Foto: Guliver Getty Images
Cȃnd am citit ȋn chiar titlul articolului că „Mulţi dintre managerii din vȃrf sunt mediocri şi incompetenţi” m-am gȃndit că e „căutat” tocmai pentru a-i face pe republicani să ȋl lectureze. Ceea ce am făcut şi eu, ȋnsă ȋn ciuda argumentării elocvente, am privit circumspect concluziile sale.
Însă mi-am amintit ceea ce citisem zilele trecute cȃnd am ajuns ȋn fabrica unui client pentru a participa la şedinţa administratorilor. În mod cu totul surprinzător, ȋnvinsesem traficul şi ajunsesem ȋnaintea tuturor. Aşa că am intrat ȋn biroul directoarei economice (societatea ȋn cauză ȋncă nu schimbase denumirea din codul COR cu titulatura ȋn trend - CFO) care ȋmi scrisese de ceva vreme că ar dori să avem o discuţie pe o anumită problemă fiscală.
Doamna ȋn cauză nu mai avea chef de asemenea dezbateri. Seriozitatea obişnuită lăsase loc unei relaxări boeme ce nu ȋi era deloc caracteristică. Am văzut că şi calculatorul intrase ȋn stand by de cȃnd doamna se ocupa de butonarea telefonului. Era o atiitudine neobişnuită pentru acel birou, şi, curios fiind, am felicitat-o pentru buna-dispoziţie ȋncercȃnd să ii smulg mărturisirea ȋntȃmplării care condusese la acea stare.
„Știţi, mi-am dat demisia.” mi-a spus surȃzȃnd cu o fericire pe care nu i-o mai văzusem. „Chiar mă simt eliberată.”
Cred că surpriza de pe faţa mea era evidentă, fiindcă s-a pus pe rȃs. Chiar nu ȋnţelegeam de ce se putea simţi eliberată. Cum nu ȋnţelegeam nici de ce anume putea demisia să o facă atȃt de fericită. Cȃnd ajunsesem prima dată ȋn acea fabrică, cu ani buni ȋn urmă, o găsisem acolo, ȋmpărţind biroul cu o doamnă mai ȋn vȃrstă, pe atunci şefa sa. Aceasta se pensionase la scurtă vreme şi doamna-cea-fericită ȋi luase locul. Ştiam că avea un salariu bun, administratorii societăţii erau persoane decente şi ȋşi conduceau firma fără aroganţa autohtonă (de altfel, nu erau cetăţeni romȃni), nu trebuia să acopere diverse „inginerii fiscale”, nu exista o presiune prea mare, societatea ȋnregistra mereu profit, chiar dacă ȋn ultimii ani valoarea sa procentuală ȋnregistrase o scădere, probabil datorită creşterii costurilor cu forţa de muncă ȋntr-o industrie ȋn care marja profitului era oricum redusă. M-am gȃndit o clipă că fusese victimă a vreunei hărţuiri sexuale, ȋnsă această supoziţie s-a risipit de la sine.
„Îmi pare rău să aud asta. E păcat că fabrica asta pierde o profesionistă adevărată”, i-am spus sincer, nu din complezenţă. Însă cum această demisie venită pe neaşteptate ȋmi stȃrnise curiozitatea, am vrut să ȋi cunosc „dedesubturile”.
Pȃnă ce au apărut cei doi administratori am auzit o lecţie rece despre eficienţă, organizare şi management. Venind de la un expert contabil cu o experienţă profesională de peste două decenii, nu a putut fi decȃt o disecţie chirurgicală, dureroasă, a unei organizaţii care nu mai putea creşte fiindcă managerii săi, la vȃrsta pensionării, nu se mai puteau adapta şi nici nu reuşiseră a crea o organizaţie care să funcţioneze ȋn lipsa lor pentru a se bucura de liniştea pensiei.
Doamna mi-a explicat că marja profitului scădea fiindcă salariile crescuseră, adevărat. Dar niciunul din cei doi administratori şi nici directorul de producţie nu se arătaseră deloc interesaţi să organizezze mai bine munca. Angajaseră, inspiraţi, o tȃnără cu exact atȃta experienţă cȃt să ȋi permită a avea idei novatoare pentru a gestiona HR-ul. Însă niciuna din propunerile sale nu fusese pusă ȋn practică. Cei doi, plus directorul de producţie, strȃmbau mereu din nas, neȋncrezători. Atunci cȃnd o popunere de-a tinerei, pusă ȋn practică la nivel micro, dădea rezultate, deveneau şi mai opaci, cumva nemulţumiţi că avea dreptate.
Însă tȃnăra nu se dăduse bătută şi o convinsese şi pe doamna director economic să ȋi susţină propunerile ȋn faţa şefilor. Îi dăduse să citească cȃteva cărţi despre gestiunea şi motivarea personalului. Erau două voci care cereau schimbarea. Dar după ce doamna-acum-demisionară le spusese că se ȋnscrisese la un curs de limba engleză nu a trecut decȃt o săptămȃnă pentru a auzi de la o colegă că unul din administratori o privea cu mai multă simpatie fiindcă era convins că are un amant şi pleacă cu o oră mai repede din fabrică pentru a nu bănui nimic soţul.
Nu ştiuse dacă să rȃdă ori să se ȋnfurie.
Celor două li s-a alăturat curȃnd un inginer tȃnăr de la aprovizionare. Făcuse cȃteva propuneri pentru optimizarea costurilor care o lăsaseră cu gura căscată prin inteligenţa lor. Nu ȋnsă şi pe şefi, care le-au văzut atȃt de fantasmagorice, ȋncȃt au ȋnchis discuţia ȋnainte de a face alţi prozeliţi.
După un an, tȃnăra de la HR a plecat. Inginerul de la aprovizionare şi-a ţinut pentru sine ideile inovatoare. Iar ea a ȋntȃlnit o fostă colega de facultate care lucra şi ea ȋntr-o fabrică, ȋnsă era mult mai bine-dispusă şi mai tinereşte ȋmbrăcată decȃt ea. Au vorbit despre copii, soţi, salariu (colega cȃştiga exact cȃt ea). Pe urmă doamna-cea-tinereşte-ȋmbrăcată a ȋnceput să ȋi povestească cȃt de interesant fusese un curs la care participase luna trecută pentru a putea lucra cu noul program informatic care o ajuta foarte mult ȋn activitate, cȃt de bine era organizată fabrica lor dintr-un orăşel german (nume care mie mi-a fost imposibil de reţinut, la fel ca şi denumirea cursului), cȃt de interesantă a fost excursia la care au participat douăzeci dintre angajaţii care ȋşi ȋndepliniseră obiectivele ȋn anul anterior.
Şi atunci doamna directoare şi-a dat seama că ea nu avea ce să mai spună. Viaţa ei se terminase odată cu poveştile despre familie. Cumva o invidia pe prietena ei din tinereţe.
Directoarea economică nu era adepta schimbărilor. Ba chiar le ura. Viaţa ei trebuia să fie organizată pe termen scurt, mediu şi lung. Dar nici nu putea accepta să se vadă ca pe o ȋnfrȃntă. I-a luat două luni să ȋşi ȋntocmească un CV. Nu crezuse că mai are nevoie de unul…
Pentru noul job primise o recomandare strong tocmai de la prietena-tinereşte-ȋmbrăcată. Era un furnizor de-al fabricii ei şi căutau un CFO. Pachetul salarial era aproximativ acelaşi, dar beneficiile „nepatrimoniale” cu siguranţă nu ar mai fi lăsat-o mută ȋn faţa fostei sale colege.
„Șefii dumneavoastră nu au ȋncercat să vă convingă să rămȃneţi?” am ȋntrebat-o, de data aceasta de curtoazie.
„Da, au fost foarte surprinşi. Mi-au oferit imediat o majorare bună de salariu. Le-am explicat cȃt am putut de bine că nu asta urmăream. Dar nu au ȋnțeles nimic”.
Cu alte cuvinte, doamna ȋmi spunea ceea ce auzisem de la un alt colaborator: Romȃnia a crescut pe muncă haotică şi multă; ȋn condiţiile de azi va mai putea să crească numai prin munca managerilor care trebuie să ȋşi ordoneze afacerile.
De această data, spre deosebire de managerii doamnei, eu ȋnţelesesem. Mă tem, ȋnsă, că, odată cu anii, voi ajunge şi eu ȋn situaţia de a nu mai ȋnţelege. Pentru binele colegilor şi nenorocirea familiei, sper să fiu la pensie cȃnd se va ȋntȃmpla asta.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.