Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

„A crezut că erau prostituate…” Totul a început de la întrebarea de proxenet pe care o punem oaspeților străini pe Otopeni: „Ce părere aveți despre femeile din România?”

Casa lui Gheorghe Dincă

Foto: Casa în care Gheorghe Dincă și-a ucis victimele (captură Digi24)

Am ajuns la capăt de linie, mai departe nu mai e nimic. Ceasurile au căzut din pereți strigând timpul irosit fără rost, soarele a fost mâncat de bezna minților hulpave, iar străzile orașului pustiu de viață sunt pline de tuburi digestive cu limbi despicate de șerpi supraviețuitori. Un vânt rece ne bate fața tăbăcită cu strigăte de ajutor un cântec de sânziene. Iar noi am rămas ciungi, sprijiniți în cârje mincinoase, cerșind o brumă de speranță la ușa propriei case bântuite.

Ne uităm unii la alții, în autobuz, în metrou, la piață, pe stradă, cu ochii goi, înmărmuriți, scurși, în pragul nebuniei generale. Am fost simple animale din circul dresorilor-bufoni în costume scumpe și conturi prin Brazilia, Madagascar sau aiurea prin lume, ne-am vândut râsul vesel pentru o indexare și o creștere de pensie, banii lui Iuda. Și ei s-au urcat pe spatele nostru, pe capul nostru, pe lacrimile noastre, pe viețile noastre, în jilțurile de comandă. Toți viermii, limbricii, teniile, lupii îmbracați în piele de oaie au început să taie și să spânzure în țara naivilor înlănțuiți, adormiți parcă pentru vecie.

I-am ales pe cei mai proști, pe cei mai puturoși, pe cei mai tupeiști, pe cei mai nepotriviți și pe ei i-am pus să ne păstorescă. Ne-au dus exact aici unde suntem, în mijlocul haitei de lupi, ne-au stins speranțele, ne-au gonit frații în țări străine, iar acum vor să ne ardă pe fiecare, unul câte unul, până nu mai rămâne nici amintirea din noi.

Cum am ajuns aici? Ce duh negru ne-a tulburat mințile, să fim atât de inconștienți? Iar dacă stăm să ne amintim, totul a început cu mult înainte, totul a început atunci când reporterițe gâște întrebau pe aeroportul Otopeni la plecări, prin anii 90, cu o obsesie bolnăvicioasă, orice bărbat, negru, alb, galben, tânăr, bătrân, șchiop, chior, gras, slab: „Ce părere aveți despre femeile din România?” Iar astăzi aflăm că, dintre țările UE, România oferă Europei peste 70% din totalul persoanelor traficate. O întrebare tâmpită care nu demonstra absolut nimic și care a ajuns să ne macine.

Am dat frâiele țării în mâinile hoților, tâlharilor, violatorilor, criminalilor. Și asta nu ne-a deranjat deloc. Pentru o pomană oferită milogilor fără sfârșit, am condamnat la moarte o țară întreagă. Că astăzi e la modă să ne ascundem în case ferecate cu o mie de lacăte, iar dacă mai pică câte unul dintre noi, e vina lui. Păi el nu a știut ce să facă, el a supărat pe cineva, el s-a urcat într-o mașină nepotrivită, s-a îmbrăcat nepotrivit. Până nu ne intră nouă cuțitul până la os nu credem că e posibil să ni se întâmple ceva. Și unde o să ajungem în felul ăsta? Vom fi măcelăriți până la unu de haitele de hiene băloase și nesătule.

Aici se cumpără pe sub masă orice, carieră, școală, ministere, fabrici, bucăți din țară. Vrei un doctorat în orice, pentru suma potrivită găsești repede un vânzător. Se vând rinichi la mica publicitate, la grămadă cu mașini vechi, șalupe moderne sau locuri de veci. Dar suntem un popor cu frica lui Dumnezeu. 

Și nu în ultimul rând, să nu uităm că în povestea asta au fost protagoniști numai conaționali, a fost un caz tipic de indolență, incompetență, nepăsare, bătaie de joc românească. Fiecare dintre noi a fost victima acestui sistem putred, arogant, mincinos și inutil crescut în mijlocul nostru ca o hidră veninoasă cu mii de capete. Mizeria asta nu ne-a adus-o nimeni, mizeria noastră e în noi, moștenire scumpă de la Miorița încoace.

Nu știu ce se poate face, nu știu dacă se mai poate face ceva. Zilele astea am auzit, parcă mai mult ca oricând, o grămadă de oameni ce vor să plece, vor să fugă, nu mai e nimic de făcut, suntem pierduți. Toți anii ăștia a trebuit să suportăm decizia majorității, decizia celor veșnici, oameni care trăiesc cu amintiri dintr-o lume urâtă și prăbușită. Iar nebunia asta pare să nu aibă sfârșit.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • dan check icon
    Daca exceptia nu exista, avem nevoie sa ne imaginam ca ea exista,
    In mijlocul dezastrului in care ne gasim, inconjurati de institutii care mimeaza functionarea, mizand pe inertie, inconjurati de lideri fake, pe care nimic nu-i recomanda si care nu ne fac decat, sa ne pierdem timpul asteptand in van solutiile promise la nesfarsit, ce sens mai putem gasi, in a continua sa ne cautam drumul, ca natie?

    Resemnificand, am putea spune ca, tot raul spre bine
    Nu-i dracu' chiar atat de negru.
    O sa vie si timpul nostru, timpul insanatosirii.Numai ca,pentru asta,tre' sa facem toate fazele bolii, sa suferim pana ce nu va ramane intreaga decat fibra sincera si autentica a sufletului nostru.Sa trecem prin toate etapele recuperarii de la dependenta la autonomie.

    Dar in loc sa ne lamentam si sa vedem in toate astea un curs fatal, putem sa privim totul ca pe o sansa care ni s-a acordat. Pentru ca,lutul nears nu tine apa, iar niciodata nu-i prea tarziu, sa ai o copilarie fericita.
    Avem comportamentul tipic al unui dependent, care nu se opreste atata vreme cat se mai poate agata de orice. De orice il poate ajuta, in a se autoamagi ca lucrurile inca nu sunt scapate de sub control.
    Inca mai are o slujba onorabila, inca nu l-au mirosit sefii ca nu functioneaza normal, fara o suta doua de tarie la prima ora a diminetii. Deci e oarecum ok. Inca mai are o familie, nu si-au luat deocamdata toti lumea in cap.Inca mai are in garaj o masina scumpa. Inca mai are casa.Inca o mai pacaleste pe nevasta-sa ca nu mai bea atat de mult(si ea chiar crede).
    Nu, fardul care acopera propria realitate, nu are nici o fisura.Totul pare a fi autentic si de calitate.Poate continua sa arate ca e de incredere,ca e sigur pe sine, ca lucrurile sunt in regula.

    Pana intr-o zi, cand sefii nu mai accepta si il trimit acasa. Cand odata intrat pe usa, nu-i mai reproseaza nimeni nimic, pentru ca toata lumea a plecat, satula sa tot incerce la infinit, sa il convinga sa nu se mai autodistruga. Ca fiscul i-a confiscat frumoasa masina in contul datoriilor si nici nu prea mai are cu ce plati utilitatile si ratele. Ca nu mai are nici un argument pentru a continua sa creada, ca lucrurile, inca, nu sunt atat de grave si ca poate simula cu succes normalitatea. Pana intr-o zi cand neavand incotro, realizeaza ca ajuns la fundul sacului.

    Si in momentul acela,are doua optiuni.
    Sa accepte un program si reguli, sa devina autonom si sa reconstruiasca de la zero.
    Sau sa dispara.
    • Like 0
  • dan check icon
    Nu-i dracu chiar atat de negru.
    O sa vie si timpul nostru, timpul insanatosirii.Numai ca,pentru asta,tre' sa facem toate fazele bolii, sa suferim pana ce nu va ramane intreaga decat fibra sincera si autentica a sufletului nostru.Sa trecem prin toate etapele recuperarii de la dependenta la autonomie.

    Dar in loc sa ne lamentam si sa vedem in toate astea un curs fatal, putem sa privim totul ca pe o sansa care ni s-a acordat. Pentru ca,
    lutul nears nu tine apa, dar niciodata nu-i prea tarziu, sa ai o copilarie fericita.
    Avem comportamentul tipic al unui dependent, care nu se opreste atata vreme cat se mai poate agata de orice. De orice il poate ajuta, in a se autoamagi ca lucrurile inca nu sunt scapate de sub control.
    Inca mai are o slujba onorabila, inca nu l-au mirosit sefii ca nu functioneaza normal, fara o suta doua de tarie la prima ora a diminetii. Deci e oarecum ok. Inca mai are o familie, nu si-au luat deocamdata toti lumea in cap.Inca mai are in garaj o masina scumpa. Inca mai are casa.Inca o mai pacaleste pe nevasta-sa ca nu mai bea atat de mult(si ea chiar crede).
    Nu, fardul care acopera propria realitate, nu are nici o fisura.Totul pare a fi autentic si de calitate.Poate continua sa arate ca e de incredere,ca e sigur pe sine, ca lucrurile sunt in regula.

    Pana intr-o zi, cand sefii nu mai accepta si il trimit acasa. Cand odata intrat pe usa, nu-i mai reproseaza nimeni nimic, pentru ca toata lumea a plecat, satula sa tot incerce la infinit, sa il convinga sa nu se mai autodistruga. Ca fiscul i-a confiscat frumoasa masina in contul datoriilor si nici nu prea mai are cu ce plati utilitatile si ratele. Ca nu mai are nici un argument pentru a continua sa creada, ca lucrurile, inca, nu sunt atat de grave si ca poate simula cu succes normalitatea. Pana intr-o zi cand neavand incotro, realizeaza ca ajuns la fundul sacului.

    Si in momentul acela,are doua optiuni.
    Sa accepte un program si reguli, sa devina autonom si sa reconstruiasca de la zero.
    Sau sa dispara.
    • Like 0
  • Omenirea a trecut prin multe momente de cumpănă. Răutatea și ura, crima, minciuna au avut mereu victorii, mai mici sau mai mari. De noi depinde, de fiecare dintre noi depinde, de ce parte a baricadei ne situam. Când disperarea și abandonul ne dau târcoale, să ne amintim că au fost și vremuri mai grele : exemplu recent instaurarea comunismului. Soluția : "desregimentarea" bisericii și promovarea valorilor morale creștine. (în ordinea asta!). Explic:biserica să slujească divinul nu politicului.
    • Like 0
  • Emblematic articol. Pura realitate, purul adevăr. Citi-l până vă intră în căpățâne!
    • Like 1
  • Nu cred ca se mai poate face ceva pentru oprirea degringoladei in care a cazut tara. Etnicii romani si Romania sunt condamnati in vecii vecilor pentru holocaust, catalogat ca cea mai abominabila crima din istoria umanitatii. Suntem singura tara din lume (dupa odioasa Germanie nazista) acuzata si condamnata prin lege de aceasta fapta abominabila. Noi n-am avut aparator la acuzatie. Chiar si Ceausescu a avut aparator care se comporta ca un procuror, dar tot a avut aparator. Vom avea soarta Alexandrei la Caracal, adica sechestrati, baturi, violati, omorati si incinerati. Este un scenariu sinistru ? Sa dea Dumnezeu sa nu fie asa dar nu prea cred. Dumnezeu nu-i roman si nici Domnul nostru Iisus Cristos n-a fost roman. Nu au cum sa tina cu noi. Vedem asta in viata noastra de zi cu zi.
    • Like 0
  • Întrebarea asta,, Ce părere aveți despre femeile din România?” e foarte dragă jurnaliștilor noștri iar cu ocazia finalei cupei UEFA de la București a fost pe buzele tuturor reporterilor, inclusiv reporterițe (fătuci după cum le spune Cirstoiu) iar senzație de greață la vederea lor a persistat. Chiar oaspeții erau uimiți și jenați de tembelismul ,, reporterilor", asta e nivelul, ăsta e efectul celor 30 de ani de experimente în mediul universitar, ăștia sunt intelectualii patriei, formatorii de opinie și după aia ne mirăm că totul e praf.
    • Like 2
  • Dorin check icon
    Normal că am ajuns aici după 30 de ani Descurcăreală.Nu i-am respectat noi pe cei ce se descurcă.Ce contează că ne Fură i-am lăsat că nu-i așa ( Băieții Buni se descurcă).
    • Like 0
  • kris check icon
    Poate ca ar trebui sa facem si noi ce au facut si alti ex-comunisti: sa ne intoarcem in timp si sa-si vada fiecare de bucata lui de tara. Statul român e un proiect esuat, de ce sa-i prelungim agonia?
    • Like 1
  • Gabone check icon
    Tot timpul m-a frapat intrebarea asta obsesiva pusa de "reporteritele gaste", dar n-am vazut niciodata vreo femeie sa ia atitudine.
    • Like 1
  • S-a ajuns deja prea departe, e prea mult .Eu personal nu mai cred in nimic, tot aparatul de stat este corupt Trebuie sa facem ceva urgent, altfel nici dreptul la opinie nu o sa-l mai avem ,nici virtual. Disparitia Alexandrei a starnit un cuib de viespi greu de invins
    • Like 2


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Chef Alex Dumitru

Bună parte dintre ingredientele proaspete pe care le utilizează în rețetele sale de adevărat făuritor de gust, chef Alex Dumitru le cumpără, de două-trei ori pe săptămână, din Piețele Obor, Domenii și Matache. Merge doar la producători testați, care au întotdeauna grijă să îi ofere materii prime de calitate. Totul trebuie să fie proaspăt, de sezon.

Citește mai mult

Eric Stab, Engie România

De la ultimele etaje ale clădirii în care se află sediul central al Engie România, când privești pe geam, îți poți imagina ușor o mare de panouri puse la muncă să capteze razele soarelui. „La finalul zilei, energia cea mai ieftină este energia pe care nu o consumi ”, spune zâmbind spune Eric Stab.

Citește mai mult