Foto: Casa în care Gheorghe Dincă și-a ucis victimele (captură Digi24)
Am ajuns la capăt de linie, mai departe nu mai e nimic. Ceasurile au căzut din pereți strigând timpul irosit fără rost, soarele a fost mâncat de bezna minților hulpave, iar străzile orașului pustiu de viață sunt pline de tuburi digestive cu limbi despicate de șerpi supraviețuitori. Un vânt rece ne bate fața tăbăcită cu strigăte de ajutor un cântec de sânziene. Iar noi am rămas ciungi, sprijiniți în cârje mincinoase, cerșind o brumă de speranță la ușa propriei case bântuite.
Ne uităm unii la alții, în autobuz, în metrou, la piață, pe stradă, cu ochii goi, înmărmuriți, scurși, în pragul nebuniei generale. Am fost simple animale din circul dresorilor-bufoni în costume scumpe și conturi prin Brazilia, Madagascar sau aiurea prin lume, ne-am vândut râsul vesel pentru o indexare și o creștere de pensie, banii lui Iuda. Și ei s-au urcat pe spatele nostru, pe capul nostru, pe lacrimile noastre, pe viețile noastre, în jilțurile de comandă. Toți viermii, limbricii, teniile, lupii îmbracați în piele de oaie au început să taie și să spânzure în țara naivilor înlănțuiți, adormiți parcă pentru vecie.
I-am ales pe cei mai proști, pe cei mai puturoși, pe cei mai tupeiști, pe cei mai nepotriviți și pe ei i-am pus să ne păstorescă. Ne-au dus exact aici unde suntem, în mijlocul haitei de lupi, ne-au stins speranțele, ne-au gonit frații în țări străine, iar acum vor să ne ardă pe fiecare, unul câte unul, până nu mai rămâne nici amintirea din noi.
Cum am ajuns aici? Ce duh negru ne-a tulburat mințile, să fim atât de inconștienți? Iar dacă stăm să ne amintim, totul a început cu mult înainte, totul a început atunci când reporterițe gâște întrebau pe aeroportul Otopeni la plecări, prin anii 90, cu o obsesie bolnăvicioasă, orice bărbat, negru, alb, galben, tânăr, bătrân, șchiop, chior, gras, slab: „Ce părere aveți despre femeile din România?” Iar astăzi aflăm că, dintre țările UE, România oferă Europei peste 70% din totalul persoanelor traficate. O întrebare tâmpită care nu demonstra absolut nimic și care a ajuns să ne macine.
Am dat frâiele țării în mâinile hoților, tâlharilor, violatorilor, criminalilor. Și asta nu ne-a deranjat deloc. Pentru o pomană oferită milogilor fără sfârșit, am condamnat la moarte o țară întreagă. Că astăzi e la modă să ne ascundem în case ferecate cu o mie de lacăte, iar dacă mai pică câte unul dintre noi, e vina lui. Păi el nu a știut ce să facă, el a supărat pe cineva, el s-a urcat într-o mașină nepotrivită, s-a îmbrăcat nepotrivit. Până nu ne intră nouă cuțitul până la os nu credem că e posibil să ni se întâmple ceva. Și unde o să ajungem în felul ăsta? Vom fi măcelăriți până la unu de haitele de hiene băloase și nesătule.
Aici se cumpără pe sub masă orice, carieră, școală, ministere, fabrici, bucăți din țară. Vrei un doctorat în orice, pentru suma potrivită găsești repede un vânzător. Se vând rinichi la mica publicitate, la grămadă cu mașini vechi, șalupe moderne sau locuri de veci. Dar suntem un popor cu frica lui Dumnezeu.
Și nu în ultimul rând, să nu uităm că în povestea asta au fost protagoniști numai conaționali, a fost un caz tipic de indolență, incompetență, nepăsare, bătaie de joc românească. Fiecare dintre noi a fost victima acestui sistem putred, arogant, mincinos și inutil crescut în mijlocul nostru ca o hidră veninoasă cu mii de capete. Mizeria asta nu ne-a adus-o nimeni, mizeria noastră e în noi, moștenire scumpă de la Miorița încoace.
Nu știu ce se poate face, nu știu dacă se mai poate face ceva. Zilele astea am auzit, parcă mai mult ca oricând, o grămadă de oameni ce vor să plece, vor să fugă, nu mai e nimic de făcut, suntem pierduți. Toți anii ăștia a trebuit să suportăm decizia majorității, decizia celor veșnici, oameni care trăiesc cu amintiri dintr-o lume urâtă și prăbușită. Iar nebunia asta pare să nu aibă sfârșit.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
In mijlocul dezastrului in care ne gasim, inconjurati de institutii care mimeaza functionarea, mizand pe inertie, inconjurati de lideri fake, pe care nimic nu-i recomanda si care nu ne fac decat, sa ne pierdem timpul asteptand in van solutiile promise la nesfarsit, ce sens mai putem gasi, in a continua sa ne cautam drumul, ca natie?
Resemnificand, am putea spune ca, tot raul spre bine
Nu-i dracu' chiar atat de negru.
O sa vie si timpul nostru, timpul insanatosirii.Numai ca,pentru asta,tre' sa facem toate fazele bolii, sa suferim pana ce nu va ramane intreaga decat fibra sincera si autentica a sufletului nostru.Sa trecem prin toate etapele recuperarii de la dependenta la autonomie.
Dar in loc sa ne lamentam si sa vedem in toate astea un curs fatal, putem sa privim totul ca pe o sansa care ni s-a acordat. Pentru ca,lutul nears nu tine apa, iar niciodata nu-i prea tarziu, sa ai o copilarie fericita.
Avem comportamentul tipic al unui dependent, care nu se opreste atata vreme cat se mai poate agata de orice. De orice il poate ajuta, in a se autoamagi ca lucrurile inca nu sunt scapate de sub control.
Inca mai are o slujba onorabila, inca nu l-au mirosit sefii ca nu functioneaza normal, fara o suta doua de tarie la prima ora a diminetii. Deci e oarecum ok. Inca mai are o familie, nu si-au luat deocamdata toti lumea in cap.Inca mai are in garaj o masina scumpa. Inca mai are casa.Inca o mai pacaleste pe nevasta-sa ca nu mai bea atat de mult(si ea chiar crede).
Nu, fardul care acopera propria realitate, nu are nici o fisura.Totul pare a fi autentic si de calitate.Poate continua sa arate ca e de incredere,ca e sigur pe sine, ca lucrurile sunt in regula.
Pana intr-o zi, cand sefii nu mai accepta si il trimit acasa. Cand odata intrat pe usa, nu-i mai reproseaza nimeni nimic, pentru ca toata lumea a plecat, satula sa tot incerce la infinit, sa il convinga sa nu se mai autodistruga. Ca fiscul i-a confiscat frumoasa masina in contul datoriilor si nici nu prea mai are cu ce plati utilitatile si ratele. Ca nu mai are nici un argument pentru a continua sa creada, ca lucrurile, inca, nu sunt atat de grave si ca poate simula cu succes normalitatea. Pana intr-o zi cand neavand incotro, realizeaza ca ajuns la fundul sacului.
Si in momentul acela,are doua optiuni.
Sa accepte un program si reguli, sa devina autonom si sa reconstruiasca de la zero.
Sau sa dispara.
O sa vie si timpul nostru, timpul insanatosirii.Numai ca,pentru asta,tre' sa facem toate fazele bolii, sa suferim pana ce nu va ramane intreaga decat fibra sincera si autentica a sufletului nostru.Sa trecem prin toate etapele recuperarii de la dependenta la autonomie.
Dar in loc sa ne lamentam si sa vedem in toate astea un curs fatal, putem sa privim totul ca pe o sansa care ni s-a acordat. Pentru ca,
lutul nears nu tine apa, dar niciodata nu-i prea tarziu, sa ai o copilarie fericita.
Avem comportamentul tipic al unui dependent, care nu se opreste atata vreme cat se mai poate agata de orice. De orice il poate ajuta, in a se autoamagi ca lucrurile inca nu sunt scapate de sub control.
Inca mai are o slujba onorabila, inca nu l-au mirosit sefii ca nu functioneaza normal, fara o suta doua de tarie la prima ora a diminetii. Deci e oarecum ok. Inca mai are o familie, nu si-au luat deocamdata toti lumea in cap.Inca mai are in garaj o masina scumpa. Inca mai are casa.Inca o mai pacaleste pe nevasta-sa ca nu mai bea atat de mult(si ea chiar crede).
Nu, fardul care acopera propria realitate, nu are nici o fisura.Totul pare a fi autentic si de calitate.Poate continua sa arate ca e de incredere,ca e sigur pe sine, ca lucrurile sunt in regula.
Pana intr-o zi, cand sefii nu mai accepta si il trimit acasa. Cand odata intrat pe usa, nu-i mai reproseaza nimeni nimic, pentru ca toata lumea a plecat, satula sa tot incerce la infinit, sa il convinga sa nu se mai autodistruga. Ca fiscul i-a confiscat frumoasa masina in contul datoriilor si nici nu prea mai are cu ce plati utilitatile si ratele. Ca nu mai are nici un argument pentru a continua sa creada, ca lucrurile, inca, nu sunt atat de grave si ca poate simula cu succes normalitatea. Pana intr-o zi cand neavand incotro, realizeaza ca ajuns la fundul sacului.
Si in momentul acela,are doua optiuni.
Sa accepte un program si reguli, sa devina autonom si sa reconstruiasca de la zero.
Sau sa dispara.