam multe regionalisme. La literatură, înțelegeam altfel gândirismul, semănătorismul sau proza realistă. Recitind romanele lui Rebreanu, de multe ori „recunoșteam” sau mă simțeam familiară cu scene descrise din lumea rurală, psihologia maselor îmi era cunoscută, era deja previzibilă pentru mine. Odată, la final de vară, am văzut un țăran sărutând pământul „întocmai ca pe-o ibovnică”, după ce terminase de adunat tot fânul pe care-l avea de făcut în acel an. Și-i mulțumea lui Dumnezeu că i-a dat și în acel an puterea de-a munci și vreme frumoasă, cu soare necesar uscării ierbii și ploi duminica, zi de mers la biserică, pe care țăranii o respectă cu sfințenie.
Altă dată, un sătean din satul bunicilor, cu picioarele amputate, cosea iarba cu o coasă „adaptată” noilor condiții. Era la propriu „jumătate de om”, cu bonturi așezate pe pingele de cauciuc, cel mai probabil în imposibilitatea financiară de a-și achiziționa proteze. Să ne înțelegem, un om obișnuit cu munca la țară, care asta a făcut toată viața, nu poate sta locului, indiferent de condiția fizică, deși, recunosc, imaginea în sine m-a emoționat. Totodată, zilieri nu prea mai există și cei rămași nu vor veni să muncească fizic pentru 70 de lei pe zi, de exemplu, argumentând că în Italia sau Spania iau banii ăștia într-o oră sau două, fără un efort atât de mare. Desigur, nu trebuie generalizată atitudinea și nici nu îmi permit să o fac.
Ce te învață viața la țară atunci când ești copil
Dacă mă întrebați acum, nu cred că viața la sat ar trebui idealizată, uneori e grea pentru un copil, dar are multe părți frumoase și impune disciplină. Altfel nu ai cum și nici nu ai de ales. Atunci când eram o copilă, habar nu aveam de ergoterapie, o practicam fără să știu, aveam o normă autoimpusă de curățat de buruieni câte un strat din grădina mamei. Săptămânal. Între un episod de „Șeicul” și altul de „Sunset Beach”, plus 30 de pagini din „Marile speranțe”. Cam acesta era ritmul, plus tocat coada-șoricelului la puii de curcă și de găină.
Da, am fost un copil fericit, chiar dacă „muncit”. De la înălțimea unui sat bucovinean înconjurat de munți nu prea înalți, nu știam că există și altceva, că sunt alții de vârsta mea care iau ore de balet, se uită la desene animate în engleză, se dau pe tobogane acvatice.
În timp, am dezvoltat involuntar o anumită „reziliență” (cum i se spune rezistenței la oraș), o capacitate extraordinară de a mă adapta și de a mă remonta după un eșec, de a lua lucrurile cum vin și o rezistență la efort fizic. Nu mă plângeam că e caniculă în luna mai, în vacanțe strângeam fân la temperaturi infernal de mari, un disconfort termic insuportabil pentru mulți, dar era un firesc, toți copiii din sat făceau asta. Aveam forță să-mi car bagajele singură, să nu îmi fie frică de multe situații care implicau un anumit grad de risc.
În facultate, pe timpul vacanței, eu aveam grijă de vaci, mă trezeam cel târziu la 5:00 dimineața, mulgeam cele cinci capete (uneori, chiar șapte-opt) și dădeam laptele la colector. Sincer, când mă reîntorceam toamna la cursuri, chiar mă simțeam relaxată, ca într-un fel de concediu.
Lacune de comportament și „țărănisme” tind să cred că le dețineam într-o cantitate rezonabilă și tolerabilă.
Nu numai că am povestit mereu ce și cum altora, ba chiar m-am simțit mândră de acest noroc, la cinci kilometri de Vatra Dornei, am șansa de a fi conectată la natură, la miracolul vieții la care am fost martoră de sute de ori: mai făta o vacă, mai scotea o cloșcă pui, mai își făceau apariția pe lume purceluși roșcovani cu urechi blegi. Chiar am fost și moașă pentru câteva scroafe și mi-a plăcut teribil de mult, fără a exagera în vreun fel impactul experienței asupra mea.
După anul pandemic, am auzit tot mai des de migrația de la oraș în mediul rural, un fenomen real, de grupul de Facebook „Orășeni mutați la țară”, comunitate care reunește circa 60.000 de membri), de „downshifting” („întoarcerea la obârșie”, revenirea acasă a copiilor crescuți la sat, odată deveniți adulți), și m-a bucurat mult această schimbare de paradigmă.
Cât despre interacțiuni sociale, chiar ar fi o tristețe să aibă la bază omisiuni, camuflări, o aparență diferită de esență.
Odată romancierul şi eseistului argentinian Jorge Luis Borges, unul dintre cei mai importanţi scriitori ai secolului trecut, scria, definindu-se pe sine: „Nici măcar nu mai sunt sigur că eu exist cu adevărat. Sunt toţi scriitorii pe care i-am citit, toţi oamenii pe care i-am întâlnit, toate femeile pe care le-am iubit, toate oraşele pe care le-am vizitat, toţi strămoşii mei...”. Parafrazându-l, sunt toate astea, precum și toate amintirile și locurile în care am trăit, inclusiv, satul meu drag pe care-l găsesc „acasă”.
Cum s-a transformat întoarcerea acasă într-un nou trend
După cum am semnalat și anterior, în ultimii ani, „satul natal”, în sens generic, a devenit o destinație preferată de tot mai mulți orășeni proveniți din mediul rural și nu numai.
De altfel, după anii 2000 Statele Unite ale Americii, Australia și Europa a luat amploare amploare fenomenul de „downshifting”, definit ca alegerea unei vieți departe de tumultul orașului în favoarea satului în care ai crescut, în mijlocul naturii.
Și în România, și asta înainte de declanșarea pandemiei, tot mai mulți tineri au fost și sunt atrași fie să se întoarcă în satul bunicilor sau al părinților, fie să-și achiziționeze un teren undeva la țară. Viața de la sat de astăzi nu mai seamănă în mare parte de cea trăită de generațiile anterioare, poți avea parte de tot confortul, superior celui dintr-un oraș, dacă luăm în calcul lipsa poluării fonice, posibilitatea achiziționării direct de la sursă a mâncării bio, natura și felul de a fi al oamenilor. Într-un sat vecinii chiar își cunosc vecinii, ba chiar pe toți sătenii din localitate și din vecinătate.
Mai ales în ultimul an și odată cu efectele negative ale izolării asupra organismului, o parte semnificativă dintre români e tot mai preocupată de mâncarea bio, în general, de o viață echilibrată, racordată la valori simple.
În acest sens, nici nu este de mirare că pandemia a făcut din mutatul la ţară un fenomen în România, iar migrația dinspre oraș către sat a devenit un adevărat trend mai ales în contextul pandemic, odată cu posibilitatea de a munci de acasă. În fond, de ce nu ți-ai rezolva task-urile dintr-un leagăn amplasat direct în grădină?
Potrivit Institutului Naţional de Statistică, în 2020, viața la țară a devenit un magnet foarte puternic pentru tineri. Astfel, aproape 80.000 locuitori au lăsat în urmă mediul urban pentru o viață la țară.
De altfel, schimbarea fluxului de migraţie internă a început în 1997, anul în care, pentru prima dată, numărul de români care s-au mutat cu domiciliul de la oraş la sat l-a depăşit pe acelora care se mutau din rural în urban.
În atare condiții, nici nu mai poate fi vorba, chiar și în termeni conceptuali, de un complex al românului de la țară, „venetic” sau nu.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
'.